Publicat de prof.dr.Dan  PRODAN, 30 nov.2013

NICOLAE  IORGA – EVOCATOR

„A scrie despre Oameni cari au fostdevine un fel deaventură
 a condeiului, când nu vrei numai să spuidomnului cititorde
 literatură că este o carte bună de cumpărat sau nu”. Vladimir Streinu

         A prezenta o carte scrisă de Nicolae Iorga şi reeditată în ediţie critică integrală de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, este un demers foarte greu de realizat. Pentru că N. Iorga scrie profund, iar V. Râpeanu şi S. Râpeanu restaurează cu minuţie. Iar profunzimea şi minuţia eclipsează întotdeauna simpla prezentare a unei cărţi fundamentale din panteonul cultural naţional şi universal. Mă refer aici la: N. Iorga, Oameni cari au fost, – prima ediţie critică integrală – , 3 vol., Ediţie critică, note şi comentarii de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, Studiu introductiv de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, vol. I, 2009, 750 p.; vol. II, 2012, 635 p.; vol. III, 2012, 384 p. Ediţia antumă, de referinţă, a acestei capodopere iorghiste de la care au pornit V. Râpeanu şi S. Râpeanu în restituţia lor migăloasă a fost cea editată în perioada 1934 – 1939, în 4 vol., la Editura Fundaţiei pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II” din Bucureşti, astfel: vol. I, 1934, 466 p.; vol. II., 1935, 486 p.; vol. III, 1936, 482 p.; vol. IV, 1939, 340 p.

            Ediţia 2009 – 2012, prima ediţie critică integrală, are următoarea structură „tehnică”: vol. I reeditează vol. I – II din 1934 – 1935; vol. II include vol. III – IV din 1936 – 1939; vol. III reuneşte „Portrete şi consemnări neincluse în cele patru volume antume din Oameni cari au fost”, conform precizării iniţiale a realizatorilor prezentei ediţii. Continuând descrierea „tehnică”, precizez că vol. I, 2009, include, în mod normal, Prezentarea ediţiei, de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu (pp. 5 – 12), Studiul introductiv: O monumentală operă de moralist şi de artist, elaborat de Valeriu Râpeanu (pp. 13 – 27), evocările iorghiste din vol. I – II, 1934 – 1935 (pp. 29 – 316; 355 – 684), Note şi comentarii la cele două vol., întocmite cu minuţie de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu (pp. 317 – 354; 685 – 742), Cuprins (pp. 743 – 750). Vol. II, 2012, reuneşte Prezentarea ediţiei, de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu (pp. 5 – 9), portretele, firidele şi evocările vol. III, 1936 şi IV, 1939 (pp. 11 – 308; 375 – 566), Note şi comentarii la cele două vol., întocmite cu acribie de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu (pp. 309 – 374; 567 – 623), Cuprins (pp. 625 – 635). Vol. III, 2012, completează volumele anterioare cu 186 de portrete identificate în periodicele la care a colaborat N. Iorga în perioada 1900 – 1940 (pp. 5 – 216), cu 265 de consemnări lapidare, punctuale, ale evocatorului, realizate între 1905 – 1940 (pp. 261 – 325), Note şi comentarii la cele două vol., întocmite cu răbdare de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu (pp. 217 – 260), Perspective critice (asupra evocărilor din Oameni cari au fost, vol. I – IV, 1934 – 1939) – (pp. 326 – 363), Indice antroponimic (pp. 364 – 377), Cuprins (pp. 379 – 384). Ediţia 2009 – 2012 însumează astfel 876 de portrete evocatoare şi 265 de consemnări faptice, cu un total general de 1.141 de „fişe” de persoană sau de eveniment.

De data aceasta, voi schimba tipicul prezentării şi voi utiliza o altă abordare: Valeriu Râpeanu despre Nicolae Iorga – moralist, artist şi (adaug eu!) evocator. Realizatorul primei ediţii critice integrale a galeriei portretisticii caracteriale a lui N. Iorga a conturat, în consistentul Studiu introductiv, coordonatele de analist, critic şi restitutor al fiinţei şi personalităţii umane, care a fost BRADUL BĂTRÂN născut la Botoşani. Astfel, „Cel care pe parcursul a patru decenii în publicaţiile conduse de el Sămănătorul,  Neamul Românesc, dar şi în alte periodice, a creat cea mai vastă galerie de portrete din istoria presei româneşti a fost N. Iorga. Nu cantitatea impresionează, ci calitatea, deoarece N. Iorga conturează prin aceste portrete o doctrină socială, naţională, o direcţie culturală. Fiind legate de un moment – încetarea din viaţă, aniversarea, apariţia unei cărţi etc. – aceste portrete trăiesc dincolo de momentul tipăririi lor în ziar şi se înscriu în istoria presei şi a gândirii româneşti ca un sistem moral coerent şi ca piscuri ale genului” (vol. I, 2009, Studiu introductiv, p. 16).

Portretistica caracterială a lui N. Iorga a avut ca punct de pornire şi, evident, de întoarcere şi de împlinire Omul, aşa cum a precizat foarte clar în titlu: Oameni cari au fost.„Idealul uman al lui Iorga, a explicat Valeriu Râpeanu, îşi avea izvorul în viaţa cotidiană, vădind încă o dată esenţa gândirii sale care, refuzând un sistem prestabilit, nevoind să fie tributarul unei doctrine, o clădea pe a sa din datele realităţii naţionale şi sociale, din tradiţia populară, din fapte care de cele mai multe ori nici nu ieşeau în evidenţă spectaculos în timpul existenţei pământeşti a acestor truditori ai unui ogor ce dădea an de an roade bogate răspândite apoi spre binele obştii. A contribuit la formarea acestei perspective asupra omului şi repulsia pe care i-o stârnise încă din tinereţe romantismul şi idealurile – nu numai artistice, ci şi morale – ale acestui curent” (p. 16). Cum, de asemenea, N. Iorga nu a agreat revoluţia şi revoluţionarul, două entităţi pământene binomiale care urmăreau evoluţia rapidă, cu salturi, a societăţii umane prin „arderea” unor etape progresive, considerate necesare, fireşti, normale de către marele istoric. „De altfel, a completat ValeriuRâpeanu, galeria de portrete a „oamenilor cari au fost” dovedeşte dacă nu o repulsie, în orice caz inaderenţa categorică a lui Iorga faţă de tipul revoluţionarului. Vorbeşte de câteva asemenea figuri precum Buharin sau Troţchi atunci când ispăşesc excesele unor revoluţii pe care la început le-au condus, pricinuind moartea a milioane de nevinovaţi” (p. 17).

În realizarea portretelor sale umane sui-generis, N. Iorga nu s-a dovedit a fi un idealist ci, dimpotrivă, un evocator puternic ancorat în realităţile cotidiene, bune sau rele. „Iorga avea înaintea ochilor individul şi nu prototipul, destinul uman aşa cum s-a definit într-un cadru istoric şi nu principiul ideatic, a precizat ValeriuRâpeanu. Pentru el valoarea exemplară a unui om, reuşita sau nereuşita era integral condiţionată de modul în care acesta a răspuns unor necesităţi naţionale şi sociale. Prin ce se putea îndeplini acest deziderat? Prin aşezarea vieţii sub semnul muncii. (…) Esenţialul gândirii lui Iorga cu privire la rostul vieţii era credinţa că „Viaţa trebuie să fie continuă afirmare, faptă”. Iar fapta trebuie să fie o rezultantă a datoriei. Aceasta e piatra-unghiulară a sistemului său etic. În funcţie de împlinirea datoriei, Iorga validează semnificaţia unui destin uman: „Fiecare, în afară de optimismul sau pesimismul obişnuit, are de făcut un singur lucru: datoria lui, datoria lui întreagă, orice s-a alege de dânsul după ce şi-a făcut datoria, pentru că nu interesează acel care-şi face datoria, ci interesează datoria care s-a făcut. Acest lucru, aşa de dulce şi de greu, care este datoria, nu se capătă prin formule filosofice, prin idei abstracte, printr-o pregătire şcolară”[1]. De aceea, tipul uman spre care s-a îndreptat simpatia era cel ce împlinea o faptă pusă în slujba unei datorii sociale şi morale” (pp. 18 – 19).

Prin portretele sale umane în cuvinte, N. Iorga a dovedit că este şi un fin psiholog. V. Râpeanu a apreciat la superlativ această calitate a istoricului: „Portretele vădesc un fapt trecut cu vederea atunci când se defineşte natura talentului lui N. Iorga: înzestrarea cu o putere de penetraţie psihologică ieşită din comun, aptă să releve cele mai profunde şi mai tăinuite trăsături ale unui om ce-i era bine cunoscut, puţin cunoscut sau de-a dreptul necunoscut ca persoană, ci numai prin opera sau fapta lui. În toate cele trei ipostaze se vădea aceeaşi posibilitate uluitoare de a citi dincolo de aparenţe şi de a afla explicaţii unor atitudini, a unui mod de a fi, a unei comportări. Din însumarea acestor două calităţi, istoric total şi istoric psiholog, galeria de portrete se configurează ca un adevărat roman al unor existenţe paralele la prima vedere, dar care se interferează în viziunea sa asupra societăţii româneşti. Caracterul lor predominant este autenticitatea, lipsa oricăror artificii menite să înfrumuseţeze realitatea. Omul este mai înainte de toate om în portretele lui N. Iorga, şi nu acea personalitate ideală pe care au transmis-o cărţile, „imaginarul colectiv”, sau care a fost impusă printr-o meşteşugită urzeală. Esenţială în delimitarea structurii psihologice a lui N. Iorga e dovada că savantul se situa la antipodul mizantropiei, ca şi al entuziasmului factice. De aceea, portretele sale nu constituie doar simple consideraţii protocolare şi condescendente aduceri aminte, ci aprecieri judicioase asupra structurii şi valorii operei şi situări ferme ale omului în fluxul istoriei naţionale şi universale. Cele mai multe portrete conţin judecăţi definitive, emblematice, care conturează o imagine esenţială prin conciziunea şi plasticitatea lor. De aceea, o caracterizare a oricărui om portretizat de N. Iorga nu poate face abstracţie de imaginea pe care ne-a dat-o acest neîntrecut – până astăzi – maestru al genului. Portretele sale contribuie la înţelegerea mai nuanţată a gândirii lui N. Iorga.Portretele lui nefiind simple consemnări de circumstanţă, reprezintă adevărate radiografii spirituale datorită cărora N. Iorga stabileşte coeficientul de importanţă socială a fiecărui om care a fost”(pp. 22 – 23).

Privite retrospectiv, V. Râpeanu a considerat că „aceste portrete – necrologuri şi articole cu caracter aniversar – reprezintă cea mai amplă, cea mai profundă şi cea mai organică meditaţie asupra morţii din câte s-au scris în cultura noastră. Dar nu pornind de la o idee care urma să se dezvolte într-un sistem, ci luând cunoştinţă de faptul că oamenii încetaseră să mai fie şi din acel moment despre ei se vorbea la trecut. Moartea declanşa meditaţii asupra vieţii. Fiecare portret reprezintă o înfruntare între realitatea morţii venită mai devreme sau mai târziu şi permanenţa vieţii care se perpetuează numai în măsura convertirii ei în faptă. (…) Moartea care îi găseşte pe unii de mult morţi, precum Nicolae Ionescu, imaginea „celui ce fusese odată Eminescu”, întâlnit pe străzile Iaşiului şi Botoşanilor în anii definitivei înnegurări a minţii sale sau a doamnei Elena Cuza, demnă, senină, de o nobilă luciditate în ciuda vârstei, suferinţei şi puţinătăţii trupeşti, sunt numai câteva exemple din multele care pot fi date pentru a atesta extraordinara capacitate a lui N. Iorga de a înfăţişa ipostazele unui sfârşit de viaţă, auspiciile sub care acesta s-a desfăşurat. Totul înscris în structura societăţii în care acesta s-a format, pe care a înrâurit-o într-o mai mică sau mai mare măsură, cu care a mers paralel sau în contratimp. Portretele atestă faptul că N. Iorga a fost înzestrat cu arta scriitorului desăvârşit, apt de a retrăi şi de a sintetiza în formule exemplare avatarurile unei existenţe, de a-i pune în evidenţă sensurile, de a înfăţişa posterităţii ceea ce rămâne din truda unei vieţi sau ceea ce a devenit, încă de atunci, caduc” (pp. 24 – 26).

Concluzia? V. Râpeanu a subliniat-o tranşant: „Portretistul N. Iorga nu posedă doar arta reconstituirii istorice din câteva trăsături de penel, ci vădeşte o pătrundere psihologică ieşită din comun, reliefând totdeauna adevăruri esenţiale, dincolo de aparenţe abil întreţinute. „Omul care a fost” nu era doar un exponent social, nu întruchipa doar un moment al istoriei naţionale sau universale, ci reprezenta un destin individual. (…) Portretele care alcătuiesc această galerie unică în istoria literaturii române, intitulată Oameni cari au fost,sunt în egală măsură operă de moralist şi de artist. Concepţia moralistului capătă valori expresive definitorii şi perene datorită înzestrărilor ieşite din comun ale prozatorului.Talentul scriitorului a pus în lumină adevărul istoric.Originalitatea gânditorului a fost relevată de temperamentul artistului.Sistemul moral a devenit o realitate prin stilul de o grandoare bine temperată a lui N. Iorga. Oameni cari au fost reprezintă, prin toate aceste însuşiri ale gândului şi ale artei, o operă monumentală aparţinând deopotrivă presei şi literaturii române” (p. 26).

Evident, analiza portretisticii în cuvinte realizată de N. Iorga în Oameni cari au fost, realizată de Valeriu Râpeanu, din care am prezentat în paragrafele anterioare semnificative pasaje, se înscrie în continuarea observaţiilor formulate cu decenii în urmă de către Pompiliu Constantinescu[2], Mircea Eliade[3], George Călinescu[4], Vladimir Streinu[5], Perpessicius[6], Şerban Cioculescu[7], Tudor Vianu[8], Eugen Lovinescu[9], Pamfil Şeicaru[10], pentru a nu aminti decât nume reprezentative ale criticii literare româneşti contemporane.

Ce lipsea cărţii lui N. Iorga, Oameni cari au fost, ediţia 1934 – 1939? O evocareN. Iorga scrisă de N. Iorga! Istoricul despre el însuşi! Imposibilă cronologic şi conceptual, a fost suplinită cu succes de către alte două bijuterii ale coroanei operelor lui N. Iorga: Orizonturile mele.O viaţă de omaşa cum a fost şi, evident, Memorii. Prima dintre ele a fost reeditată de mai multe ori, şi de către Valeriu şi Sanda Râpeanu. A doua îşi aşteaptă încă reeditarea într-o ediţie critică. Cine răspunde la această provocare?

Ce lipseşte cărţii lui N. Iorga, Oameni cari au fost, ediţia 2009 – 2012? Traducerea într-o limbă internaţională a Studiului introductiv, sau măcar al unui rezumat al acestuia, pentru a lărgi orizontul de receptare a operei iorghiste în străinătate. Pentru că multe portrete în cuvinte conturate de N. Iorga au fost ale unor personalităţi străine.

Concluzia mea? Cu această primă ediţie critică integralăa cărţii Oameni cari au fost,restitutorii Valeriu şi Sanda Râpeanu au făcut încă un hotărât şi definitiv pas înainte către OPERA  OMNIA a OMULUI cari a fost, este şi va fi NICOLAE  IORGA!Aşadar,Iorga după Iorga!

[1]N. Iorga,“Optimismul moral”,învol. Sfaturi pe întunerec – Conferinţe la radio,Editura Casa Radio, 2001, ediţie Valeriu şi Sanda Râpeanu, pp. 46-50.