Nicolae Vălăreanu  Sârbu

Poeme

 

 

Am tot căutat

 

Abia scăpat de patul lui Procust,
îmi căutam împăcarea cu fustele cunoscutelor
ca un întreprinzător printre datornici.
Eram încă pe cai mari,
lumea privea cu împotrivire tăvălugul vremii
de care nu scapă nimeni,
nici dacă ocoleşte vama morilor de vânt
la care se macină gânduri.

Am tot căutat
până la ultimul bob de speranţă,
îmi înfloreau în suflet anotimpuri uitate
cu alte iubite-n grădini aşteptând
sentimente nemaintâlnite
şi nu m-am gândit niciodată la durerea
despărţirilor ce-o să se întâmple.

 

Mă tem să nu cad în ispită

Conversez cu tine şi mă mir
cum te-ai trezit aşa dintr-o dată la realitate.

Erai mai întâi săracă cu duhul
apoi uşor apatică,
dar probabil şcoala, oamenii te-au schimbat
încât poţi să ucizi din cuvânt orice împotrivire
fără nicio sforţare,
fără presentimente.

Îţi smulg din priviri inocenţa prefăcută,
mă tem să nu cad în ispită,
să frâng în malaxorul închipuirii
oasele vântului ce te ating.

De fapt ai devenit atât de inflexibilă
încât rupi în dinţi toate ideile,
le supui voinţei tale
şi mă vrei fidel susţinător.

Înapoia ta nu laşi decât umbra,
roadele trebuie să se vadă
altfel porţile se închid
şi le poţi deschide numai cu chei de suflet.

Nu ştiu în ce măsură
pofta mea de fructe coapte
poate să mă lase indiferent…

 

Modul de a fi

Doar noaptea cu picioarele-n pământ trece prin câmpie
ca o femeie cu glezne subţiri şi nervii întinşi,
întunericul nu spune nimic din tot ce ascunde,
iubirea născută din păcatul nerecunoscut
îşi lasă amprenta să cadă pe umerii luminii
ca norul gălbui apărut în faţa soarelui,

mişcarea umbrei sub tălpile de lut.

Un început cât un cânt de ciocârlie rămas în aer
aduce amiaza în ierburile aproape coapte
în care se odihneşte tăcerea.

Sper…

Ăsta e modul de a fi
ce se prinde ca visul de somn, altfel totul curge
printr-o împărăţie de culoare.

Tot ce iubesc acum oamenii nu ştiu.

 

Caut un alt mod de a fi

 

Se năruiesc sentimentele din singurătatea mea,
caut un alt mod de a fi.
Trecutul s-a dezintegrat în amănunte
stropind cu amntiri drumul parcurs,
femeile s-au dezbrăcat şi ele
de nopţile de dragoste.
Zilele umblă cu telefonul la ureche şi încrâncenate
trec prin mine cu speranţe
îngăduite de starea de fapt
prin care înot nepăsător spre ţărmul acela
la ultimul port.

Totul este o dezmembrare a logicii

Când îşi muşcă buzele de furie,
se întreabă de ce tocmai el să fie admonestat
pentru lipsa de prevedere şi întâmplarea
unei nenorociri neaşteptate,
ce i-a năruit perspectiva făurită.
Cu sufletul golit de tot ce a fost,
se destramă păienjenişul relaţiilor formate,
cade pradă păcatului
de a purta stigmatul durerii iubitei.

Totul este o dezmembrare a logicii
ce rupe poezia de filonul ei evolutiv,
dezbracă femeia de păcatul originar
în fiecare clipă câte puţin
până o preface în obiect sexual

Lucrurile se descompun până vedem cenuşa lor
cum curge din trup ca nisipu’-n clepsidră
sub impulsul de blestem al vinovăţiei
după care totul se schimbă,
lumea capătă o formă ciudată
în care te pierzi în cuvinte
şi ele ard cu flacără ascunsă.

 

Sunetele mă mângâie-n surdină

Nici nu ştiu ce învârt în gând
când văd cum se ofilesc iubitele demult
în care am investit tinereţea
şi câteva clipe de fericire.
Acum simt în privirea lor remuşcare şi resemnare,
stau cu ochii în pământ
ca şi cum nu mai au nimic de văzut
ori văd prea departe.

Degetele subţiri ale iubitei se joacă pe clapele pianului,
ea are o bucurie interioară şi surâde
ruptă de realitatea desuetă.

N-am întrebat-o nimic nici n-am descoperit ce cântă,
poate fi şi o improvizaţie proprie
din care irump sunete cu înălţimi diferite
plăcute urechii care spintecă aerul
cu o uitare de sine care se imprimă-n pereţi
să-i dăruiască rafinament casei
copleşită de ploile lungi ale toamnei.

Mă retrag în intimitatea camerei mele,
nu se simte nicio mişcare, aprind lampa de scris,
lumina ei acoperă masa şi calculatorul.
Sunetele mă mângâie-n surdină,
îmi par că ies din cuvinte
şi se ataşază de silabe,
se dezleagă de cântec în poeme,
degetele mele sunt degetele iubitei
care se mută-n mine ca o simfonie
şi nu mai pleacă.

 

Nu ştiu de unde vine

Ce nu se poate deosebi rămâne deoparte,
numesc acest fapt îndoială
pe care o rup din obişnuitul în care mă scald
şi mă hrănesc din căuşul întâmplării
ca un copil părăsit.

Va fi seară peste cuvinte ca un blestem,
nu ştiu de unde vine.

Mă doare degeaba iubirea la care aspir.

Simt furnicile roşii pe picioare
nu le dau jos până nu-şi ating scopul,
într-o înţelegere de miel mă ascund
fără să mă hazardez mai departe.

Tu spune-mi cum să dau zvon nopţii
când în mine locuiesc naivităţi fără sorţi
de nu pot vedea infinitul
şi mă laşi să văd numai moarte
care şi ea e infinită.

 

Nu e normal dar e benefic

Un fel de trecere dincolo fără parastas,
fără bijuterii, obiecte de artă şi alte averi,
fără nimic doar cu false remuşcări.
Până şi vipera îşi doseşte veninul
necesar numai în lupta pentru dobândirea supremaţiei,
noi ceilalţi am rămas muţi
de prefăcătoria care se naşte susţinută de profitori.
Nu e normal
dar e benefic,
să-ţi pierzi şi instincul primar
încât nu mai ai nimic sfânt ori dobândit.
sigur şi spectacolul grotesc ar trebui brenduit
şi vândut privitorilor curioşi
care se aşteaptă la noi asalturi somnabuleşti
măcar pentru a defini iadul histrionic.
De iluzia raiului nici nu poate fi vorba
şi prin moarte au rămas câţiva oameni de bine
care ştiu ce să facă la timpul prezent
fără să cadă în păcat,
eliberează doar mortul de acesta!

 

Mâinile mele

Mâinile mele de teamă cresc
devin tot mai sălbatice.

Una din ele e mai vânjoasă
are forţă şi rupe,
cealaltă-i mai temperată,
măsoară totul cu prudenţă.

La ordinul primit se sprijină reciproc
şi nu iartă ce nu se cade.

Eu le iubesc pe amândouă la fel,
aş vrea să le mântui de rele
dar nu mă ascultă
şi singure-şi caută dreptatea,

de mă tot gândesc la ce-o să fac
dacă dreptate nu e
şi-mi bagă degetele-n ochi
de nu mai văd lumina
nici măcar moartea.

 

Nicolae Vălăreanu Sârbu
Sibiu, 06.07.2015.