Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Nicolae Vălăreanu Sârbu: POEME

    Valareanu
    Nicolae Vălăreanu  Sârbu

    Poeme

     

     

    Am tot căutat

     

    Abia scăpat de patul lui Procust,
    îmi căutam împăcarea cu fustele cunoscutelor
    ca un întreprinzător printre datornici.
    Eram încă pe cai mari,
    lumea privea cu împotrivire tăvălugul vremii
    de care nu scapă nimeni,
    nici dacă ocoleşte vama morilor de vânt
    la care se macină gânduri.

    Am tot căutat
    până la ultimul bob de speranţă,
    îmi înfloreau în suflet anotimpuri uitate
    cu alte iubite-n grădini aşteptând
    sentimente nemaintâlnite
    şi nu m-am gândit niciodată la durerea
    despărţirilor ce-o să se întâmple.

     

    Mă tem să nu cad în ispită

    Conversez cu tine şi mă mir
    cum te-ai trezit aşa dintr-o dată la realitate.

    Erai mai întâi săracă cu duhul
    apoi uşor apatică,
    dar probabil şcoala, oamenii te-au schimbat
    încât poţi să ucizi din cuvânt orice împotrivire
    fără nicio sforţare,
    fără presentimente.

    Îţi smulg din priviri inocenţa prefăcută,
    mă tem să nu cad în ispită,
    să frâng în malaxorul închipuirii
    oasele vântului ce te ating.

    De fapt ai devenit atât de inflexibilă
    încât rupi în dinţi toate ideile,
    le supui voinţei tale
    şi mă vrei fidel susţinător.

    Înapoia ta nu laşi decât umbra,
    roadele trebuie să se vadă
    altfel porţile se închid
    şi le poţi deschide numai cu chei de suflet.

    Nu ştiu în ce măsură
    pofta mea de fructe coapte
    poate să mă lase indiferent…

     

    Modul de a fi

    Doar noaptea cu picioarele-n pământ trece prin câmpie
    ca o femeie cu glezne subţiri şi nervii întinşi,
    întunericul nu spune nimic din tot ce ascunde,
    iubirea născută din păcatul nerecunoscut
    îşi lasă amprenta să cadă pe umerii luminii
    ca norul gălbui apărut în faţa soarelui,

    mişcarea umbrei sub tălpile de lut.

    Un început cât un cânt de ciocârlie rămas în aer
    aduce amiaza în ierburile aproape coapte
    în care se odihneşte tăcerea.

    Sper…

    Ăsta e modul de a fi
    ce se prinde ca visul de somn, altfel totul curge
    printr-o împărăţie de culoare.

    Tot ce iubesc acum oamenii nu ştiu.

     

    Caut un alt mod de a fi

     

    Se năruiesc sentimentele din singurătatea mea,
    caut un alt mod de a fi.
    Trecutul s-a dezintegrat în amănunte
    stropind cu amntiri drumul parcurs,
    femeile s-au dezbrăcat şi ele
    de nopţile de dragoste.
    Zilele umblă cu telefonul la ureche şi încrâncenate
    trec prin mine cu speranţe
    îngăduite de starea de fapt
    prin care înot nepăsător spre ţărmul acela
    la ultimul port.

    Totul este o dezmembrare a logicii

    Când îşi muşcă buzele de furie,
    se întreabă de ce tocmai el să fie admonestat
    pentru lipsa de prevedere şi întâmplarea
    unei nenorociri neaşteptate,
    ce i-a năruit perspectiva făurită.
    Cu sufletul golit de tot ce a fost,
    se destramă păienjenişul relaţiilor formate,
    cade pradă păcatului
    de a purta stigmatul durerii iubitei.

    Totul este o dezmembrare a logicii
    ce rupe poezia de filonul ei evolutiv,
    dezbracă femeia de păcatul originar
    în fiecare clipă câte puţin
    până o preface în obiect sexual

    Lucrurile se descompun până vedem cenuşa lor
    cum curge din trup ca nisipu’-n clepsidră
    sub impulsul de blestem al vinovăţiei
    după care totul se schimbă,
    lumea capătă o formă ciudată
    în care te pierzi în cuvinte
    şi ele ard cu flacără ascunsă.

     

    Sunetele mă mângâie-n surdină

    Nici nu ştiu ce învârt în gând
    când văd cum se ofilesc iubitele demult
    în care am investit tinereţea
    şi câteva clipe de fericire.
    Acum simt în privirea lor remuşcare şi resemnare,
    stau cu ochii în pământ
    ca şi cum nu mai au nimic de văzut
    ori văd prea departe.

    Degetele subţiri ale iubitei se joacă pe clapele pianului,
    ea are o bucurie interioară şi surâde
    ruptă de realitatea desuetă.

    N-am întrebat-o nimic nici n-am descoperit ce cântă,
    poate fi şi o improvizaţie proprie
    din care irump sunete cu înălţimi diferite
    plăcute urechii care spintecă aerul
    cu o uitare de sine care se imprimă-n pereţi
    să-i dăruiască rafinament casei
    copleşită de ploile lungi ale toamnei.

    Mă retrag în intimitatea camerei mele,
    nu se simte nicio mişcare, aprind lampa de scris,
    lumina ei acoperă masa şi calculatorul.
    Sunetele mă mângâie-n surdină,
    îmi par că ies din cuvinte
    şi se ataşază de silabe,
    se dezleagă de cântec în poeme,
    degetele mele sunt degetele iubitei
    care se mută-n mine ca o simfonie
    şi nu mai pleacă.

     

    Nu ştiu de unde vine

    Ce nu se poate deosebi rămâne deoparte,
    numesc acest fapt îndoială
    pe care o rup din obişnuitul în care mă scald
    şi mă hrănesc din căuşul întâmplării
    ca un copil părăsit.

    Va fi seară peste cuvinte ca un blestem,
    nu ştiu de unde vine.

    Mă doare degeaba iubirea la care aspir.

    Simt furnicile roşii pe picioare
    nu le dau jos până nu-şi ating scopul,
    într-o înţelegere de miel mă ascund
    fără să mă hazardez mai departe.

    Tu spune-mi cum să dau zvon nopţii
    când în mine locuiesc naivităţi fără sorţi
    de nu pot vedea infinitul
    şi mă laşi să văd numai moarte
    care şi ea e infinită.

     

    Nu e normal dar e benefic

    Un fel de trecere dincolo fără parastas,
    fără bijuterii, obiecte de artă şi alte averi,
    fără nimic doar cu false remuşcări.
    Până şi vipera îşi doseşte veninul
    necesar numai în lupta pentru dobândirea supremaţiei,
    noi ceilalţi am rămas muţi
    de prefăcătoria care se naşte susţinută de profitori.
    Nu e normal
    dar e benefic,
    să-ţi pierzi şi instincul primar
    încât nu mai ai nimic sfânt ori dobândit.
    sigur şi spectacolul grotesc ar trebui brenduit
    şi vândut privitorilor curioşi
    care se aşteaptă la noi asalturi somnabuleşti
    măcar pentru a defini iadul histrionic.
    De iluzia raiului nici nu poate fi vorba
    şi prin moarte au rămas câţiva oameni de bine
    care ştiu ce să facă la timpul prezent
    fără să cadă în păcat,
    eliberează doar mortul de acesta!

     

    Mâinile mele

    Mâinile mele de teamă cresc
    devin tot mai sălbatice.

    Una din ele e mai vânjoasă
    are forţă şi rupe,
    cealaltă-i mai temperată,
    măsoară totul cu prudenţă.

    La ordinul primit se sprijină reciproc
    şi nu iartă ce nu se cade.

    Eu le iubesc pe amândouă la fel,
    aş vrea să le mântui de rele
    dar nu mă ascultă
    şi singure-şi caută dreptatea,

    de mă tot gândesc la ce-o să fac
    dacă dreptate nu e
    şi-mi bagă degetele-n ochi
    de nu mai văd lumina
    nici măcar moartea.

     

    Nicolae Vălăreanu Sârbu
    Sibiu, 06.07.2015.

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5