Nicolae Vălăreanu Sârbu

POEME

Coasa luminii

Mă caut în colţul din dreapta al zilei
unde amiaza e mai dulce ca fructul
şi nicio umbră nu-i mai răcoroasă
decât adierile vântului de nord.

Oraşul acesta e străin de duşmani,
locuiesc în el ca-n grădinile raiului
unde nu-i nicio bătaie de cap
mai mare decât atingerile iernii.

Coasa luminii ameninţă,
să taie capul ierburilor perene,
apoi pleacă-n adâncul pădurii
unde mistreţi cu colţi de stele căzătoare
scormone pământul durerii
şi adună zâmbete de flori.

Tu îţi arăţi nevinovată surâsul
la răsăritul soarelui în cultura de in
şi împingi noaptea pe topogan
în apele scăpate din somn.

Ochii tăi cu gene subţiri

Întorc adevărul ca pe un copil de la joacă
şi nu-l cert dacă plânge
mai degrabă îl mângâi pe creştet.

Cu el de mână minciuna se topeşte ca ceara
şi se luminează la faţă,
mă îmbărbătează gândul că poate creşte drept
dacă nu obosesc să-i dau sprijin
cu exemple vii.

Am păstrat sufletul deschis
pentru orice înţelegere descifrată-n gesturi
şi-n cuvintele spuse cu sfială
fără zâmbetul acela fals de bucurie
care curge într-o apă tulbure.

Ochii tăi cu gene subţiri
mă privesc din colţul mesei
c-un fel de durere amară
ce nu provoacă lacrimi şi nici suferinţă.

Rămân înlăuntrul meu nemişcat
ca un obiect în spaţiul închis
de unde nu paote ieşi
decât adevărul transpus în libertatea
de a topi întunericul.

O aşteptare firească

Noaptea s-a culcat pe sine,
tu ai uitat-o în dormitor
cu întunericul la fereastra spre grădină
şi te-ai pornit la mine.

În faţa uşii s-a îndoit timpul,
o deschid să văd întruchipată minunea,
povestea nu-i chiar poveste,
o aşteptare firească
cu braţele deschise de împreunare-n destin
şi patimă-n dragoste.

Îţi spun să nu mai pleci,
să te opreşti la locul
unde ţi s-au aprins călcâiele!

Îmi caut locul sub soare

Poate că vara mă alungă,
plec undeva sau rămân pe dinafară.
Când mi se aprind felinarele de noapte,
fug burduşit de întâmplările trăite
unde mă cheamă destinul corupt
şi las totul pe seama lui.
Întotdeauna până nu văd cu ochii prăpastia
nu ştiu că există..

Vara mă scoate totuşi din minţi
cu ispitele ei goale de conţinut,
arunc nisipul în ochii duşmanului
intru sălbatic în jungla lumii reale
cu toate abilităţile căpătate-n timp
şi nu mă las furat de împrejurări.

Îmi caut locul sub soare, la umbră,
aştept să mă acopere toamna bogată
cu pledurile ei pregătite de sărbătorile de iarnă
şi ascuns în cuvinte de suflet
încep să le topesc în poeme.

Omul de rând

Şi-a uitat năravul acasă, dar nu s-a întors din drum,
a sosit în oraşul despre care îi povestiseră părinţii
că odată ajuns acolo rămâi
şi a rămas,
oamenii par acum altfel, nişte însinguraţi în mulţime
puşi să repete acelaşi lucru zilnic
ca nişte marionete ale altora.

A suferit pentru neputinţa de a înţelege la timp
mersul fără oprire printre obstacole
şi s-a trezit prins în chingile vieţii.

Nu ştiu dacă a mai scăpat vreodată,
dar a stat mereu la rând când avea dor de ceva,
s-a ales cu o bătrâneţe de toată râvna
pe care o duce-n spinare ca pe un cal mort,
mărşăluieşte încovoiat spre apus
cu gândul departe.

Un copil cu foamea-n gât

Cu singurătatea nu mă laud niciodată
aproape că am uitat de ea,
cât mai plin de gânduri am înnoptat devreme,
am rămas un căutător de comori.
În tot ceea ce-mi spui
mărşăluiesc printre lucruri cu vocea ta
şi mă împart la doi.

Cu fiecare ochi bolnav de necunoscut
simt cum adulmeci mirosul sălbatic
şi mă ţin departe de trădare,
un copil cu foamea-n gât,
dimineaţa când se crapă de ziuă
şi lupul din mine pleacă
să-şi ascută dinţii în stele.

Cu o voce sticloasă de pasăre
îţi mângâi auzul cu sunete
coborâte odată cu lumina din cer.
Nu mă toca printre dinţi
sunt eu vajnicul tău suflet umbros
cu izvoare de dor.

Mă îndestulez din cuvânt

N-o să vii să ne întâlnim
nici n-ai avea cum,
nu am un loc în care să mă opresc,
am un timp fără sincope.

În piept am mai multă dragoste decât inimă,
mă îndestulez din cuvânt,
respir clipele ca pe un dat din aer
şi adorm la ferestrele trenurilor în mers.

Eu nu mă îmbrac în culorile vremii,
dar plec odată cu ele,
rar mă întorc la primăverile care-mi scapă din mers
şi înfloresc în magnolii.

Oricum întâlnirea propusă
este un fel de îmbătrânire frumoasă
dincolo de umbrele castanilor înfloriţi
pe o alee cu pietre megalitice vorbitoare
ce nu ne grăbesc să murim.

Mi-am dus mai departe speranţa

Am trecut pe marginea prăpastiei
ca pe o muchie dintre adevăr şi minciună,
mi-am dus mai departe speranţa
după ce multe s-au înecat
în apele învolburate ale timpului
şi tot mai sper,
să trec peste cascadele marelui fluviu
din care pulsează viaţa.

Lumina din ochiul Domnului este la orizont,
mă cheamă în fiecare zi să străbat întinderea
pe drumul aspre izvoarele destinului
unde se îmbracă cuvântul în mantia de-nceput
şi capătă nobleţe de spirit pătrunzător
în adâncurile înţelegerii lucrurilor
de unde moartea capătă semnul prefacerii
fără să pună cruci
la porţile universului.

Au năpârlit iepurii albi

Noaptea se-ntoarce cu faţa la răsărit,
în ochii lunii stau spânzurati munţii,
somnul prinde gust de cafea.

Dimineaţa macină-n roţi întunericul,
lumina-i roasă de nervii nerăbdării,
deschid fereasta şi respir zorii
toate florile se deschid.

Mă împământenesc în ierburi somnoroase,
clopotul sparge cu dangăte cerul
răzleţind peste câmpii norii albi
ca nişte păsări în stoluri desenate,
o lumină orbitoare mă prinde îmbrăţişat
aşa ca pe un cireş în floare
înainte să se logodească.

Au năpârlit iepurii albi
ca şi norii pe care-i întrec
spre pădurile ce se-mghesuie-n mine
şi eu le caut urmele
printre arbori de vânt.

…………………………………………………….

            Nicolae Vălăreanu Sârbu
                           Sibiu,  10.09.2017.