Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Nicolae Vălăreanu Sârbu: POEME. Coasa luminii …

    Nicolae Vălăreanu Sârbu

     

     

     

    POEME

     

     

    Coasa luminii

    Mă caut în colţul din dreapta al zilei
    unde amiaza e mai dulce ca fructul
    şi nicio umbră nu-i mai răcoroasă
    decât adierile vântului de nord.

    Oraşul acesta e străin de duşmani,
    locuiesc în el ca-n grădinile raiului
    unde nu-i nicio bătaie de cap
    mai mare decât atingerile iernii.

    Coasa luminii ameninţă,
    să taie capul ierburilor perene,
    apoi pleacă-n adâncul pădurii
    unde mistreţi cu colţi de stele căzătoare
    scormone pământul durerii
    şi adună zâmbete de flori.

    Tu îţi arăţi nevinovată surâsul
    la răsăritul soarelui în cultura de in
    şi împingi noaptea pe topogan
    în apele scăpate din somn.

     

    Ochii tăi cu gene subţiri

    Întorc adevărul ca pe un copil de la joacă
    şi nu-l cert dacă plânge
    mai degrabă îl mângâi pe creştet.

    Cu el de mână minciuna se topeşte ca ceara
    şi se luminează la faţă,
    mă îmbărbătează gândul că poate creşte drept
    dacă nu obosesc să-i dau sprijin
    cu exemple vii.

    Am păstrat sufletul deschis
    pentru orice înţelegere descifrată-n gesturi
    şi-n cuvintele spuse cu sfială
    fără zâmbetul acela fals de bucurie
    care curge într-o apă tulbure.

    Ochii tăi cu gene subţiri
    mă privesc din colţul mesei
    c-un fel de durere amară
    ce nu provoacă lacrimi şi nici suferinţă.

    Rămân înlăuntrul meu nemişcat
    ca un obiect în spaţiul închis
    de unde nu paote ieşi
    decât adevărul transpus în libertatea
    de a topi întunericul.

     

    O aşteptare firească

    Noaptea s-a culcat pe sine,
    tu ai uitat-o în dormitor
    cu întunericul la fereastra spre grădină
    şi te-ai pornit la mine.

    În faţa uşii s-a îndoit timpul,
    o deschid să văd întruchipată minunea,
    povestea nu-i chiar poveste,
    o aşteptare firească
    cu braţele deschise de împreunare-n destin
    şi patimă-n dragoste.

    Îţi spun să nu mai pleci,
    să te opreşti la locul
    unde ţi s-au aprins călcâiele!

     

    Îmi caut locul sub soare

    Poate că vara mă alungă,
    plec undeva sau rămân pe dinafară.
    Când mi se aprind felinarele de noapte,
    fug burduşit de întâmplările trăite
    unde mă cheamă destinul corupt
    şi las totul pe seama lui.
    Întotdeauna până nu văd cu ochii prăpastia
    nu ştiu că există..

    Vara mă scoate totuşi din minţi
    cu ispitele ei goale de conţinut,
    arunc nisipul în ochii duşmanului
    intru sălbatic în jungla lumii reale
    cu toate abilităţile căpătate-n timp
    şi nu mă las furat de împrejurări.

    Îmi caut locul sub soare, la umbră,
    aştept să mă acopere toamna bogată
    cu pledurile ei pregătite de sărbătorile de iarnă
    şi ascuns în cuvinte de suflet
    încep să le topesc în poeme.

    Omul de rând

    Şi-a uitat năravul acasă, dar nu s-a întors din drum,
    a sosit în oraşul despre care îi povestiseră părinţii
    că odată ajuns acolo rămâi
    şi a rămas,
    oamenii par acum altfel, nişte însinguraţi în mulţime
    puşi să repete acelaşi lucru zilnic
    ca nişte marionete ale altora.

    A suferit pentru neputinţa de a înţelege la timp
    mersul fără oprire printre obstacole
    şi s-a trezit prins în chingile vieţii.

    Nu ştiu dacă a mai scăpat vreodată,
    dar a stat mereu la rând când avea dor de ceva,
    s-a ales cu o bătrâneţe de toată râvna
    pe care o duce-n spinare ca pe un cal mort,
    mărşăluieşte încovoiat spre apus
    cu gândul departe.

     

    Un copil cu foamea-n gât

    Cu singurătatea nu mă laud niciodată
    aproape că am uitat de ea,
    cât mai plin de gânduri am înnoptat devreme,
    am rămas un căutător de comori.
    În tot ceea ce-mi spui
    mărşăluiesc printre lucruri cu vocea ta
    şi mă împart la doi.

    Cu fiecare ochi bolnav de necunoscut
    simt cum adulmeci mirosul sălbatic
    şi mă ţin departe de trădare,
    un copil cu foamea-n gât,
    dimineaţa când se crapă de ziuă
    şi lupul din mine pleacă
    să-şi ascută dinţii în stele.

    Cu o voce sticloasă de pasăre
    îţi mângâi auzul cu sunete
    coborâte odată cu lumina din cer.
    Nu mă toca printre dinţi
    sunt eu vajnicul tău suflet umbros
    cu izvoare de dor.

     

    Mă îndestulez din cuvânt

    N-o să vii să ne întâlnim
    nici n-ai avea cum,
    nu am un loc în care să mă opresc,
    am un timp fără sincope.

    În piept am mai multă dragoste decât inimă,
    mă îndestulez din cuvânt,
    respir clipele ca pe un dat din aer
    şi adorm la ferestrele trenurilor în mers.

    Eu nu mă îmbrac în culorile vremii,
    dar plec odată cu ele,
    rar mă întorc la primăverile care-mi scapă din mers
    şi înfloresc în magnolii.

    Oricum întâlnirea propusă
    este un fel de îmbătrânire frumoasă
    dincolo de umbrele castanilor înfloriţi
    pe o alee cu pietre megalitice vorbitoare
    ce nu ne grăbesc să murim.

     

    Mi-am dus mai departe speranţa

    Am trecut pe marginea prăpastiei
    ca pe o muchie dintre adevăr şi minciună,
    mi-am dus mai departe speranţa
    după ce multe s-au înecat
    în apele învolburate ale timpului
    şi tot mai sper,
    să trec peste cascadele marelui fluviu
    din care pulsează viaţa.

    Lumina din ochiul Domnului este la orizont,
    mă cheamă în fiecare zi să străbat întinderea
    pe drumul aspre izvoarele destinului
    unde se îmbracă cuvântul în mantia de-nceput
    şi capătă nobleţe de spirit pătrunzător
    în adâncurile înţelegerii lucrurilor
    de unde moartea capătă semnul prefacerii
    fără să pună cruci
    la porţile universului.

     

    Au năpârlit iepurii albi

    Noaptea se-ntoarce cu faţa la răsărit,
    în ochii lunii stau spânzurati munţii,
    somnul prinde gust de cafea.

    Dimineaţa macină-n roţi întunericul,
    lumina-i roasă de nervii nerăbdării,
    deschid fereasta şi respir zorii
    toate florile se deschid.

    Mă împământenesc în ierburi somnoroase,
    clopotul sparge cu dangăte cerul
    răzleţind peste câmpii norii albi
    ca nişte păsări în stoluri desenate,
    o lumină orbitoare mă prinde îmbrăţişat
    aşa ca pe un cireş în floare
    înainte să se logodească.

    Au năpârlit iepurii albi
    ca şi norii pe care-i întrec
    spre pădurile ce se-mghesuie-n mine
    şi eu le caut urmele
    printre arbori de vânt.

    …………………………………………………….

     

                Nicolae Vălăreanu Sârbu
                               Sibiu,  10.09.2017.   

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5