Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Nicolae Vălăreanu Sârbu. Poeme de primăvară.

    Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
    Poeme de primăvară

     

     

     

     

    Primăvara-mi seamănă-n gânduri

    Cine-mi adaugă primăvara pe umeri,
    știe cum o vindec de resemnări
    și împart cu ea tot ce am agonisit în iarnă,
    port în inimă, în ochi și-n piele,
    rămășițele unor magice iubiri
    care înfloresc odată cu pomii,
    capătă seva de pământ reavăn,
    de suflet înfrunzit.

    Primăvara-mi seamănă-n gânduri
    dorințele purtate–n buzunare, semințele
    de sub coaja acestei lumi în germinație
    și nu se întâmplă nimic necurat ori obscur.

    Mă caut în ceea ce nu pot să mai fiu,
    în minunea fiecărei frăgezimi de lujer,
    în cântul păsărilor năvalnic de bucurie
    și nu găsesc simbolul cuvintelor potrivite.

    Oricum cine-mi adaugă primăvara-n priviri
    știe că ochiul nu mă înșală
    și o trăiesc cu trupul înmiresmat.

     

    Primăvara vine şi în genunchi

    Nu căuta vrajba celorlalţi semeni
    în contul binelui dorit
    pentru care nu faci nimic deosebit,
    dintre toate întâmplările e destul să fie una
    care taie obişnuinţa în franjuri
    după care
    se spânzură timpul de marginile universului.

    Niciodată nu trebuie irosite clipele norocului,
    primăvara vine şi în genunchi
    nu se lasă sărită,
    am învăţat să urc în fiecare anotimp
    cu mâini de fruct copt
    pentru ca fiecare să-i guste miezul
    cu limbă de miere-n cuvinte.

     

    Am presărat petale

    Am presărat petale pe patul aşteptării,
    gândurile călătoreau departe.

    Mă forţez să-mi mobilizez toate simţurile
    existente în stare de veghe,
    inima mi-a întărit trăirile furate,
    am ridicat ochii spre cerul schimbător
    cu toate sentimentele strânse-n mănunchi,
    le-am lăsat să-şi îmbrace culorile potrivite
    şi am plecat în lume.

    Azi aud în mine clopoţeii de ceară
    cum picură o ploaie de primăvară,
    tu aluneci în petalele ce cad din meri.

     

    În amiaza c-un cireş înflorit

    Gândurile mele înspicate de rod
    cu arome din ţinuturi străine
    îţi frăgezesc aşteptarea dospită-n şoapte
    unde ademenită te grăbeşti să vii.

    Apoi visele ca merele îngălbenite-n verde
    cu miros de mir proaspăt,
    în lumina intinsă pe pieptul diafan
    înmugureşte toţi arborii din mine.

    În amiaza c-un cireş înflorit,
    în boarea suavă scăpată din înveliş,
    cuvintele se preling pe hârtie
    din sufletul, călimară albastră.

    Se risipeşte orice îndoială,
    de pluteşti asemeni fluturelui alb
    până-n unghiurile transparente ale fiinţei,

    şi rămâi topită-n cristal de lumină
    cu inima la locul ei în el
    ca o regină dăruită poeziei
    în regatul de miere al limbii române
    mereu curată şi tânără.

     

    Cu flori de tei în păr

    Acolo voi înnopta
    printre necunoscutele din strofele poemelor
    cu flori de tei în păr
    şi nuferi la gleznele fine pe apele visului.
    Pulbere de polen pe sprâncenele nopţii
    îmi risipesc arome odihnitoare.

    Tunet de sunete în pereţii clopotelor,
    răbdare ruptă de ispite, preţul trădării
    într-un contur şters, învechit,
    rugină poroasă de metal pe pielea sferelor
    rostogolite şerpuit printre stele.

    Moartea zăvorâtă prin hăuri
    prin ea însăşi să piară,
    luptă cu dinţii şi nu se lasă închisă niciunde,
    iese la suprafaţă odată cu ecoul
    ce se pierde-n păduri nesfârşite.

    Vitralii de culori filtrează lumina
    şi ne pune în ochi mirajul,
    necunoscuta mea e-nfăşurată-n mătasea cuvintelor
    ce capătă nume.


    La sânul ei dorm crinii înfloriţi

    Încearcă peste tot să risipească
    raze în oasele luminii,
    ochii rotesc unghiurile pe toate feţele geometriei.

    Poartă-n rădăcini oglinzile cerului,
    scoate din umbrele morţii îngerii norocului,
    lauda învierii ca o taină sublimă
    fuge din oameni teama şi înfloreşte speranţa.

    Partea ascunsă a cunoaşterii nu rămâne aşa…

    Fiecare poartă sămânţa ce răsare din cuvânt
    şi iese-n afară sarea pământului.

    Nu se întoarce din drum, merge până la capăt,
    deschide ferestrele nopţii să zâmbească stelele,
    îşi umple inima cu strugurii sufletului.

    Nu se ştie învinsă, caută piedici pentru depăşit,
    învată să zidească cuvintele în poeme înalte.

    La sânul ei dorm crinii înfloriţi
    cu clopotele lovite de tăceri.

    Chiar dacă fac popasuri pe drumul înserării
    copacii mă însoţesc urmărind norii,
    păsările sunt rare şi tot mai mute,
    toată suflarea aşteptă crepusculul.

     

    Dimineţi cu privighetori

    Cântu-i va fi de privighetoare…

    mireasma dimineţilor luminii îi face inel,
    soarele îşi varsă focul prin el.

    În văzul său verdele îşi soarbe seva,
    apele îşi caută fiecare cursul,
    drumurile le urmăresc până-n câmpie unde se despart.

    Ridică privirea, cheamă cu ochii îndepărtate orizonturi,
    lasă-n pustiu nisipul şi vântul,
    pune-n inimi macii fulgeraţi de somn
    şi somnul va împlini vise în forme de păsări.

    Aruncă cu bani-n fântâni şi izvorăşte norocul,
    se naşte bucuria ideii care se întrupează,
    zvonuri de cuvinte se desfac din iubire
    şi plăcerea sărută carnea înflorită.

    Piatra care se zideşte pe sine-n cântec
    are dimineţi cu privighetori.

     

     În pădurea plină de cuci

    Se scutură de umbra ce-i cade pe umeri
    şi lumina-i alunecă în valuri pe tâmple.

    I se adaugă-n ochi cum în frunze, verdele
    gâtu-i capătă culoare de sărut diafan,
    pe piept movile rotunde şi o cruce de smarald
    capătă străluciri de stele înnoptate.

    Pe faţă soarele caută riduri cu noroc
    de trupul i se clatină uşor pe spate
    simţindu-se mai înaltă decât este.

    Privirea intrată-i în unghi rotitor
    ca spiţele unei roţi de la carul mare
    când noaptea se grăbeşte spre dimineaţă.

    Era o semnificaţie ce se lasă înţeleasă cu greu
    pretendenţii învaţă să aştepte clipa
    când se dezvăluie mersul pe ape.

    Sunetele prinse de cuvinte în cântec
    înfloresc pe ramurile sufletului
    în pădurea plină de cuci

    în care tot ce-i frumos se repetă.

     

    Zi de primăvară

    Zău că nu mi-am urcat cuvintele pe scară
    şi podul meu are sertarele goale,
    din când în când mai urc ceva la fum
    fiindcă îmi place mirosul de crâşmă.

    Femeia-mi zice;
    bărbate e primăvară şi miroase a crud,
    nu mai sta-n pivniţă, ieşi în grădină,
    să auzi cum creşte iarba şi înfloresc merii.
    Îi spun;
    o să crească şi înflorească şi fără mine,
    eu vreau să nu-mi înflorească vinul
    pe care vreau să-l beau limpede
    ca pe sângele Domnului.

    Vai de capul tău întomnat,
    o să mori cu ceaţa-n priviri
    şi capul prea plin de băutură
    de n-o să am nici la pomană.                                                                             

    Sibiu, 22.03.2017.

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5