Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Nicolae Vălăreanu Sârbu. Poeme de primăvară.

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
Poeme de primăvară

 

 

 

 

Primăvara-mi seamănă-n gânduri

Cine-mi adaugă primăvara pe umeri,
știe cum o vindec de resemnări
și împart cu ea tot ce am agonisit în iarnă,
port în inimă, în ochi și-n piele,
rămășițele unor magice iubiri
care înfloresc odată cu pomii,
capătă seva de pământ reavăn,
de suflet înfrunzit.

Primăvara-mi seamănă-n gânduri
dorințele purtate–n buzunare, semințele
de sub coaja acestei lumi în germinație
și nu se întâmplă nimic necurat ori obscur.

Mă caut în ceea ce nu pot să mai fiu,
în minunea fiecărei frăgezimi de lujer,
în cântul păsărilor năvalnic de bucurie
și nu găsesc simbolul cuvintelor potrivite.

Oricum cine-mi adaugă primăvara-n priviri
știe că ochiul nu mă înșală
și o trăiesc cu trupul înmiresmat.

 

Primăvara vine şi în genunchi

Nu căuta vrajba celorlalţi semeni
în contul binelui dorit
pentru care nu faci nimic deosebit,
dintre toate întâmplările e destul să fie una
care taie obişnuinţa în franjuri
după care
se spânzură timpul de marginile universului.

Niciodată nu trebuie irosite clipele norocului,
primăvara vine şi în genunchi
nu se lasă sărită,
am învăţat să urc în fiecare anotimp
cu mâini de fruct copt
pentru ca fiecare să-i guste miezul
cu limbă de miere-n cuvinte.

 

Am presărat petale

Am presărat petale pe patul aşteptării,
gândurile călătoreau departe.

Mă forţez să-mi mobilizez toate simţurile
existente în stare de veghe,
inima mi-a întărit trăirile furate,
am ridicat ochii spre cerul schimbător
cu toate sentimentele strânse-n mănunchi,
le-am lăsat să-şi îmbrace culorile potrivite
şi am plecat în lume.

Azi aud în mine clopoţeii de ceară
cum picură o ploaie de primăvară,
tu aluneci în petalele ce cad din meri.

 

În amiaza c-un cireş înflorit

Gândurile mele înspicate de rod
cu arome din ţinuturi străine
îţi frăgezesc aşteptarea dospită-n şoapte
unde ademenită te grăbeşti să vii.

Apoi visele ca merele îngălbenite-n verde
cu miros de mir proaspăt,
în lumina intinsă pe pieptul diafan
înmugureşte toţi arborii din mine.

În amiaza c-un cireş înflorit,
în boarea suavă scăpată din înveliş,
cuvintele se preling pe hârtie
din sufletul, călimară albastră.

Se risipeşte orice îndoială,
de pluteşti asemeni fluturelui alb
până-n unghiurile transparente ale fiinţei,

şi rămâi topită-n cristal de lumină
cu inima la locul ei în el
ca o regină dăruită poeziei
în regatul de miere al limbii române
mereu curată şi tânără.

 

Cu flori de tei în păr

Acolo voi înnopta
printre necunoscutele din strofele poemelor
cu flori de tei în păr
şi nuferi la gleznele fine pe apele visului.
Pulbere de polen pe sprâncenele nopţii
îmi risipesc arome odihnitoare.

Tunet de sunete în pereţii clopotelor,
răbdare ruptă de ispite, preţul trădării
într-un contur şters, învechit,
rugină poroasă de metal pe pielea sferelor
rostogolite şerpuit printre stele.

Moartea zăvorâtă prin hăuri
prin ea însăşi să piară,
luptă cu dinţii şi nu se lasă închisă niciunde,
iese la suprafaţă odată cu ecoul
ce se pierde-n păduri nesfârşite.

Vitralii de culori filtrează lumina
şi ne pune în ochi mirajul,
necunoscuta mea e-nfăşurată-n mătasea cuvintelor
ce capătă nume.


La sânul ei dorm crinii înfloriţi

Încearcă peste tot să risipească
raze în oasele luminii,
ochii rotesc unghiurile pe toate feţele geometriei.

Poartă-n rădăcini oglinzile cerului,
scoate din umbrele morţii îngerii norocului,
lauda învierii ca o taină sublimă
fuge din oameni teama şi înfloreşte speranţa.

Partea ascunsă a cunoaşterii nu rămâne aşa…

Fiecare poartă sămânţa ce răsare din cuvânt
şi iese-n afară sarea pământului.

Nu se întoarce din drum, merge până la capăt,
deschide ferestrele nopţii să zâmbească stelele,
îşi umple inima cu strugurii sufletului.

Nu se ştie învinsă, caută piedici pentru depăşit,
învată să zidească cuvintele în poeme înalte.

La sânul ei dorm crinii înfloriţi
cu clopotele lovite de tăceri.

Chiar dacă fac popasuri pe drumul înserării
copacii mă însoţesc urmărind norii,
păsările sunt rare şi tot mai mute,
toată suflarea aşteptă crepusculul.

 

Dimineţi cu privighetori

Cântu-i va fi de privighetoare…

mireasma dimineţilor luminii îi face inel,
soarele îşi varsă focul prin el.

În văzul său verdele îşi soarbe seva,
apele îşi caută fiecare cursul,
drumurile le urmăresc până-n câmpie unde se despart.

Ridică privirea, cheamă cu ochii îndepărtate orizonturi,
lasă-n pustiu nisipul şi vântul,
pune-n inimi macii fulgeraţi de somn
şi somnul va împlini vise în forme de păsări.

Aruncă cu bani-n fântâni şi izvorăşte norocul,
se naşte bucuria ideii care se întrupează,
zvonuri de cuvinte se desfac din iubire
şi plăcerea sărută carnea înflorită.

Piatra care se zideşte pe sine-n cântec
are dimineţi cu privighetori.

 

 În pădurea plină de cuci

Se scutură de umbra ce-i cade pe umeri
şi lumina-i alunecă în valuri pe tâmple.

I se adaugă-n ochi cum în frunze, verdele
gâtu-i capătă culoare de sărut diafan,
pe piept movile rotunde şi o cruce de smarald
capătă străluciri de stele înnoptate.

Pe faţă soarele caută riduri cu noroc
de trupul i se clatină uşor pe spate
simţindu-se mai înaltă decât este.

Privirea intrată-i în unghi rotitor
ca spiţele unei roţi de la carul mare
când noaptea se grăbeşte spre dimineaţă.

Era o semnificaţie ce se lasă înţeleasă cu greu
pretendenţii învaţă să aştepte clipa
când se dezvăluie mersul pe ape.

Sunetele prinse de cuvinte în cântec
înfloresc pe ramurile sufletului
în pădurea plină de cuci

în care tot ce-i frumos se repetă.

 

Zi de primăvară

Zău că nu mi-am urcat cuvintele pe scară
şi podul meu are sertarele goale,
din când în când mai urc ceva la fum
fiindcă îmi place mirosul de crâşmă.

Femeia-mi zice;
bărbate e primăvară şi miroase a crud,
nu mai sta-n pivniţă, ieşi în grădină,
să auzi cum creşte iarba şi înfloresc merii.
Îi spun;
o să crească şi înflorească şi fără mine,
eu vreau să nu-mi înflorească vinul
pe care vreau să-l beau limpede
ca pe sângele Domnului.

Vai de capul tău întomnat,
o să mori cu ceaţa-n priviri
şi capul prea plin de băutură
de n-o să am nici la pomană.                                                                             

Sibiu, 22.03.2017.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5