Destin ingrat

Trec stele prin pălăria destinului
nişte gloanţe oarbe,
frânturi de poezie, plopi în inima unei femei;
fac insuportabil freamătul şi se sinucide.

Cine să-i plângă frumuseţea
când luceafărul s-a stins pentru totdeauna,
iar pământul a consimţit despărţirea ?

Nici păsări cu aripi de înger, nici porumbei călători
nu le mai aduc veşti unul de la altul,
aruncaţi ca o frânghie în fântână
ori căzuţi sub uitare,
n-au vreme pentru durerea care urmează.

În ochii lor ard stele cum ard băieţii reginelor
de dorinţa încoronării,
aşa se ivesc şi mor regii cuvântului,
puşi sub ghilotina de ne-nţeles a lumii.

Sufletul devenit duh

Aștept primvara dincolo de prag,
dar ea vine cu tot felul de astenii
și parcă exuberanța n-are loc în cuvinte,
se plimbă prin ochi și prin păr.
Gândurile mi-au rămas pe drumuri
și vin nevindecate de umbre,
n-am unde să mă ascund
de vise
și de verdele crud.

Noaptea asta în care-mi înfloresc mâinile
e mai iubită decât șoaptele de iubire
și plânge sub coroanele albe ale pomilor,
e atâta aromă distilată prin aer
că sufletul mi-a devenit un duh
din care beau apele dimineții
și primăvara se încoronează regină.