Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Nicolae Vălăreanu Sârbu: Poeme dedicate lui M. Eminescu

    Nicolae Vălăreanu Sârbu

     

     

     

     

    Poeme dedicate lui M. Eminescu

     

    Luceferii pe raze se cobor



    Nimic  în lume nu e cum a fost
    Mirosul fânului cosit s-a dus,
    A mai rămas un singur avanpost
    Întins pe tavă, sufletu-mi adus.

    La ceasul iernii când se visează
    Tăceri  în cuvintele uitate,
    Dorinţa-n flăcari la amiază,
    Sparge clipe de singurătate.

    Nu-s zăpezi,  e secetă-n stele
    Doarme visul pe poteci pierdute,
    Fantome închise în castele,
    Se luptă închipuind redute.

    Noi plecăm pe drumuri ocolite
    N-avem aripi vrednice de zbor,
    În inimi puternic răscolite
    Luceferii pe raze se cobor.

    La steaua-mi veşnic norocoasă
    Mă înfăşor în lumină rece,
    Iubito, eşti azi cea mai frumoasă
    Mă umpli cu timpul care trece.

    De ce plopii erau fără soţ?


    De ce plopii erau fară soţ?
    Sunt singur
    gata să urc scările,
    să mă dau pe topoganul femeilor.
    Odata rotunjiţi sânii uneia m-am trezit cu păcatul în sân,
    nu cred în păcat aşa cum nu cred în cuvânt
    mai mult cred în nemoartea morţii
    decât în trăirea vieţii.

    Femei goale trec prin faţa ochilor în fiecare zi
    mult mai multe decât în realitatea concretă
    dar cele care mă încântă sunt nudurile sculptate ori pictate
    au ceva inefabil ce nu au femeile dezbrăcate
    fiecare în parte.
    Ele sunt simple făpturi din viaţă
    găsite pe străduţele desfundate ale oraşului
    pline de miasme, câini vagabonzi şi desnădejde.

    Vreau ceva să mustească din miezul pietrei,
    să cânte în inima lemnului
    cu dragoste,
    singurătatea să fie pusă pe note,
    s-o cânte femeile singure
    şi să mă caute.

    Doamne, dacă tot ne strângi perechi,
    de ce plopii erau fără soţ
    când trecea Eminescu?
    Ori el era nepereche?

     

    Destin ingrat


    Trec stele prin pălăria destinului
    nişte gloanţe oarbe,
    frânturi de poezie, plopi în inima unei femei;
    fac insuportabil freamătul şi se sinucide.

    Cine să-i plângă frumuseţea
    când luceafărul s-a stins pentru totdeauna,
    iar pământul a consimţit despărţirea ?

    Nici păsări cu aripi de înger, nici porumbei călători
    nu le mai aduc veşti unul de la altul,
    aruncaţi ca o frânghie în fântână
    ori căzuţi sub uitare,
    n-au vreme pentru durerea care urmează.

    În ochii lor ard stele cum ard băieţii reginelor
    de dorinţa încoronării,
    aşa se ivesc şi mor regii cuvântului,
    puşi sub ghilotina de ne-nţeles a lumii.

     

    Haiku


    vecinii la geam
    poetul nu mai trece
    întristaţi plopii.

    *
    vecini în lacrimi
    luceafărul se stinge
    plopi pe cărare.

    *
    poetul moare
    vecinii privesc pe geam
    lipseşte un plop.

    *

    Teii în floare
    marea plânge  în valuri
    Lida aşteaptă.



    Marină


    Ce tristă-i marea îngheţată-n larg
    Când geru-i vâscos şi stă în aer,
    Totu-i mort şi cheiul plânge-n vaier
    Iubirea ta îşi caută catarg.

    Dantelării de sloiuri, giuvaier,
    Să vezi cum valurile nu le sparg,
    Sub ţărmuri roase împietrite-n şarg
    Pe faţa mării nesfârşită-n taier.

    Sănii nu mai sunt la cai cu hamuri,
    E gol şi cerul putrezit de nori
    Tu nu mai vii, corbii stau pe ramuri.

    Pescăruşi ţipă îngroziţi în zori,
    Ziua trece, vine noaptea-n geamuri
    Şi parcă am murit de mii de ori.

     

    Femeia cu tei şi plopi


    Între noi sunt teii şi plopii lui Eminescu,
    împreună-s cu soţ, separat fără.
    Prima dată m-am crezut îndrăgostit
    apoi m-am trezit melancolic şi singur,
    n-am putut să mă obişnuiesc.
    Nu-mi deplâng zilele,
    te-am intâlnit pe tine
    femeia necunoscută.

    O să stăm sub ei ca de atâtea ori
    până când se înteţeşte răcoarea ori vântul
    şi aleile rămân pustii.

     

    Ninsori de fluturii roşii


    Adun cuvintele din călimara vremii
    scrise cu cerneală de sânge uscat,
    şi-mi sap în ţărână poemele
    într-o câmpie înţesată de maci.

    Tu eşti hârtia frăgezită de albăstrele
    unde-mi gravez literele aplecate în rugă,
    cu respect pentrul cititorul peregrin
    prin imperiul necucerit de poezie.

    Cuvintele râd şi plâng din vocale în vers
    fac risipă rupându-se de gânduri
    cu sunete neauzite de nimeni.
    Clipele furate din ceasul de piatră
    ca nişte flori de salcâm alb,
    îmbată somnoroasele albine
    şi noaptea-i o aripă uriaşă
    cu penele întinse peste mări.

    Un cer cu ninsori de fluturii roşii,
    poartă grădinile suspendate ale morţii,
    radăcinile pământului ridică păduri
    şi sprijină cu vârfurile boltirea descreţită,
    dimineaţa când cocorii păşesc strâmb
    şi poeţii adorm în iubire cuvântul
    nemurit de EMINESCU.

    Sibiu, 11.01.2017

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5