De ce plopii erau fără soţ?
De ce plopii erau fară soţ? Sunt singur gata să urc scările, să mă dau pe topoganul femeilor. Odata rotunjiţi sânii uneia m-am trezit cu păcatul în sân, nu cred în păcat aşa cum nu cred în cuvânt mai mult cred în nemoartea morţii decât în trăirea vieţii. Femei goale trec prin faţa ochilor în fiecare zi mult mai multe decât în realitatea concretă dar cele care mă încântă sunt nudurile sculptate ori pictate au ceva inefabil ce nu au femeile dezbrăcate fiecare în parte. Ele sunt simple făpturi din viaţă găsite pe străduţele desfundate ale oraşului pline de miasme, câini vagabonzi şi desnădejde. Vreau ceva să mustească din miezul pietrei, să cânte în inima lemnului cu dragoste, singurătatea să fie pusă pe note, s-o cânte femeile singure şi să mă caute. Doamne, dacă tot ne strângi perechi, de ce plopii erau fără soţ când trecea Eminescu? Ori el era nepereche? Destin ingrat
Trec stele prin pălăria destinului nişte gloanţe oarbe, frânturi de poezie, plopi în inima unei femei; fac insuportabil freamătul şi se sinucide. Cine să-i plângă frumuseţea când luceafărul s-a stins pentru totdeauna, iar pământul a consimţit despărţirea ? Nici păsări cu aripi de înger, nici porumbei călători nu le mai aduc veşti unul de la altul, aruncaţi ca o frânghie în fântână ori căzuţi sub uitare, n-au vreme pentru durerea care urmează. În ochii lor ard stele cum ard băieţii reginelor de dorinţa încoronării, aşa se ivesc şi mor regii cuvântului, puşi sub ghilotina de ne-nţeles a lumii. Haiku
vecinii la geam poetul nu mai trece întristaţi plopii. * vecini în lacrimi luceafărul se stinge plopi pe cărare. * poetul moare vecinii privesc pe geam lipseşte un plop. * Teii în floare marea plânge în valuri Lida aşteaptă. Marină
Ce tristă-i marea îngheţată-n larg Când geru-i vâscos şi stă în aer, Totu-i mort şi cheiul plânge-n vaier Iubirea ta îşi caută catarg. Dantelării de sloiuri, giuvaier, Să vezi cum valurile nu le sparg, Sub ţărmuri roase împietrite-n şarg Pe faţa mării nesfârşită-n taier. Sănii nu mai sunt la cai cu hamuri, E gol şi cerul putrezit de nori Tu nu mai vii, corbii stau pe ramuri. Pescăruşi ţipă îngroziţi în zori, Ziua trece, vine noaptea-n geamuri Şi parcă am murit de mii de ori. Femeia cu tei şi plopi
Între noi sunt teii şi plopii lui Eminescu, împreună-s cu soţ, separat fără. Prima dată m-am crezut îndrăgostit apoi m-am trezit melancolic şi singur, n-am putut să mă obişnuiesc. Nu-mi deplâng zilele, te-am intâlnit pe tine femeia necunoscută. O să stăm sub ei ca de atâtea ori până când se înteţeşte răcoarea ori vântul şi aleile rămân pustii. Ninsori de fluturii roşii
Adun cuvintele din călimara vremii scrise cu cerneală de sânge uscat, şi-mi sap în ţărână poemele într-o câmpie înţesată de maci. Tu eşti hârtia frăgezită de albăstrele unde-mi gravez literele aplecate în rugă, cu respect pentrul cititorul peregrin prin imperiul necucerit de poezie. Cuvintele râd şi plâng din vocale în vers fac risipă rupându-se de gânduri cu sunete neauzite de nimeni. Clipele furate din ceasul de piatră ca nişte flori de salcâm alb, îmbată somnoroasele albine şi noaptea-i o aripă uriaşă cu penele întinse peste mări. Un cer cu ninsori de fluturii roşii, poartă grădinile suspendate ale morţii, radăcinile pământului ridică păduri şi sprijină cu vârfurile boltirea descreţită, dimineaţa când cocorii păşesc strâmb şi poeţii adorm în iubire cuvântul nemurit de EMINESCU. Sibiu, 11.01.2017 |