Îmbracă haine nepotrivite iernii,
zăpezile s-au depus până la acoperişuri
nu e căldură,
îngheţul se-nghesuie să treacă pragul.

Noaptea este duşmanul de moarte
nici câinii nu latră,
la marginea puterii bate vântul,
peste tot sunt puse capcanele sărăciei.

Nu poti privi mai departe
orizontul s-a pierdut în chiciură,
se aud paşi de fantome oarbe
degerarte după oglinzile negre.

Mi-e teamă de cuvintele reci
prin care o să spun ce simt
într-un ţinut care-i grădină sfântă
şi nu Groenlanda.
Cu pâinea iubirii pe masă

Îmi caut paşii pierduţi pe drumuri inexistente
sub tălpi port pietrele rotunjite deja,
apele se împart între gurile flămânde
ale braţelor care se varsă-n infinit.

Pe pământurile fără picioare desculţe
nu mă mai satur de roade
şi sap în adâncuri de foc uitate
osul domnesc al neamului cărunt.

Vreau să străpung în miez, facerea lumii
din care ies izvoarele cuvântului
înainte de cristalizarea poemului
din care se naşte spiritul înalt.

Apoi lumina-n culori de curcubeu
face arc peste gândurile, fluviu
şi se retrage în cer
cu pâinea iubirii pe masă.
Magii răsăritului

Lumina mă dezghioacă de coaje
pătrunde în interior,
cu degete transparente
aduce-n căușul palmei sufletul
și nu-l poate scoate.

Ca o rază se desprinde
și dă binețe cerului
cu înălțimi de gând.

Din întuneric
se naște un cântec de flaut
cu dans de iele.

Din depărtare
sosesc în goana cailor
magii răsăritului.
Cred

Rup din mine bucăţi de trecut,
le aşez sub tălpi
şi devin drumuri sfârşite,
mai mult decât orice
mă tem de nimicnicia oamenilor
de care nu mă pot apăra.

Pentru înălţarea spiritului
cred în libertatea de gândire,
în valorile neamului meu,
nu le vând nici nu le dau cu împrumut.

Lăsaţi-mă să sper că nici moartea
nu poate şterge urmele,
duşmanii se îmbată cu iluzii.

La cina de taină

Pe partea opacă a surâsului tău forţat,
rictusul gurii se frânge de buzele cărnoase
n-am să le pot imortaliza, le las
să fure aparenţa.

Degetele lovite de neastâmpăr
şi mâinile parcă mai grele decât sunt
descriu cu mişcări largi şi uniforme
toate arcele pe care se deplasează stelele.

Anotimpurile se prind în jocul lor
îşi caută locul
cu aşezările şi cercurile potrivite,
tu mă priveşti cu invidie din fiecare
cum scriu poeme de aşteptare.

În fiecare seara mă apropii de casă
cu gândurile împregnate-n emoţii,
mă visez la cina de taină,
la masă cu Dumnezeul meu ocrotitor.

Cu pâinea şi vinul său mă satur
ca un peşte în apa prin care înoată
cu bucuria strânsă-n sărituri,
cineva priveşte de pe ţărm,
i se descreţeşte fruntea ca o coală de scris
pe care sufletul se desenează cu aer
şi se contopesc.

Între Dumnezeu şi oameni

Între Dumnezeu şi iubire
e trupul însângerat pe cruce
pregătit să moară şi să învie
mai luminos decât frica.

Sângele lui în alt trup se scurge aureolat,
un duh coboară şi-l urcă la ceruri,

de-a pururi slăvit
de cei care cred
învierea posibilă şi viaţa veşnică.

Între Dumnezeu şi oameni e dragostea pentru ei
câinele său de pază.

Nu există o măsură a înţelegerii
ori a milei,
ci numai rugăciuni care le invocă
şi speră în ele.  

        Sibiu, 01.02.2017