Nicolae Vălăreanu Sârbu

Poeme

Suntem învingători de ocazie

Nu pot să cred că m-am născut atât de frumos
într-o dimineața anostă din decembrie
ce-mi înghițise solstițiul de iarnă.

Așa am auzit povestind femeile la gura sobei
cu flăcări pe fețele smochinite de iubiri
ori de trădări vechi. Spun toate astea
cum aș alunga vântul din grădini. Știu
în ce parte se îndoaie o femeie fără să-l
prigonească pe bărbat.

Ne-nchidem în tăceri să nu scoată fum
și apoi ne dăm peste cap de așteptare,
suntem învingători de ocazie,
pe cele mai multe le pierdem.

Sufletul ni se spală de amintiri,
dar nu rămâne niciodată imaculat.

Femeie a ploii şi ninsorii

Femeie a ploii și ninsorii,
Nu știu de ce te-ntorci din drum
Toamna când pleacă-n sud cocorii
Și serile au miros de scrum.

În crame dau vinurile-n fiert,
Vânturile scârțâie-n uluci,
Îmi ceri pe semne să te iert
Că n-ai plecat de flori de nuci.

Cu sfânta încredere-n cuvânt
Accept ca eu să-ți fiu ursitul,
Fă pasul mare pe pământ
Când ai în brazdă nesfârșitul.

Așteaptă iar ninsori și ploi
Cu nori negri, ori albi ca varul,
Să treacă peste sat, la Dăbeloi
Unde am cernut demult amarul.

Suntem sortiţi unor schimbări

Îşi mută sufletul în alt trup,
l-am simţit cum îi tremura inima.

Încearcă să rămână acelaşi om exuberant
cu îmbrăţişările la el.

Zilele au devenit ape de trecere între lumi
care merg mai departe împreună,
încap într-un univers inelar
care nu se sfârşeşte niciodată.

Suntem sortiţi unor schimbări
şi timpul se comprimă în sine,
lumina mângâie pe fiecare om
cu vocea neauzită a clopotelor solare.

Umbra este cu faţa la mine

S-au aprins cuvintele şi lumina sclipitoare
a devenit albă ca o hârtie lucioasă
pe care nu pot să scriu poeme albe,
între noi a rămas doar o noapte de meditaţie.

Dimineţile sunt ploioase,
zilele se alungă singure, fug să nu se ajungă,
tu te îndepărzezi odată cu ele pe aceleaşi drumuri înguste
care păstrează teama sedimentată sub pietre,
nu pot să-ţi descriu peisajul
sufletul tău ar îmbrăţişa efortul depus
care nu se mai reface fără vindecarea rănilor.

Aerul se respiră greu
şi nu mă ajuţi să-l filtrez
cu plămânii tăi puternici din pieptul arătos.

Umbra este cu faţa la mine
şi aproape n-o văd
din cauza luminii care mă caută peste tot.
Pământul prinde pojghiţa destinului său
şi se poate vinde la mezat
ca şi vorbele iefine.

Doar păsările cu cerul în aripi, îl privesc atent
şi zboară prin anotimpuri supuse la schimbări
ce nu pot fi prevăzute.
Singurătatea se adânceşte în gândurile trecute,
dragostea aţipeşte şi ea pe filele
unei cărţi ce nu se mai termină,
tu îi fixezi paginile, îmi împarţi timpul
încât să încapă şi viaţa viitoare între coperţi
ca un corolar al împlinirii.

Doamne, mă rog şi eu să împart cu tine paginile,
atâtea câte vor fi.

Te crezi cine nu eşti

Printre degete se scurge viaţa
n-ai timp să gândeşti,
percepi totul cu întârziere,
te consumi pe drumuri cu stavile şi lungi.

Clipele se rup din tine prea repede
abia atingi înţelesul şi experienţa bătrâneţii,
te crezi cine nu eşti
şi pământul îţi fuge de sub picioare,
te prinde sfârşitul
ca o întâmplare neprevăzută
şi încerci să te ierţi
când nu-i nicio scăpare,
degetele tale nici nu mai stau drepte.

Ca nişte apostoli

Nu-mi prind cuvintele rădăcini,
se mulţumesc să se aşeze la masă
într-o meditaţie hipnotică.
Înserarea fuge de la fereastră mai spre grădină,
noaptea caută o lucarnă deschisă
pentru păsările încă nehotărâte.

Mă îndepărtez de colţurile rămase libere,
fac semne în calendarele lunii
pentru gândurile care vor veni acasă,
să intre în pielea fragedă a copilăriei
cu o bucurie atinsă de atâta aşteptare
încât abia o scot din amintiri.
S-au produs schimbări neaşteptate
care te prefac într-un străin veritabil
ce nu-şi mai recunoaşte locurile.

Oamenii se întreabă cine eşti şi ce cauti
şi abia apoi te recunosc, se luminează la faţă,
se strâng mai mulţi şi ascultă cu plăcere
orice noutate venită din afară
ca nişte apostoli ai îndreptării lumii.

Mai presus de cuvinte

După ploaie, simt miros de flori de salcâm,
mă străbate o bucurie neaşteptată,
păsările sunt cuprinse de o frenezie ciudată
de parcă sunt într-un concert sui-generis
şi toată suflarea ascultă
cu o plăcere lăuntrică şi eclatantă.

Fără să mă pierd în vâltoare,
îmi apar imagini din copilărie
când rămâneam singur în pădurea de salcâmi înfloriţi
în jurul solstiţiului de vară,
atunci albinele mai harnice decât oricând
erau tot într-un zumzet nebun.

Ceva din mine păstrează simfonia albă
în amintirile care cad în târziul ochilor
cu acea visare de ninsoare somnoroasă
care te scoate din grijile zilei
şi face din tine o fiinţă gânditoare
mai presus de cuvinte.