Nicolae Vălăreanu Sârbu

Poeme

Meticulos în tăcere

Nu pot merge mai departe
rămân într-un fel de meditație
care nu mă recunoaște la prima vedere.

Mă împotrivesc,
dar nineni nu-mi face pe voie
lucrurile au mersul știut dinainte.

Ce se impune rămâne stabilit
nu are rost să încerc altceva potrivnic
rămân meticulos în tăcere.
Iubirea este o față atât de ascunsă
pur și simplu mă macină
se-ntoarce nerostită în ochi,
e ca o apă care seacă pe arșiță, apare iar
și începe să curgă.

Noaptea se-ncinge vâlvătaie
de n-o mai poți stăpâni așteptând,
îi simți gustul de zahăr
și n-o poți aduce la mal.

Dimineața lângă cafeaua fierbinte
ai gândul plecat
și nu te trezești din visare
deși asta vrei.

Cei din jur te privesc mirați
câmpul tău vizual este gol
orașul nelocuit.

Nu ne facem iluzii

Rar vine acasă
nimeni nu știe când,
mă privește cu ochi de câine.

Nu spune mare lucru
tace ca o umbră fără contur,
împăturim timpul și-l folosim gol,
ne cunoaștem demult ca doi străini
care-și studiază gesturile și mimica
și se plictisesc reciproc.

Plecăm în grădina cu meri,
ne intră-n urechi zumzetul albinelor harnice,
ne prindem de mâini fără convingere
și strivim frumosul privind în depărtare.

Seara sosește pe nesimțite,
crepusculul tinde să ne ia ochii,
infinitul face abuz de necunoaștere.

Pe întuneric n-am simțit nimic
doar un somn agitat, treziri dese,
dimineața trece repede dezbrăcată de așteptări
cu o cafea fierbinte.

Nu ne facem iluzii
ca să nu ne întristăm,
pătrundem în interiorul adânc al sentimenntelor
și le exprimăm vinovați.

Mă văd tânăr

Noaptea cu stele ţi se așază-n păr
ca o cunună de mireasă
rămasă pe fotografii în pereții gândurilor.

Adună-n ceremonial oameni cu zâmbete ninse,
apoi îi lasă să se bucure senini
și să se așeze la rând în amintiri
pentru a se striga după nume.
Întunericul s-a topit dintre noi și curge
ca o apă rămasă undeva fetidă,
să privească dimineața nuferii galbeni
cum se deschid peste timp.

Mă văd tânăr cu iubirea pe brațe
aproape rupt de mediul vulgar
din care vreau să alung
îndărătnicia din mișcările lipite de trup.

Cosmosul se-ntoarce în lăuntrul meu
cu aceleași fără de margini,
inima-mi cade-n sentimente fierbinți
la fel ca la începuturi de eră.

Se sting luminile rampei

Noaptea e inclusă-n program,
se sting luminile rampei
să nu moară.

Întunericul păzește pe la colțuri
să invadeze spațiul,
femeia mă roagă să dorm.
După ce deschid ochii mari
a fugit de la ferestre,
aerul intră în valuri pe ușă dar îmi face loc
să respir mirosul curat și lumina.

Păsările mă cheamă-n grădină,
îngerii mă-ndeamnă să merg,
să-mi facă coroană din flori de cireși
și eu privesc lângă o cafea-n aburi
minunea-n care mă scufund.

Iubite, ziua-i la fel
cu cea în care ne-am cunoscut.

Privirea din colţ

Lumea e plină de lucruri bizare,
am adormit cu gândurile rupte de memorie
şi pe care le căutam
treceau pe lângă mine.

În avalanşa de vise fumega subconştientul,
dimineaţa, uitarea şi-a făcut datoria,
ziua a început cu provocări
în care şansele se jucau între ele
ca şi păsările.

Nu mi-am închipuit că un ochi atent
dintr-un colţ al vulnerabilităţii
ar putea desprinde bucăţi de cunoaştere
aşezate pe o pagină albă
pe care să le citească oamenii
de pe patea opusă a înţelegerii
cu adevărul răstignit.

Mie-mi scapă variantele goale
cu scorburi la mijloc
unde păsările îşi cresc puii
feriţi de duşmani.

Între timp mă obişnuiesc,
lumea în care învăţ să trăiesc
mi se pare că scârţâie la încheieturi
şi dacă devin dureroase
cineva schimbă ordinea lucrurilor
şi se reia totul de la capăt.

Se taie pe viu

Sunt mai presus de cuvinte, încercările din fiecare zi
puse pe capul trădării
care se află sub acoperire în mijlocul faptelor.

De mai multă vreme sunt arse visurile de înflorire
şi mâinile se încovoaie a neputinţă,
se cerne lumea cu ciurul disperat al discordiei.

Ne aflăm într-un ţinut plin de vrăjitorie ocultă
pe malul unor ape tulburi şi sulfuroase
în care suntem îndemnati să pescuim lostriţe.

Nu mai ştiu la ce ne putem aştepta
într-un război intern de uzură
din care niciun român nu câştigă nimic.

Genele acoperă cearcănele lunii

Învăţ să despart în silabe gândurile trădătoare
ca pe liniile de cale ferată când ocolesc vântul
când n-am ce să învăţ îmi afum degetele
cu o ţigară tare din foi,

tăcerea îmi fură timpul din plictiseală
şi dau în somnul morţii trecute.

Fibre subţiri mi se ţes în pânza ochilor,
pe margine genele acoperă cearcănele lunii,
doar buzele înverzite
te aşteaptă pe patul cu aşternuturi mov,
să-l trzeşti din letargie.

Uită toate înfrigurările ascunse,
pune gura pe vorbe să nu fie şoptite
şi lasă-mă să alunec încet pe umerii goi
ca o umbră hăituită de lumina adâncă
ce-mi urcă în valuri prin trup.