Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU, Poeme: Meticulos în tăcere…

    Nicolae Vălăreanu Sârbu

    Poeme

     

     

     

    Meticulos în tăcere

    Nu pot merge mai departe
    rămân într-un fel de meditație
    care nu mă recunoaște la prima vedere.

    Mă împotrivesc,
    dar nineni nu-mi face pe voie
    lucrurile au mersul știut dinainte.

    Ce se impune rămâne stabilit
    nu are rost să încerc altceva potrivnic
    rămân meticulos în tăcere.
    Iubirea este o față atât de ascunsă
    pur și simplu mă macină
    se-ntoarce nerostită în ochi,
    e ca o apă care seacă pe arșiță, apare iar
    și începe să curgă.

    Noaptea se-ncinge vâlvătaie
    de n-o mai poți stăpâni așteptând,
    îi simți gustul de zahăr
    și n-o poți aduce la mal.

    Dimineața lângă cafeaua fierbinte
    ai gândul plecat
    și nu te trezești din visare
    deși asta vrei.

    Cei din jur te privesc mirați
    câmpul tău vizual este gol
    orașul nelocuit.

    Nu ne facem iluzii

    Rar vine acasă
    nimeni nu știe când,
    mă privește cu ochi de câine.

    Nu spune mare lucru
    tace ca o umbră fără contur,
    împăturim timpul și-l folosim gol,
    ne cunoaștem demult ca doi străini
    care-și studiază gesturile și mimica
    și se plictisesc reciproc.

    Plecăm în grădina cu meri,
    ne intră-n urechi zumzetul albinelor harnice,
    ne prindem de mâini fără convingere
    și strivim frumosul privind în depărtare.

    Seara sosește pe nesimțite,
    crepusculul tinde să ne ia ochii,
    infinitul face abuz de necunoaștere.

    Pe întuneric n-am simțit nimic
    doar un somn agitat, treziri dese,
    dimineața trece repede dezbrăcată de așteptări
    cu o cafea fierbinte.

    Nu ne facem iluzii
    ca să nu ne întristăm,
    pătrundem în interiorul adânc al sentimenntelor
    și le exprimăm vinovați.

    Mă văd tânăr

    Noaptea cu stele ţi se așază-n păr
    ca o cunună de mireasă
    rămasă pe fotografii în pereții gândurilor.

    Adună-n ceremonial oameni cu zâmbete ninse,
    apoi îi lasă să se bucure senini
    și să se așeze la rând în amintiri
    pentru a se striga după nume.
    Întunericul s-a topit dintre noi și curge
    ca o apă rămasă undeva fetidă,
    să privească dimineața nuferii galbeni
    cum se deschid peste timp.

    Mă văd tânăr cu iubirea pe brațe
    aproape rupt de mediul vulgar
    din care vreau să alung
    îndărătnicia din mișcările lipite de trup.

    Cosmosul se-ntoarce în lăuntrul meu
    cu aceleași fără de margini,
    inima-mi cade-n sentimente fierbinți
    la fel ca la începuturi de eră.

    Se sting luminile rampei

    Noaptea e inclusă-n program,
    se sting luminile rampei
    să nu moară.

    Întunericul păzește pe la colțuri
    să invadeze spațiul,
    femeia mă roagă să dorm.
    După ce deschid ochii mari
    a fugit de la ferestre,
    aerul intră în valuri pe ușă dar îmi face loc
    să respir mirosul curat și lumina.

    Păsările mă cheamă-n grădină,
    îngerii mă-ndeamnă să merg,
    să-mi facă coroană din flori de cireși
    și eu privesc lângă o cafea-n aburi
    minunea-n care mă scufund.

    Iubite, ziua-i la fel
    cu cea în care ne-am cunoscut.

    Privirea din colţ

    Lumea e plină de lucruri bizare,
    am adormit cu gândurile rupte de memorie
    şi pe care le căutam
    treceau pe lângă mine.

    În avalanşa de vise fumega subconştientul,
    dimineaţa, uitarea şi-a făcut datoria,
    ziua a început cu provocări
    în care şansele se jucau între ele
    ca şi păsările.

    Nu mi-am închipuit că un ochi atent
    dintr-un colţ al vulnerabilităţii
    ar putea desprinde bucăţi de cunoaştere
    aşezate pe o pagină albă
    pe care să le citească oamenii
    de pe patea opusă a înţelegerii
    cu adevărul răstignit.

    Mie-mi scapă variantele goale
    cu scorburi la mijloc
    unde păsările îşi cresc puii
    feriţi de duşmani.

    Între timp mă obişnuiesc,
    lumea în care învăţ să trăiesc
    mi se pare că scârţâie la încheieturi
    şi dacă devin dureroase
    cineva schimbă ordinea lucrurilor
    şi se reia totul de la capăt.

    Se taie pe viu

    Sunt mai presus de cuvinte, încercările din fiecare zi
    puse pe capul trădării
    care se află sub acoperire în mijlocul faptelor.

    De mai multă vreme sunt arse visurile de înflorire
    şi mâinile se încovoaie a neputinţă,
    se cerne lumea cu ciurul disperat al discordiei.

    Ne aflăm într-un ţinut plin de vrăjitorie ocultă
    pe malul unor ape tulburi şi sulfuroase
    în care suntem îndemnati să pescuim lostriţe.

    Nu mai ştiu la ce ne putem aştepta
    într-un război intern de uzură
    din care niciun român nu câştigă nimic.

    Genele acoperă cearcănele lunii

    Învăţ să despart în silabe gândurile trădătoare
    ca pe liniile de cale ferată când ocolesc vântul
    când n-am ce să învăţ îmi afum degetele
    cu o ţigară tare din foi,

    tăcerea îmi fură timpul din plictiseală
    şi dau în somnul morţii trecute.

    Fibre subţiri mi se ţes în pânza ochilor,
    pe margine genele acoperă cearcănele lunii,
    doar buzele înverzite
    te aşteaptă pe patul cu aşternuturi mov,
    să-l trzeşti din letargie.

    Uită toate înfrigurările ascunse,
    pune gura pe vorbe să nu fie şoptite
    şi lasă-mă să alunec încet pe umerii goi
    ca o umbră hăituită de lumina adâncă
    ce-mi urcă în valuri prin trup.

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2023 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5