Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: POEME. Strigăt fără răspuns…

    Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

     

     

     

    POEME  

     

     

    Strigăt fără răspuns

     

    Strig şi mă aude un ecou de stea
    ce-mi absoarbe sunetul şi-l sparge
    privindu-l mut cum se întoarce
    în tăcerea ruginită de căutări pe pământ.

    De fapt îmi pare o mimare de strigăt
    către cineva care-i surd
    şi-n ochii lui se vede un răspuns luminos
    ca o durere turnată-n oale de lut
    pe care dacă le atingi cu degetele sună
    ca un clopot al inimii.

    Iartă-mă nu voi mai striga la nimeni
    mă voi folosi de semnele înţelegerii
    în care se topesc vorbele spuse
    şi-mi vor intra în sânge fără să ştiu
    în fiecare clipă smulsă vieţii.

     

    Ochii fură culoare

     

    Nicio primăvara nu rămâne datoare
    îşi suflecă mânecile şi face curat,
    dă o prospeţime aerului şi îmbracă totul în verde,
    noi rămânem întotdeauna în urmă
    să primim dezlegarea ierbii crude.

    Aburul nopţii se-nfăşoară dimineaţa-n rouă
    se va încălzi treptat pe pământ,
    dragostea prinde şi ea muguri odată cu pomii,
    lumina se scaldă
    în bucuria ochilor calzi ce fură culoare
    şi joacă sub genele lungi.

     

    La liber

     

    Împart libertate şi celor ce n-au nevoie,
    nu te speria, am să-ţi dau şi ţie
    cât să-ţi umpli gândurile cu speranţe.

    Tot ce poţi câştiga e numai o părere,
    dacă nu ai cu ce să o înfăptuieşti
    ea nu rămâne în buzunarele goale,
    se măsoară şi creşte ierarhic.

    Am socotit să las totul la liber,
    nu m-am gândit să favorizez pe nimeni
    ca într-o scenă unde actorii se produc
    cu personajele în care trăiesc arta
    unor conflicte reale, pline de dramatism.

    Îmbrac feţele lumii aşa cum sunt
    în haine ponosite ori strălucitoare
    care se succed ca într-o veche oglindă
    în care se simt prezenţi şi privitorii.

    Ne împotrivim obiceiurilor societăţii,
    dar înotăm în colbul depus pe conştiinţă
    împătimiţi să găsim calea
    ce înlătură tragedia din corp.

     

    Nimeni nu ştie

     

    M-am îniţiat să rămân în luptă,
    dar nu sunt un soldat de plumb,
    nimeni nu ştie
    ce o să se întâmple din greşală,
    oamenii cred în realizări
    pentru care se pregătesc şi visează.

    Totul se termină când nu te aştepţi
    şi reiei lucrul de la început.

    Gândurile alunecă pe panta memoriei
    până găsesc drumul spre înălţime,
    în vise mai rămân locuri libere
    pe care le umplu cu voinţă de învingător.

    Nicio zi nu vine singură la orizont
    fără să se îmbrace în pânza soarelui,
    prin clipe zboară fluturii de floare
    şi norii fug invidioşi peste mări.

     

    Îndemn şi surâs

     

    Am înmuiat cuvintele în vorbe de lapte,
    apoi m-am întors cu faţa la calendarul de perete.

    Pe masă între noi, hârtie de scris şi tăcere de umbră,
    nicio vervă, nicio împotrivire romantică,
    doar două pahare de sete
    şi priviri aplecate paste sânii tăi
    leneşi ca două păsări ascunse la piept,
    dar tu n-ai avut răbdare, ploaia lovea în geam,
    gândurile îmi făceau şi ele cu ochiul,
    să încep să-mi culeg sentimentele, să le rup
    fără să mă ating de ce nu-ţi place.

    Surâsul tău mă îndemna la altceva mai practic
    care să-mi rămână lipit în memorie
    ca un drum pe care vrei să treci în fugă
    cu inima grăbită de aşteptare.

    Nimic nu mă opreşte din faţă,
    mă apropii de tine atât de mult încât mă contopesc
    cu tot ce înseamnă ocazie de iubire
    şi aer închis în vise ademenitoare, luxuriante
    ca o dragoste pentru primăvara înflorită-n trup
    în care niciun preţ nu-i prea mare
    pentru vindecarea inimii rănite.

    Aştept să respir înălţimile albe de zăpezi
    în care singurătăţile rămân îngheţate acolo
    iar pădurile cu verdele lor proaspăt
    dau semnalul de puritate în suflet.

    Paginile acestui poem vor fi vălurite
    de tot miracolul care prinde aripi de vultur
    şi vor cânta odată cu mine
    nuntirea florilor cu fluturii albi.

     

    Poemă de înspicare

     

    Am bătut cu dalta pietrele lunii
    la solstițiul de iarnă
    când magii s-au pornit spre steaua orientului.

    Nimeni n-a înțeles carminul flăcării vii
    din focul sunetelor ce ard bucuria
    în sufletul colindătorilor.

    Am rămas în magicul cânturilor vechi
    poemă de înspicare
    în viața înălțată de gânduri deasupra
    de tot ce înseamnă pământ.

    Chemare de clopot răsună
    în dimineți cu sărutul pe buze
    și oamenii împrumută din cer
    speranța unui univers de iubire.

     

    Ca o lupoaică îndrăgostită

     

    Eu ies din cuvinte
    cu vorbe care nu spun mare lucru
    și tu le crezi împrumutate din cărți,

    chiar dacă mă privești cu nepăsare
    înveți să fii mai docilă
    ca o lupoaică îndrăgostită.

    Nu știu cum să te iau în brațe
    pari supărată pe toți bărbații
    cu legături străine de inima lor.

    Îmi cauți prin gesturi formele artificiale
    și nu ești convinsă cum decurg lucrurile
    împarți surâsuri străine
    de tot ce înseamnă vinovăție
    într-o lume saturată de compromisuri.

    Sunt un străin care merge mai departe
    până la căderea în anonimatul plăcerii
    pe care-l absorbi fără să vrei
    ca într-o poveste cu făt frumos
    ce i-a biruit pe zmei.

     

    În iadul plăcerii

     

    Nu știu de ce unii oameni își caută moartea
    când ea și așa vine când nu te aștepți,
    mi-a rămas ceva bun:
    teama de nefast, de întunericul minții
    în care te cheamă voluntar toți dracii.

    În iadul plăcerii suferința așteaptă,
    să depășești linia neagră
    care nu duce nicăieri.

    Prin sticla colorată se vede frumos,
    dincolo lipsește cerul
    și ai mirajul de pește pe uscat
    când-îi fuge aerul din plămâni.

    Prin geamul afumat al conștiinței
    vezi eclipsa Dumnezeului tău.

     

    Secat de toate izvoarele

     

    Nu pot greși decât într-un loc
    de unde am pornit pe un drum
    pe care nu pot să-l urmez până la capăt,
    ceața din faţă e un obstacol.

    Mă întorc înapoi ca să scap,
    dar mă pierd în tăceri ascunse și grele
    într-o boală care macină gânduri,
    roade-n tavanul minții și noaptea.

    Secat de toate izvoarele,
    trebuie să sap fântâni prin întuneric,
    nu mă lăsa singur în acest iad
    din care nu există alte ieșiri.

    Tu poți să mă recapeți întreg
    gata de înfrânt eul de slăbiciuni
    de aceea tac
    și te las mereu să-mi vorbești.



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5