Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: POEME. Strigăt fără răspuns…

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

 

 

 

POEME  

 

 

Strigăt fără răspuns

 

Strig şi mă aude un ecou de stea
ce-mi absoarbe sunetul şi-l sparge
privindu-l mut cum se întoarce
în tăcerea ruginită de căutări pe pământ.

De fapt îmi pare o mimare de strigăt
către cineva care-i surd
şi-n ochii lui se vede un răspuns luminos
ca o durere turnată-n oale de lut
pe care dacă le atingi cu degetele sună
ca un clopot al inimii.

Iartă-mă nu voi mai striga la nimeni
mă voi folosi de semnele înţelegerii
în care se topesc vorbele spuse
şi-mi vor intra în sânge fără să ştiu
în fiecare clipă smulsă vieţii.

 

Ochii fură culoare

 

Nicio primăvara nu rămâne datoare
îşi suflecă mânecile şi face curat,
dă o prospeţime aerului şi îmbracă totul în verde,
noi rămânem întotdeauna în urmă
să primim dezlegarea ierbii crude.

Aburul nopţii se-nfăşoară dimineaţa-n rouă
se va încălzi treptat pe pământ,
dragostea prinde şi ea muguri odată cu pomii,
lumina se scaldă
în bucuria ochilor calzi ce fură culoare
şi joacă sub genele lungi.

 

La liber

 

Împart libertate şi celor ce n-au nevoie,
nu te speria, am să-ţi dau şi ţie
cât să-ţi umpli gândurile cu speranţe.

Tot ce poţi câştiga e numai o părere,
dacă nu ai cu ce să o înfăptuieşti
ea nu rămâne în buzunarele goale,
se măsoară şi creşte ierarhic.

Am socotit să las totul la liber,
nu m-am gândit să favorizez pe nimeni
ca într-o scenă unde actorii se produc
cu personajele în care trăiesc arta
unor conflicte reale, pline de dramatism.

Îmbrac feţele lumii aşa cum sunt
în haine ponosite ori strălucitoare
care se succed ca într-o veche oglindă
în care se simt prezenţi şi privitorii.

Ne împotrivim obiceiurilor societăţii,
dar înotăm în colbul depus pe conştiinţă
împătimiţi să găsim calea
ce înlătură tragedia din corp.

 

Nimeni nu ştie

 

M-am îniţiat să rămân în luptă,
dar nu sunt un soldat de plumb,
nimeni nu ştie
ce o să se întâmple din greşală,
oamenii cred în realizări
pentru care se pregătesc şi visează.

Totul se termină când nu te aştepţi
şi reiei lucrul de la început.

Gândurile alunecă pe panta memoriei
până găsesc drumul spre înălţime,
în vise mai rămân locuri libere
pe care le umplu cu voinţă de învingător.

Nicio zi nu vine singură la orizont
fără să se îmbrace în pânza soarelui,
prin clipe zboară fluturii de floare
şi norii fug invidioşi peste mări.

 

Îndemn şi surâs

 

Am înmuiat cuvintele în vorbe de lapte,
apoi m-am întors cu faţa la calendarul de perete.

Pe masă între noi, hârtie de scris şi tăcere de umbră,
nicio vervă, nicio împotrivire romantică,
doar două pahare de sete
şi priviri aplecate paste sânii tăi
leneşi ca două păsări ascunse la piept,
dar tu n-ai avut răbdare, ploaia lovea în geam,
gândurile îmi făceau şi ele cu ochiul,
să încep să-mi culeg sentimentele, să le rup
fără să mă ating de ce nu-ţi place.

Surâsul tău mă îndemna la altceva mai practic
care să-mi rămână lipit în memorie
ca un drum pe care vrei să treci în fugă
cu inima grăbită de aşteptare.

Nimic nu mă opreşte din faţă,
mă apropii de tine atât de mult încât mă contopesc
cu tot ce înseamnă ocazie de iubire
şi aer închis în vise ademenitoare, luxuriante
ca o dragoste pentru primăvara înflorită-n trup
în care niciun preţ nu-i prea mare
pentru vindecarea inimii rănite.

Aştept să respir înălţimile albe de zăpezi
în care singurătăţile rămân îngheţate acolo
iar pădurile cu verdele lor proaspăt
dau semnalul de puritate în suflet.

Paginile acestui poem vor fi vălurite
de tot miracolul care prinde aripi de vultur
şi vor cânta odată cu mine
nuntirea florilor cu fluturii albi.

 

Poemă de înspicare

 

Am bătut cu dalta pietrele lunii
la solstițiul de iarnă
când magii s-au pornit spre steaua orientului.

Nimeni n-a înțeles carminul flăcării vii
din focul sunetelor ce ard bucuria
în sufletul colindătorilor.

Am rămas în magicul cânturilor vechi
poemă de înspicare
în viața înălțată de gânduri deasupra
de tot ce înseamnă pământ.

Chemare de clopot răsună
în dimineți cu sărutul pe buze
și oamenii împrumută din cer
speranța unui univers de iubire.

 

Ca o lupoaică îndrăgostită

 

Eu ies din cuvinte
cu vorbe care nu spun mare lucru
și tu le crezi împrumutate din cărți,

chiar dacă mă privești cu nepăsare
înveți să fii mai docilă
ca o lupoaică îndrăgostită.

Nu știu cum să te iau în brațe
pari supărată pe toți bărbații
cu legături străine de inima lor.

Îmi cauți prin gesturi formele artificiale
și nu ești convinsă cum decurg lucrurile
împarți surâsuri străine
de tot ce înseamnă vinovăție
într-o lume saturată de compromisuri.

Sunt un străin care merge mai departe
până la căderea în anonimatul plăcerii
pe care-l absorbi fără să vrei
ca într-o poveste cu făt frumos
ce i-a biruit pe zmei.

 

În iadul plăcerii

 

Nu știu de ce unii oameni își caută moartea
când ea și așa vine când nu te aștepți,
mi-a rămas ceva bun:
teama de nefast, de întunericul minții
în care te cheamă voluntar toți dracii.

În iadul plăcerii suferința așteaptă,
să depășești linia neagră
care nu duce nicăieri.

Prin sticla colorată se vede frumos,
dincolo lipsește cerul
și ai mirajul de pește pe uscat
când-îi fuge aerul din plămâni.

Prin geamul afumat al conștiinței
vezi eclipsa Dumnezeului tău.

 

Secat de toate izvoarele

 

Nu pot greși decât într-un loc
de unde am pornit pe un drum
pe care nu pot să-l urmez până la capăt,
ceața din faţă e un obstacol.

Mă întorc înapoi ca să scap,
dar mă pierd în tăceri ascunse și grele
într-o boală care macină gânduri,
roade-n tavanul minții și noaptea.

Secat de toate izvoarele,
trebuie să sap fântâni prin întuneric,
nu mă lăsa singur în acest iad
din care nu există alte ieșiri.

Tu poți să mă recapeți întreg
gata de înfrânt eul de slăbiciuni
de aceea tac
și te las mereu să-mi vorbești.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 24 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5