Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Nicolae Vălăreanu Sârbu. Poeme: ,,Femeie a ploii şi ninsorii”…

Nicolae Vălăreanu Sârbu

 

 

 

 

Poeme

 

Femeie a ploii şi ninsorii

Femeie a ploii și ninsorii,
Nu știu de ce te-ntorci din drum
Toamna când pleacă-n sud cocorii
Și serile au miros de scrum.

În crame dau vinurile-n fiert,
Vânturile scârțâie-n uluci,
Îmi ceri pe semne să te iert
Că n-ai plecat de flori de nuci.

Cu sfânta încredere-n cuvânt
Accept ca eu să-ți fiu ursitul,
Fă pasul mare pe pământ
Când ai în brazdă nesfârșitul.

Așteaptă iar ninsori și ploi
Cu nori negri, ori albi ca varul,
Să treacă peste sat, la Dăbeloi
Unde am cernut demult amarul.

 

Suntem sortiţi unor schimbări

Îşi mută sufletul în alt trup,
l-am simţit cum îi tremura inima.

Încearcă să rămână acelaşi om exuberant
cu îmbrăţişările la el.

Zilele au devenit ape de trecere între lumi
care merg mai departe împreună,
încap într-un univers inelar
care nu se sfârşeşte niciodată.

Suntem sortiţi unor schimbări
şi timpul se comprimă în sine,
lumina mângâie pe fiecare om
cu vocea neauzită a clopotelor solare.

 

Umbra este cu faţa la mine

S-au aprins cuvintele şi lumina sclipitoare
a devenit albă ca o hârtie lucioasă
pe care nu pot să scriu poeme albe,
între noi a rămas doar o noapte de meditaţie.

Dimineţile sunt ploioase,
zilele se alungă singure, fug să nu se ajungă,
tu te îndepărzezi odată cu ele pe aceleaşi drumuri înguste
care păstrează teama sedimentată sub pietre,
nu pot să-ţi descriu peisajul
sufletul tău ar îmbrăţişa efortul depus
care nu se mai reface fără vindecarea rănilor.

Aerul se respiră greu
şi nu mă ajuţi să-l filtrez
cu plămânii tăi puternici din pieptul arătos.

Umbra este cu faţa la mine
şi aproape n-o văd
din cauza luminii care mă caută peste tot.
Pământul prinde pojghiţa destinului său
şi se poate vinde la mezat
ca şi vorbele iefine.

Doar păsările cu cerul în aripi, îl privesc atent
şi zboară prin anotimpuri supuse la schimbări
ce nu pot fi prevăzute.
Singurătatea se adânceşte în gândurile trecute,
dragostea aţipeşte şi ea pe filele
unei cărţi ce nu se mai termină,
tu îi fixezi paginile, îmi împarţi timpul
încât să încapă şi viaţa viitoare între coperţi
ca un corolar al împlinirii.

Doamne, mă rog şi eu să împart cu tine paginile,
atâtea câte vor fi.

 

Te crezi cine nu eşti

Printre degete se scurge viaţa
n-ai timp să gândeşti,
percepi totul cu întârziere,
te consumi pe drumuri cu stavile şi lungi.

Clipele se rup din tine prea repede
abia atingi înţelesul şi experienţa bătrâneţii,
te crezi cine nu eşti
şi pământul îţi fuge de sub picioare,
te prinde sfârşitul
ca o întâmplare neprevăzută
şi încerci să te ierţi
când nu-i nicio scăpare,
degetele tale nici nu mai stau drepte.

 

În clopotele vremii

Cerurile filtrează lumina,
vântul se întrece cu umbrele norilor.
pământul se întoarce cu faţa la soare,

ziua prinde în braţe păsările timpului
şi încerc să zbor spre nesfârşitul facerii
de la începuturile lumii.

Oamenii trec grăbiţi pe lângă bariere
fără să se roage de nimeni,
îşi salvează cu greu vorbele dulci.

Flămândele limbi îşi aleg cuvintele
cum albinele culeg florile de nectar
şi le sădesc în ispititoare dorinţe
pentru iernile care vor veni.

Mă îmbăt cu aromele serilor de tei
apoi aştept să se verse eternitatea
în clopotele vremii.

 

Strigăt fără răspuns

Strig şi mă aude un ecou de stea
ce-mi absoarbe sunetul şi-l sparge
privindu-l mut cum se întoarce
în tăcerea ruginită de căutări pe pământ.

De fapt îmi pare o mimare de strigăt
către cineva care-i surd
şi-n ochii lui se vede un răspuns luminos
ca o durere turnată-n oale de lut
pe care dacă le atingi cu degetele sună
ca un clopot al inimii.

Iartă-mă nu voi mai striga la nimeni
mă voi folosi de semnele înţelegerii
în care se topesc vorbele spuse
şi-mi vor intra în sânge fără să ştiu
în fiecare clipă smulsă vieţii.

 

La liber

Împart libertate şi celor ce n-au nevoie,
nu te speria, am să-ţi dau şi ţie
cât să-ţi umpli gândurile cu speranţe.

Tot ce poţi câştiga e numai o părere,
dacă nu ai cu ce să o înfăptuieşti
ea nu rămâne în buzunarele goale,
se măsoară şi creşte ierarhic.

Am socotit să las totul la liber,
nu m-am gândit să favorizez pe nimeni
ca într-o scenă unde actorii se produc
cu personajele în care trăiesc arta
unor conflicte reale, pline de dramatism.

Îmbrac feţele lumii aşa cum sunt
în haine ponosite ori strălucitoare
care se succed ca într-o veche oglindă
în care se simt prezenţi şi privitorii.

Ne împotrivim obiceiurilor societăţii,
dar înotăm în colbul depus pe conştiinţă
împătimiţi să găsim calea
ce înlătură tragedia din corp.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 20 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5