Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Nicolae Vălăreanu Sârbu. Poeme: ,,Femeie a ploii şi ninsorii”…

    Nicolae Vălăreanu Sârbu

     

     

     

     

    Poeme

     

    Femeie a ploii şi ninsorii

    Femeie a ploii și ninsorii,
    Nu știu de ce te-ntorci din drum
    Toamna când pleacă-n sud cocorii
    Și serile au miros de scrum.

    În crame dau vinurile-n fiert,
    Vânturile scârțâie-n uluci,
    Îmi ceri pe semne să te iert
    Că n-ai plecat de flori de nuci.

    Cu sfânta încredere-n cuvânt
    Accept ca eu să-ți fiu ursitul,
    Fă pasul mare pe pământ
    Când ai în brazdă nesfârșitul.

    Așteaptă iar ninsori și ploi
    Cu nori negri, ori albi ca varul,
    Să treacă peste sat, la Dăbeloi
    Unde am cernut demult amarul.

     

    Suntem sortiţi unor schimbări

    Îşi mută sufletul în alt trup,
    l-am simţit cum îi tremura inima.

    Încearcă să rămână acelaşi om exuberant
    cu îmbrăţişările la el.

    Zilele au devenit ape de trecere între lumi
    care merg mai departe împreună,
    încap într-un univers inelar
    care nu se sfârşeşte niciodată.

    Suntem sortiţi unor schimbări
    şi timpul se comprimă în sine,
    lumina mângâie pe fiecare om
    cu vocea neauzită a clopotelor solare.

     

    Umbra este cu faţa la mine

    S-au aprins cuvintele şi lumina sclipitoare
    a devenit albă ca o hârtie lucioasă
    pe care nu pot să scriu poeme albe,
    între noi a rămas doar o noapte de meditaţie.

    Dimineţile sunt ploioase,
    zilele se alungă singure, fug să nu se ajungă,
    tu te îndepărzezi odată cu ele pe aceleaşi drumuri înguste
    care păstrează teama sedimentată sub pietre,
    nu pot să-ţi descriu peisajul
    sufletul tău ar îmbrăţişa efortul depus
    care nu se mai reface fără vindecarea rănilor.

    Aerul se respiră greu
    şi nu mă ajuţi să-l filtrez
    cu plămânii tăi puternici din pieptul arătos.

    Umbra este cu faţa la mine
    şi aproape n-o văd
    din cauza luminii care mă caută peste tot.
    Pământul prinde pojghiţa destinului său
    şi se poate vinde la mezat
    ca şi vorbele iefine.

    Doar păsările cu cerul în aripi, îl privesc atent
    şi zboară prin anotimpuri supuse la schimbări
    ce nu pot fi prevăzute.
    Singurătatea se adânceşte în gândurile trecute,
    dragostea aţipeşte şi ea pe filele
    unei cărţi ce nu se mai termină,
    tu îi fixezi paginile, îmi împarţi timpul
    încât să încapă şi viaţa viitoare între coperţi
    ca un corolar al împlinirii.

    Doamne, mă rog şi eu să împart cu tine paginile,
    atâtea câte vor fi.

     

    Te crezi cine nu eşti

    Printre degete se scurge viaţa
    n-ai timp să gândeşti,
    percepi totul cu întârziere,
    te consumi pe drumuri cu stavile şi lungi.

    Clipele se rup din tine prea repede
    abia atingi înţelesul şi experienţa bătrâneţii,
    te crezi cine nu eşti
    şi pământul îţi fuge de sub picioare,
    te prinde sfârşitul
    ca o întâmplare neprevăzută
    şi încerci să te ierţi
    când nu-i nicio scăpare,
    degetele tale nici nu mai stau drepte.

     

    În clopotele vremii

    Cerurile filtrează lumina,
    vântul se întrece cu umbrele norilor.
    pământul se întoarce cu faţa la soare,

    ziua prinde în braţe păsările timpului
    şi încerc să zbor spre nesfârşitul facerii
    de la începuturile lumii.

    Oamenii trec grăbiţi pe lângă bariere
    fără să se roage de nimeni,
    îşi salvează cu greu vorbele dulci.

    Flămândele limbi îşi aleg cuvintele
    cum albinele culeg florile de nectar
    şi le sădesc în ispititoare dorinţe
    pentru iernile care vor veni.

    Mă îmbăt cu aromele serilor de tei
    apoi aştept să se verse eternitatea
    în clopotele vremii.

     

    Strigăt fără răspuns

    Strig şi mă aude un ecou de stea
    ce-mi absoarbe sunetul şi-l sparge
    privindu-l mut cum se întoarce
    în tăcerea ruginită de căutări pe pământ.

    De fapt îmi pare o mimare de strigăt
    către cineva care-i surd
    şi-n ochii lui se vede un răspuns luminos
    ca o durere turnată-n oale de lut
    pe care dacă le atingi cu degetele sună
    ca un clopot al inimii.

    Iartă-mă nu voi mai striga la nimeni
    mă voi folosi de semnele înţelegerii
    în care se topesc vorbele spuse
    şi-mi vor intra în sânge fără să ştiu
    în fiecare clipă smulsă vieţii.

     

    La liber

    Împart libertate şi celor ce n-au nevoie,
    nu te speria, am să-ţi dau şi ţie
    cât să-ţi umpli gândurile cu speranţe.

    Tot ce poţi câştiga e numai o părere,
    dacă nu ai cu ce să o înfăptuieşti
    ea nu rămâne în buzunarele goale,
    se măsoară şi creşte ierarhic.

    Am socotit să las totul la liber,
    nu m-am gândit să favorizez pe nimeni
    ca într-o scenă unde actorii se produc
    cu personajele în care trăiesc arta
    unor conflicte reale, pline de dramatism.

    Îmbrac feţele lumii aşa cum sunt
    în haine ponosite ori strălucitoare
    care se succed ca într-o veche oglindă
    în care se simt prezenţi şi privitorii.

    Ne împotrivim obiceiurilor societăţii,
    dar înotăm în colbul depus pe conştiinţă
    împătimiţi să găsim calea
    ce înlătură tragedia din corp.

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5