Publicat de prof. Traian Nistiriuc-Ivanciu, Câmpulung-Moldovenesc

Pentru unul ca mine – format, sau mai bine, deformat de regimul ce s-a autoinstaurat după 1944, parţial informat, şi doar de posturile radio „interzise”, în schimb dramatic dezinformat, mai ales prin omisiune, despre destinele contemporanilor mei – citirea culegerii de eseuri, intitulată inspirat Oameni şi opera, de Ion  N. Oprea (Editura PIM, 2013) a fost asemenea unui duş rece, menit a-mi trezi şi cutremura conştiinţa adormită de minciunile păgubitoare ale trecutului comunist. Păgubitoare atât pe plan general, dar mai ales pentru ţara mea, pentru poporul în mijlocul căruia am avut şansa de a exista.

Cenzura din anii mei şcolari şi studenţeşti îmi ascundea adevărurile perioadei interbelice, mai ales adevărurile despre exterminarea fără milă a elitei intelectuale româneşti în închisori.

Încă din anii liceului (pe atunci „şcoală medie”), studiind istoria literaturii române, mi se părea că există o vizibilă ruptură valorică între trecut şi prezent (pe vremea aceea era la modă formula „înainte şi după 23 August”). Intuiam încă de pe atunci că în intimitatea poporului meu „cineva” a comis o crimă oribilă şi, din păcate, bănuiala mea s-a adeverit.

Lecturând această carte-document, un sumum a altor şi altor cărţi- , îmi dau seama de proporţiile acelui criminal “holocaust” – făcut de unii români asupra altor români,  „inspiraţi” de învăţăturile (străine şi ostile poporului român) ale marxism-leninismului.

Răsturnarea ierarhiei valorilor de astăzi nu este decât un reflex, încă viu, din păcate, al „epurărilor” de după „Eliberare”. O întreagă generaţie de filozofi şi artişti – cei care n-au acceptat „alinierea” la cerinţele creării „omului nou” – a fost „sărită” din manuale şi cursuri, operele acestora fiind scoase din armonia culturală a poporului nostru.

Cartea de faţă se prezintă ca un alt „Memorial al Durerii” – al durerii adevăratei elite intelectuale în lupta cu ostilitatea închisorilor şi a semenilor lor, care le-au omorât libertatea şi opera.

Parcurgându-i  rândurile, adesea triste, scrise cu lacrimi şi sânge parcă, am înţeles mai profund ce se petrece cu ţara noastră şi cu locuitorii ei în prezent. (Istoria se repetă!). Am înţeles de ce astăzi intelectualii sunt atât de prost remuneraţi, atât de dezagreabili puterii instalate cu şiretlicuri ieftine în fruntea destinului nostru ca naţiune şi popor. Am înţeles şi am reacţionat, ori de câte ori am avut prilejul, la fărădelegile regimurilor corupte, mincinoase şi antipatriotice de după 1989. (Mă abţin să folosesc formula „Revoluţia din 1989”!).

Sunt în concordanţă deplină cu majoritate personalităţilor evocate şi analizate de prestigiosul şi fecundul  memorialist şi cercetător Ion N. Oprea. Trăiesc şi eu, alături de ele, aceleaşi frustrări amare ale  trecutului şi ale prezentului, visând la dreptate. La dreptate pentru mine  şi pentru acest popor greu încercat şi (dacă se poate) în această lume şi cât mai acum!

Sunt greu de uitat paginile dramatice despre destinele triste, nedrepte ale unor mari oameni şi români: George Enescu, Nichifor Crainic, Constantin Noica, N. Steinhardt, Radu Mărculescu, Panait Istrati, Paul Mitu ş. a.

De asemenea, volumul de eseuri în discuţie are menirea de a ne îmbogăţi cunoştinţele şi conştiinţele cu opera unor “oameni  meritoşi  prin toată activitatea lor de o viaţă” – după cum remarcă prefaţatorul  cărţii, Constantin Huşanu. Printre aceştia sunt enumeraţi: pictorul Mircea Popescu, sculptorul Nicolae Popa, scriitori precum Maruca şi Romeo Pivniceru, Mircea Cărtărescu, dr. N. Lupu, Titus Hotnog, Florin Smarandache, Aurel Cordaş, poeţii Teona Scopos, Vasile Fetescu, Victor Teişanu, dar şi profesorii Dumitru Alistar şi Paul Munteanu – adevărate modele de urmat pentru arta viitorime. (Cine spune că societatea actuală nu are aşa ceva şi cititori tineri, nu o spune spre binele acestui popor, dar o afirmă corect Ion N. Oprea, de fiecare dată).

Găseşti în acest volum şi semnale editoriale, cu o profundă şi dreaptă analiză asupra cărţilor  „Istoria jurnalismului din România în date” de Marian Petcu şi „Scriitori şi Publicişti Botoşăneni. Dicţionar biobibliografic” de Silvia Lazarovici, popularizarea revistei Onyx, a prieteniei Vaslui-Dublin (Irlanda), 2012, eseurile în cauză fiind rodul unei trude titanice, de căutare a unor fisuri în aceste prime două lucrări enciclopedice, autorul ambiţionând să umple golurile constatate cu fapte şi oamenii neincluşi. Această căutare “a acului în