O istorie a relaţiilor complexe româno – otomane între secolele XIV – XVI

Autor, prof.dr. Dan Prodan

Cartea d-lui Tasin (Tahsin) Gemil (Romanians and Ottomans in the XIVe – XVIth Centuries, translated by Remus Bejan and Paul Sanders, Encyclopaedia Publishing House, Bucharest, 2009, 357 p.) este traducerea în limba engleză a lucrării sale: Românii şi otomanii în secolele XIV – XVI, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1991, 231 p., apărută sub egida Institutului de Istorie “Nicolae Iorga” din Bucureşti al Academiei Române, dublu premiată de Academia Română şi de Fundaţia Culturală “Magazin Istoric” din Bucureşti, în 1991. Varianta în englezeşte a cărţii, augumentată  şi actualizată la nivelul anului 2009, a apărut sub dublă egidă, a Academiei Române, Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” din Bucureşti, şi a Universităţii “Babeş – Bolyai”, Institutul de Turcologie şi Studii Central – Asiatice din Cluj – Napoca, al cărui director d-l Tasin Gemil este din 2009.

Contribuţia turcologului roman este structurată astfel: Preface (pp. 9 – 12), Introduction (pp. 13 – 21), 3 capitole (capitolul I: The Legal Framework of the Romanian Principalities’ Relations with the Ottoman Porte in the XIVth – XVIth Centuries, pp. 23 – 66; capitolul II: The Political Relations between the  Romanian Principalities and the Ottoman Porte in the XIVth – XVIth Centuries, pp. 67 – 261; capitolul III: Romanian – Ottoman Economic Relations in the XIVth – XVIth Centuries ( pp. 263 – 305), Bibliography (pp. 307 – 335), Index (pp. 337 – 357). Aşadar, o abordare complexă a relaţiilor româno – otomane pe plan juridic, politic, militar, financiar, economico – comercial.

Autorul a prezentat, în Preface (pp. 9 -10), “istoria” acestei cărţi. În 1984 – 1985, d-l Tasin Gemil a iniţiat, în cadrul Institutului de Istorie “Nicolae Iorga” din Bucureşti, unde activa ca cercetător ştiinţific principal, d-r  în turcologie, proiectul unei monografii a relaţiilor complexe româno – otomane, de la mijlocul secolului al XIV – lea până în 1878, când României i s-a recunoscut Independenţa de Stat pe plan european, lucrare structurată în cinci volume, realizabile în 15 – 20 de ani. Primul volum al monografiei, finalizat în august 1988, este tocmai cartea tipărită în 1991, cu ediţia în limba engleză, augmentată şi actualizată, din 2009. Începând cu 1990, implicarea istoricului în alte categorii de activităţi extra-ştiinţifice (politice, diplomatice etc.) a tot amânat elaborarea şi publicarea celorlalte volume. Dar d-l Tasin Gemil nu a abandonat niciodată acest ambiţios şi generos proiect ştiinţific – istoriografic. Dovada: ediţia în limba engleză a cărţii sale din 1991! Este astfel posibil ca în următorii ani turcologul roman să ofere istoriografiei următoarele volume ale monografiei româno – otomane.

În Introduction (pp. 13 – 21), autorul a explicat caracterul complex, multi-sectorial, al relaţiilor româno – otomane între secolele XIV – XVI, limitele cronologice ale lucrării, sensurile termenilor “Ottoman / Osmanlı” şi “Turk(ish) / Türk” pe plan politic, etnic, ideologic, documentar.

Capitolul I (The Legal Framework of the Romanian Principalities’ Relations with the Ottoman Porte in the XIVth – XVIth Centuries, pp. 23 – 66) cuprinde 3 subcapitole. În primul subcapitol (“The Holy War” and “The House of Peace”, pp. 23 – 30) autorul a analizat conceptele juridice islamice: “The Holy War”(djihad, cihad), “The House of Islām” (Dar ül – Islām), “The House of Peace” (Dar ül -‘ahd / Dar as – sulh), “The House of War” (Dar ül -harb),  ‘ahdnāme (scrisoare de legământ / pace), djiyia / ciziye (capitatio), haradj / harāc (harach), precizând diferenţele dintre teoria şi practica juridică  în cadrul relaţiilor româno – otomane între secolele XIV – XVI. Influenţa complexă otomană asupra statelor feudale româneşti a evoluat “De la “răscumpărarea” păcii la suzeranitatea protectoare a Porţii” (subcapitolul I. 2. From “Ransom for Peace” to Suzerainty, pp. 30 – 49). Continuându-şi demersul istoriografic, d-l Tasin Gemil a analizat formele de manifestare ale suzeranităţii otomane efective şi restrictive asupra statelor feudale româneşti nord-dunărene, de la Bayezid I la Süleymān I: etape, caracteristici, acte juridice, urmări. Statele medievale româneşti (Valahia, Moldova, Transilvania) nu au fost niciodată cucerite de otomani, nu au fost niciodată transformate în provincii otomane (sancakbeylik – uri). Concluzia autorului este indubitabilă: “Indeed, while other more ambitious states, such as Albania, Greece, Bulgaria, Serbia, Hungary, Crimea, Poland etc., disappeared from the political map of Europe for long periods of time, the Romanian Countries endured as lasting and active political entities” (p. 65).

În capitolul II (The Political Relations between the  Romanian Principalities and the Ottoman Porte in the XIVth – XVIth Centuries, pp. 67 – 261) turcologul roman a prezentat, uneori în detaliu, evoluţia relaţiilor politice, militarte, juridice ale statelor feudale româneşti cu Imperiul Otoman, între secolele XIV – XVI. După ce a conturat condiţiile interne şi externe, subiective şi obiective, ale închegării statului ottoman, factor de putere bicontinental, zonal, anatoliano – balcanic (subcapitolul II. 1. A New Power Rises, pp. 69 – 78), d-l Tasin Gemil a analizat primele contacte valaho – otomane dintre anii 1369 – 1386 (subcapitolul II. 2. Early Romanian – Ottoman Contacts, pp. 79 – 95). Primele confruntări militare directe, violente, valaho – otomane s-au derulat în timpul lui Mircea cel Bătrân (1386 – 1418) şi a lui Bayezid I Fulgerul (1389 – 1402). Autorul a propus o cronologie proprie a evenimentelor valaho – otomane derulate în timpul lui Bayezid I, cu următoarele coordonate: 1392: expediţia militară a lui Mircea în Peninsula Balcanică şi distrugerea bazei akıncı – ilor de la Karınovası; 1392 (a doua parte a anului) – 1393: armistiţiu bilateral munteano – otoman; 1395, august – octombrie: expediţia lui Bayezid I în Valahia, lupta / luptele de la Rovine / Argeş; 1395, toamna: Vlad I a devenit voievod al Valahiei, cu sprijin otoman; 1397:  revenirea lui Mircea pe tronul muntean; 1397 – 1402: conflicte militare valaho – otomane pe linia Dunării inferioare, finalizate cu întărirea poziţiei lui Mircea în zona amintită. Această variantă proprie de cronologie nu a fost infirmată de izvoarele şi interpretările istorice specifice din ultimul sfert de secol, rămânând în atenţia turcologilor (subcapitolul II. 3. Mircea the Old and Bayezid the Thunderbolt, pp. 96 – 119).

Perioada următoare a relaţiilor valaho – otomane, 1402 – 1418, s-a caracterizat prin promovarea intereselor valahe de către Mircea cel Bătrân sub forma amestecului în luptele interne otomane pentru tronul de la Edirne şi susţinerea acelor fii ai defunctului Bayezid I  care acceptau să manifeste o atitudine paşnică faşă de Valahia (Musa Çelebi, Mustafa Çelebi). După eliminarea fraţilor săi rivali şi a şeyh – lui reformator Bedreddin Mahmūd, sultanul Mehmed I a organizat şi a condus o expediţie militară în Dobrogea, în 1417, pe care a ocupat-o, tăind accesul Valahiei la Marea Neagră. În acest context, s-a încheiat o înţelegere de pace între cei doi conducători, cu sau fără formă scrisă (subcapitolul II. 4. Wallahia during the Interregnum and the Restoration, pp. 120 – 140). În următoarele trei decenii s-au înregiatrat noi aspecte ale relaţiilor otomano – române: 1420: cucerirea nordului Dobrogei şi primul atac asupra sudului Moldovei; 1420: începutul procesului de instituire a suzeranităţii efective asupra Valahiei; 1422 – 1431: riposta militară antiotomană valahă condusă de Dan II, cu sprijin ungar;  1431: voievodul Alexandru Aldea a depus personal jurământul de credinţă în faţa lui Murad II, la Edirne; 1441 – 1456: lupta antiotomană în zona Dunării mijlocii şi inferioare, condusă de Iancu de Hunedoara, cu participarea voievozilor valahi (subcapitolul II. 5. The Romanian Principalities and the Regeneration of the Ottoman Force, pp. 141 – 170).

Relaţiile otomano – române în timpul lui Mehmed II (1451 – 1481, a doua domnie), restauratorul moştenirii înaintaşilor săi şi adevăratul întemeietor al Imperiului Otoman, prin preluarea moştenirii şi simbolisticii bizantine, s-au caracterizat prin noi aspecte bilaterale, analizate de autor în conjunctura lor internă şi internaţională: 1456: Moldova a devenit tributară otomanilor; 1459 – 1480: campanii otomane, unele sultanale, împotriva lui Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Transilvaniei; 1462: impunerea lui Radu cel Frumos pe tronul Valahiei şi începutul dominaţiei efective otomane la nordul Dunării inferioare („In 1462 Wallachia effectively entered the orbit of ottoman power and (…) ceased to be the active factor in the anti-ottoman coalition”, pp. 199 – 200); încheierea unui tratat de pace între Mehmed II şi Ştefan cel Mare, în 1479 – 1481 (p. 207). În timpul următorilor doi sultani otomani, Bayezid II (1481 – 1512) şi Selim I (1512 – 1520), dominaţia otomană a devenit efectivă în Valahia, pe baza modificării de conţinut a cadrului politico – juridic stabilit în 1462, când a început o nouă etapă a relaţiilor valaho – otomane. Valoarea tributului valah a devenit un adevărat barometru  al acestor relaţii. Referitor la Moldova, după ocuparea Chiliei şi Cetăţii Albe de către otomani (1484) şi eşecurile lui Ştefan de a le recupera, voievodul de la Suceava a încheiat pacea cu sultanul în aprilie 1486 (conform ipotezei d-lui Tasin Gemil, p. 211), delimitându-se ulterior frontiera moldo – otomană din SE Moldovei. De asemenea, tributul moldav a crescut valoric în deceniile următoare (subcapitolul II. 6. Romanians faced with a new empire, pp. 170 – 226).

Kānūni Sultan Süleymān (1520 – 1566) a transformat Imperiul Otoman în cel mai important factor de putere din Europa central – sudică şi răsăriteană, din Orientul Apropiat, în contextul promovării unei politici otomane active, agresive, de dominaţie mondială în cele trei continente: Europa, Asia (de Vest), Africa (de Nord). Această realitate obiectivă şi-a pus o puternică amprentă asupra relaţiilor otomano – române. Dacă statutul Valahiei, fixat începând cu 1462, a rămas în general acelaşi, doar tributul şi alte obligaţii cunoscând majorări succesive, până prin 1540, Moldova a cunoscut un regim mai lejer, până în 1538. Atunci, după expediţia sultanală împotriva lui Petru Rareş, Süleymān Magnificul a transformat SE Moldovei (Bucak) în provincie otomană, a înscăunat un nou voievod, Ştefan Lăcustă, a mărit tributul ţării. Autorul a concluzionat: „All these developments, essential for a realistic assessment of Moldavia’s international political status, entitle us to say that 1538 marked the effective establishment of Ottoman domination in Moldavia, in a form and a scale that was almost identical (but in a different political context) to the regime the Porte had already installed in Wallachia” (p. 258). Ulterior, prin 1538 – 1541, a fost organizată kazā-ua Ibrāil (Brăila), pentru un control mai rapid şi mai eficient al Valahiei, Moldovei, Dunării inferioare. După cucerirea efectivă a Ungariei sudice şi centrale şi formarea paşalık – ului de Buda, în 1541, Transilvania a fost organizată ca principat autonom sub suzeranitate – protecţie otomană. „Therefore, the years 1538 – 1541 are not only dates of reference in the evolution of Romanian – Ottoman relations, they take on a wider significance from the perspective of national history” (p. 261), a susţinut turcologul român. Despre urmările luptei anti-otomane a lui Ioan – Vodă al Moldovei (1572 – 1574), autorul a concluzionat: „We belive that the reign of John the Terrible was the beginning of a new stage in the evolution of Ottoman domination in Moldavia and Wallachia, which extended the previously established limits of Ottoman suzerainty over the Romanian countries, and eventually made Romanians rise up against the Ottomans, under the leadership of Michael the Brave” (p. 258) – (subcapitolul II. 7. The Romanian Principalities and the Ottoman Policy of World Domination, pp. 227 – 261).

Relaţiile economice româno – otomane au fost rezultatul şi completarea relaţiilor politice, militare, juridice dintre secolele XIV – XVI (capitolul III: Romanian – Ottoman Economic Relations in the XIVth – XVIth Centuries, pp. 263 – 305). Autorul a analizat rolul drumurilor (rutelor) şi a schimburilor comerciale în Europa Centrală şi de Est, în Marea Mediterană de Est şi în Marea Neagră între secolele XIII – XVI, precizând că relaţiile comerciale româno – otomane s-au încadrat în contextul general al celor continentale (subcapitolul III. 1. Routes and Trade, pp. 267 – 291). Tributul (harāç) şi cadoul (pişkeş) s-au situat la intersecţia dintre aspectul politico – juridic şi latura economică a relaţiilor româno – otomane în secolele XIV – XVI (subcapitolul III. 2. Harach and Peshkesh, pp. 291 – 303). „The harach and peshkeshes were material expressions of Romanian-– Ottoman political relations, at least for the period under study in this book [XIVth – XVIth centuries]. These relations developed within the symbolic framework of feudal vassalage, as the relatively modest growth of the Romanian countries’  obligations to the Porte shows, as contrasted with their massive increase in the latter half of the XVIth century”, a precizat autorul (p. 291). D-l Tasin Gemil a analizat şi a prezentat evoluţia valorică a tributului Valahiei (de la 3.000 de galbeni plătiţi de Mircea cel Bătrân, probabil în 1417, la 20.000 de galbeni în 1540 – 1541, la 50.000 de galbeni în 1545 – 1546, la 100.000 de galbeni în 1567 – 1568, la 104.000 de galbeni în 1574 – 1575 / valoarea maximă) – (pp. 292 – 299). Tributul Moldovei a evoluat de la 2.000 de galbeni în 1456 la 30.000 de galbeni în 1541 – 1542 (pp. 299 – 301).          „The peshkesh (pişkeş) – or gift (hediye) – was the equivalent to the feudal gift, and was offered as a sign of courtesy and respect, or homage and loyalty across the medieval world. (…) As a matter of fact, the gift had been offered before the harach was paid to „ransom peace”, because „the gift” held special significance in ancient Turkish culture. (…) Until the mid XVIth century, the  peshkeshes which Romanian rulers sent the Porte had rather been symbolical, an expression of their feudal – vassal homage and loyalty. They began to acquire intrinsic material value from the 1530s. The original content of peshkeshes substantially altered, such that their value increased rapidly, soon overtaking that the harach. Peshkeshes had previously been voluntary and occasional; from the mid XVIth century they became a norm, and were officially documented. (…) In time, these  peshkeshes turned into veritable bribes (rüşvet), particularly after 1517, when (…) the rampant venality and corruption of the defeated Mamluks’ apparatus seems to have encroached upon the Ottoman system until it swallowed it whole”, a concluzionat autorul (pp. 301, 302, 303). Voievozii români au oferit sultanilor şi înalţilor demnitari otomani: arme frumos ornamentate, diverse obiecte preţioase, cai de rasă, câini şi şoimi de vânătoare, blănuri de zibelină, jder, râs, sume de bani.

Comerţul româno – otoman a fost dirijat, uneori cu interdicţii temporare de export pentru produsele româneşti strategice absolut necesare capitalei şi armatelor otomane (secolul XVI), către Istanbul şi provinciile otomane, şi nu unul exclusiv, monopolizat, către aceleaşi zone geografice. Autorul a explicat că „The trade conducted and controlled by the Porte and the Romanian rulers paralleled and complemented free trade. Both form of trade were regulated by current prices on the Ottoman markets and by manufacturing prices. All authorised merchants (usually Greeks, Armenians, Jews, Muslims and so forth) held fermans stipulating the main terms and conditions for their transactions, which were usually handled by the ruler’s agents to the Porte (kapukehaya). (…) We could say that the Porte granted the Romanian countries the status of „most favoured nation” in their international commercial relations, and claimed the right to pre-emption instead)” – (pp. 305 – 306), cu alte cuvinte: un comerţ dirijat (subcapitolul III. 3. Controlled Trade, pp. 304 – 306).

Cartea mai include o bibliografie tematică, cu sinteze, monografii, culegeri de izvoare istorice, atlase istorice, studii, articole referitoare la problema studiată (pp. 307 – 335) şi un Index antroponimic, hidronimic, toponimic, strict necesar orientării rapide în volum (pp. 337 – 357).

Varianta în limba engleză a cărţii nu include capitolul de concluzii, de încheiere a demersului istoriografic al autorului, atât de necesar conturării pentru cititor a imaginii de ansamblu a problemei studiate, deşi în ediţia românească din 1991 acel capitol a fost inclus în structura lucrării (pp. 222 – 226). Cartea nu are nici hărţi istorice, în ambele ediţii, instrumente cartografice strict necesare înţelegerii evoluţiei fenomenelor istorice analizate pe orizontala spaţiului, deşi autorul a inclus în Bibliography şi atlase istorice! Erau necesare cel puţin trei hărţi: a evoluţiei statului otoman (secolele XIV – XVI), a evoluţiei statelor feudale româneşti (secolele XIV – XVI), a derulării relaţiilor complexe româno – otomane (secolele XIV – XVI). De asemenea, ar fi trebuit incluse şi portretele voievozilor români şi a sultanilor otomani care s-au confruntat / au colaborat în secolele XIV – XVI.

Spre deosebire de ediţia românească din 1991, în traducerea englezească din 2009 notele de subsol sunt numerotate liniar de la 1 la n, pe tot parcursul cărţii, variantă comodă pentru tehnoredactor, dar supărătoare şi uneori eronată pentru cititor, deşi calculatorul conţine opţiunea de numerotare a notelor de la 1 la n pentru fiecare capitol! O trimitere greşită în aparatul critic este la p. 303 unde, la nota n-rul 783, se menţionează eronat: „See also note 113 (below)”.  Corect este: „See also note 776 (below)”.

Lucrarea d-lui Tasin Gemil este prima monografie a relaţiilor româno – otomane publicată după 1989, neideologizată şi nepolitizată, iar traducerea în limba engleză din 2009, care a fost realizată totuşi destul de târziu, raportându-ne la 1991, i-a asigurat accesul în istoriografia mondială a problemei studiate. Nu cunosc gradul de difuzare a variantei englezeşti în străinătate, dar mi-ar plăcea să aflu că se găseşte în cât mai multe biblioteci publice şi private din diferite ţări ale lumii. De asemenea, prin traducerea în limba engleză, autorul a exprimat în istoriografia mondială punctul de vedere românesc asupra problemei analizate. Precizez aceasta deoarece demersul istoriografic al autorului a fost realist, echilibrat, echidistant, realizat sine ira et studio.

            Cartea prezentată aici mai este valoroasă şi prin originalitatea şi curajul unor ipoteze formulate şi argumentate viabil în istoriografia problemei (în carte, pp. 103 – 110 passim, 139, 211 etc.), neinfirmate de cercetările turcologice din ultimul sfert de secol. Dar revelaţii documentare, cronistice, epigrafice, arheologice etc. pot apare oricând, din orice colţ al lumii… În acelaşi timp, contribuţia d-lui Tasin Gemil este o istorie politică, militară, juridică, socială, economică a Imperiului Otoman şi a otomanilor între secolele XIV – XVI.

În concluzie, cartea d-lui Tasin Gemil este o lucrare de referinţă în istoriografia problemei abordate, actuală, utilă, incitantă. Autorul trebuie să continue, singur sau în echipă, proiectul istoriografic lansat în 1984 – 1985, pentru a finaliza şi oferi istoriografiei şi celelalte volume (II – V) ale monografiei, pentru perioada secolul XVI (a doua jumătate) – 1878.