Georgică MANOLE

Prin romanul „Clinica de gheaţă” (Editura „Agata”, Botoşani, 2022), Vasile Lefter intră tot mai adânc în SF. Aş spune SF cu o jumătate de gură, în sensul că unul dintre elementele de bază care definesc această specie, spaţiul,  nu este infinit. Doar timpul, cel de-al doilea element, este plasat într-un viitor destul de îndepărtat (anul 2101).  Adept al prozei compozite de anticipaţie, autorul organizează  textul pe o arhitectură alcătuită din microuniversuri care devin module narative: complexul „Galaxia” care studiază comportamentul corpului uman la minus 120 de grade,  Universitatea de Medicină Cosmică, Clinica Dr. Martin George, Institutul de Cercetări Spaţiale, cei de la „Sprinter” (unde există şi „Clubul „Alert”) din Coasta de Fildeş, condus de românul Rodion,  cu succese notabile în aplicarea criosaunei în creşterea randamentului sportivilor vitezişti. Fiecare modul redă energia internă coagulată în jurul câte  unui personaj  relevant precum Pleuran, Lenoreanu, Rodion sau Nicu Porumboiu. Lor li se adaugă cei din anturajul lor. Romanul este rezultatul interacţiunii dintre aceste module, fiecare venind cu tensiunile interioare raportate la interese vitaminizate adesea de umori specifice omului: dorinţa de notorietate, vanitatea, antipatiile personale sau frustrările. Adăugându-se şi impactul ştiinţei şi tehnologiei asupra societăţii şi acestor personaje – întâlnim elemente precum criosaună, şoarece inteligent, bancă de date, oglindă amortizoare dotată cu pinten, câine bionic şi altele – romanul  e  un reprezentant bine scris al prozei narative fantastice.  Pe cele 120 de pagini ale volumului întâlnim personaje diabolice îndeplinind diferite roluri, cum ar fi cele de cârtiţe, altele cu dorinţa expresă de a împiedica unele experimente,de a fura tehnologie sau de a reduce la tăcere pe alţii, cum ar fi cei din gruparea „Prometeu” sau „Start Campion”. Cum era şi normal, există şi personaje care înving sau contracarează  acţiunile diabolice, cărora autorul le conferă la alţi parametri, prin caracteristicile cu care le înnobilează, statutul de Feţi Frumoşi. Din multitudinea de definiţii ale literaturii SF, cărţii scrise de Vasile Lefter i se potriveşte cea dată de jurnalista şi realizatoarea de film Vera Graaf: „… este o formă speculativă a prozei, în care, cu mijloace ştiinţifice sau pseudoştiinţifice se conferă aparenta posibilitate la ceea ce în momentul de faţă pare imposibil”.

De remarcat multitudinea de happy-enduri  prezente în acest volum, ca, de altfel, în toate volumele de proză ale acestui autor, culminând cu finalul fericit   care închide povestea lui Rodion, personajul în jurul căruia  au gravitat toate întâmplările:  „Fără dubii, poliţista din faţa lui era însăşi Marta, iubita din anii studenţiei, pe care o părăsise, lăsându-i în grijă o sarcină nedorită. Marta plecă la ea acasă, unde născu un băieţel leit Rodion.” Marta şi-a  preluat rolul de veritabilă Penelopă, transformându-l pe Rodion într-un Ulise al timpului său. Aşteptarea nu i-a fost în zadar. Mai mult, convinsă fiind de reîntoarcerea lui Rodion,  ea şi fiul lor i-au pregătit acestuia un Centru de Atletism cu criosaune la Sânnicolau Mare. Şi, conform unei formule specifică basmului românesc ( „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrăneţi”), Vasile Lefter încheie astfel romanul său, vrând să demonstreze  că orice suferă modificări  în timp, doar sentimentul de iubire nu: „Elicopterul decolă din zona privată, ducând spre înalturi doi oameni care s-au regăsit după ani de dor”. Ca de obicei, Vasile Lefter ne dă o lecţie de naratologie aplicată, propunându-ne un univers fictiv specific SF-ului, dar, zic eu,  nu chiar atât de neverosimil. „Clinica de gheaţă” este un roman al întoarcerii la normalitate.