Răsfoiri
„CLINICA DE GHEAȚĂ”
– un roman al implicării –

Relativ recent, domnul Vasile Lefter a scos de sub teascurile tipografice a unsprezecea creație – romanul Clinica de gheață – care se înscrie întrucâtva proustian, „în căutarea timpului pierdut”. Desigur, ultimul „născut” este cel mai îndrăgit de părinți, de neamuri, de prieteni și cunoscuți, fără a nedreptăți explicit pe ceilalți și fără a întreprinde ierarhizări.

• Acest roman vădește un nou nivel beletristic al creației autorului și, în funcție de cititor, capătă multiple valențe de percepție. În funcție de pregătire sa, de experiența de viață, disponibilități, căutări, sensibilități, lectorul descoperă componente expresive ale complexității existenței noastre, deși, paradoxal, subiectul este simplu: lupta omului pentru autodepășire, prin forțarea limitelor, în pofida tuturor opreliștilor care îi obstructurează elanurile și eforturile. 
• „Clinica de gheață” pare să fie însăși societatea vremii actuale, redusă la proporțiile unei instituții de cercetare științifică. Dar, contrar așa-zisei încălziri globale, între oameni se instalează „gheața” noncomunicării, a cinismului, egoismului, intrigii, invidiei, tentativei de crimă etc. Lupta pentru performanțe nebănuite, pentru autodepășirea omenescului, dusă chiar prin mijloace nedemne și periculoase, devine pricina răului și a suferințelor. „Terapia prin frig” este o „terapie” a renunțărilor în numele unor iluzii pentru schimbări intangibile. Aluziile la anumite situații, la întâmplări, la persoane reale sporesc fațetele veridicității.  
• Privită astfel, metafora din titlu transmite conotații de roman filosofic și politic care deschide calea spre întrebări tulburătoare ale condiției umane: unde mergem, dacă știm unde mergem, cine ne poartă de mână și cine ne poartă sâmbetele? etc. Cine este cu adevărat Aristide Pleuran (dacă e singur?), șef peste „clinica de gheață” a lumii, care ne supune ori urmează a ne implica în experimente ciudate și distructive? Între adevărul absolut și adevărurile noastre relative se nasc distanțe și planuri incomensurabile. Autorul surprinde stări și situații din instituții, corespondențe între acestea, ipostaze care trimit la planuri ale vieții noastre politico-administrative unde lucrurile nu se petrec întotdeauna firesc.
• Am putea înțelege că este un roman al prieteniei. Studenții din tinerețe se regăsesc la maturitate, în îndepărtate colțuri de lume, animați fiind de idealuri comune, dar prin mijloace diverse. Amintind de anii când mulți juni africani studiau în universități românești, cartea sugerează că prietenia adevărată nu face hotare de neam, de spații geografice, de culturi, de mentalități… Rodion și Pedro Antonio ne poartă cu gândul către mari prieteni tineri, precum Ahile și Patrocle, Ghilgameș și Enkidu, Păcală și Tândală, Ionuț Jder și Alexăndrel etc. Într-o lume și o vreme în care prieteniile se fac greu și se desfac lesne, Pedro și Rodion traversează provocări și ispite; colegialitatea și spiritul de fair play sportiv ilustrează nu doar prietenia, ci și omenia. Spitalizarea, recuperarea, investigațiile și revenirea în activitate susțin ideea statorniciei și a implicării efective în contexte care cultivă faptele și actele de fațadă.
• Poate fi citit și ca un roman al iubirii similar cu multe creații din literatura romantică. Dragostea din studenție nu se împlinește în mariajul celor doi vechi prieteni. Reîntâlnirile neașteptate sporesc surprizele și emoțiile, augmentând ritmul narațiunii. Cuplurile Pedro – Ionelia și Rodion – Marta se destramă pentru a se reface într-un mod firesc, prin reale sentimente, într-un fel de happy end. Schimbarea partenerelor are similitudini cu istorii boccacciene. Rodion își regăsește iubita părăsitîă și fiul, cu nume simbolic, Doruleț, semn că într-o lume normală dorurile se împlinesc. Astfel că echilibrul narațiunii se stabilește și pe planul erotic al deznodământului.
• Suspansul și investigațiile de ordin științific și, mai apoi, polițist reliefează și elemente ale romanului de acțiune în care evenimentele se succed rapid și adeseori contradictoriu. Cercetarea medicală privind vindecarea prin îngheț se face clandestin; poarta de la „Râpă” parc-ar duce spre tărâmul lui Hades. Savanții au nume de cod, de personaje celebre din literatura universală; ei sunt aleși pe specialități, extrași din lumea bună a celebrităților; parc-ar fi „greii” care se întrunesc la Davos, în mare taină și cu multe precauții de securitate. Concurența neloială, tentativa de crimă, experimentele pe studenți, investigațiile polițienești schimbă alert planurile narațiunii și întrețin emoțiile și interesul cititorului. Rezolvarea „cazului” situează pe investigatori între „eroi” și, ca în povești, binele învinge răul, iar viața reintră în firescul ei, deși anumite coordonate i-au deturnat temporar perspectivele.
• Textul are sumedenie de referiri și termeni specifici privind universul science-fiction relevând pasiunea autorului pentru acest domeniu. Desigur, în planul secund intuim cruda realitate, dar, cine știe, cele două ipostaze se vor putea uni cândva și, atunci, lumea va trece prin noi provocări. Poate că, aidoma lui Jules Verne, autorul anticipează viitoare descoperiri. Deocamdată, „clinica de gheață” este experimentată de români în zilele și nopțile lungi de iarnă când agentul termic scade și cifrele în facturi sporesc. Criogenia la gaze, în medicină, în industria alimentară, în domeniul nuclear, ca nou domeniu de cercetare și de aplicare, poate oferi oamenilor noi posibilități; dar destinul „ucenicului vrăjitor” poate renaște și prin ea…
• Dar, dincolo de aceste rezecții metodologice, noul roman al domnului Vasile Lefter , ca roman al implicării civic-artistice, ne oferă o lectură incitantă, plină de sugestii și de întrebări cu și fără soluții. Trăim într-o lume din ce în ce mai complexă și mai sucită în care, – după expresia argheziană – omul „poate omenirea, în câteva secunde, / S-o-ntinerească nouă pe veci, ori s-o scufunde…” Autorul privește lucid lumea noastră și în acest roman, precum și în celelalte creații, ne oferă măsura judecăților sale, după cum ne avertizase: „Eu, cetățeanul… Pilule de inimă rea” Iar pilulele de inimă rea s-au transformat în carte în pilule de inimă bună…

 Prof. dr. ziarist,
Ion Gr. CHERCIU