Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Omul și cartea: Ion N. Oprea, Viață, viață… dar și…

Primit pentru publicare: 26 april.2015
Autor: Vasile FILIP
Publicat: 27 april.2015

 

Omul și cartea
Ion N. Oprea, Viață, viață… dar și…

Timpul în care l-am întâlnit pe Ion N. Oprea a căpătat deja valoare și dimensiuni istorice. Temeinice și consistente, aveam să spun. Amândoi eram tineri și bântuiți de elan și o dădusem pe gazetărie, fără să bănuim ce avea să se aleagă din noi. Eu făceam parte din colectivul ziarului “Flacăra Iașului”, iar el, de la Bârlad, tot din gazetărie, era unul din cei mai apropiați corespondenți  și colaboratori. De-al nostru, cum s-ar mai putea spune. Câștiga un ban în plus că atunci o corespondență publicată se chema activitate editorială, de autor…

Într-o notă de subiectivism bine temperat, pot afirma, acum. că, de fapt, noi doi ne  știam mai înainte de a ne  cunoaște, dacă e să urmărim logica ce guvernează evolutiv relațiile dintre  oameni. Din capul locului – la prima vedere, deci – omul mi s-a înfățișat olecuță  surprinzător. Drept care mi-a și venit în minte o zicere a regretatului prieten, Emil Pascal, din Huși: “Omul cu interiorul înafară”. Gândurile lui păreau a se exprima mai ales prin priviri – ample și neascunse. Simțămintele aveau – și mai au  încă – lumina zâmbetului deschis. Necompus artificial, cum se întâmplă deseori și din ce în ce mai des să întâlnim.

Pe măsura trecerii noastre prin vremuri, niște fire nevăzute, la început nici măcar bănuite, au prins a se toarce dintr-un caier la fel de tainic, dar deopotrivă  de prezent. Încă înainte de anul-prag 1989, dar mai ales după aceea, am băgat de seamă că gazetarul Ion N. Oprea cată a-și pune în valoare și în alte registre calitățile de condeier. De la starea de “scârțai-scârțai” pe hârtie, condeiul lui a făcut un salt remarcabil.  Scrierea cărților a devenit țel principal, ademenitor și stimulativ în egală măsură.

Ar fi nevoie de mai multe pagini pentru a consemna întreaga activitate publicistică și scriitoricească a acestui autor – „Fereastră deschisă”, cum l-a caracterizat buna mea prietenă și colegă de facultate Ana Dumitrescu; „Alergător de cursă lungă”, în viziunea  profesorului scriitor Gheorghe Clapa; „Călător… prin vâltoarea  vremii”, este opinia lui Alexandru Mânăstireanu; „Sisif de pe malul drept al Bahluiului”, Constantin Hușanu; „Toată viața cu condeiul în mână”, Petru Bejinariu, și multe alte caracterizări, care îl zugrăvesc pe… împricinat ca fiind un împătimit al scrisului frumos și util. Alături de cele aproape 50 de titluri de carte pe care și le-a trecut până acum (început de an 2015) în cont, alte și alte titluri depun mărturie în relevarea unei munci de „o viață de om , așa cum a fost”. Adică spornică și mereu dăruită semenilor. Volume scrise și în colaborare sau aricole pe cele mai diverse  teme și publicate într-o sumedenie de ziare și reviste, din țară și dincolo de hotare.

Nu o singură dată, mi-am pus întrebarea: „Oare când se mai odihnește omul acesta?”  Pentru că, dacă nu-l găsești acasă, în fața mormanelor de cărți sau a calculatorului, precis îl poți găsi într-o bibliotecă sau la Arhivele  Statului. Dacă nici acolo nu dai de dânsul, îl cauți la Editura PIM. Pe el, însă, nu-l întreb, dintr-un motiv anume. Adică știu răspunsul. De unde?  De la mine!

Îndemnul  de a pune pe hârtie aceste gânduri tot dinspre partea lui Ion N. Oprea vine. Așa cum se întâmplă de mai mulți ani, el își împarte și cu mine bucuria unei (unor) noi apariții editoriale. De data aceasta, omul mi-a pus în brațe trei volume. Două ale sale – „Viață. viață…” și „Gânduri în labirint” – și una a unui alt neobosit scriitor, Gheorghe Clapa – „Ion N. Oprea, alergător  de cursă lungă pe meridianele interesului general”. Îmi îngădui să le comentez, succint și cât îmi este în putință, laolaltă, pentru că ele se înrudesc îndeaproape, și tematic, dar și literar; documentar, în primul rând.

Cartea lui Gheorghe Clapa poate fi socotită și ca un Omagiu adus lui Ion N. Oprea – cu ocazia împlinirii vârstei de 83 de ani la 28 aprilie 2015 – dar și ca un portret, amplu și detaliat, iscusit și drept, alcătuit în cuvinte, ceea ce îi place și sărbătoritului. Cuvintele! O completare la ceea ce au scris prof. Gheorghe Clapa, „Omagiu scriitorului Ion N. Oprea la împlinirea  vârstei de 80 de ani”, 372 pagini, și Ana Dumitrescu și Constantin Hușanu, „Omagiu – Ion N. Oprea”, 391 pagini, ambele Editura PIM, 2012, o așteptată recunoaștere a meritelor  unui împătimit al cărții – și în calitate de cititor, dar și de făcător de carte, – pe lângă care indiferența unora devine ofensă insidioasă, poate chiar și orgoliu de nimic susținut. Oricum, astfel de atitudini nu pot aduce nici cea mai mică daună unei opere  ce se cere mai întâi cercetate și înțeleasă, după aceea comentată. Dar cu bună credință, nu cu idei… prea… concepute… „Onestitatea în scris și în faptă sunt atribute care conțin la Ion N. Oprea vocația adevărului și simțul gratitudinii față de locurile și limba strămoșilor.  Cartea i-a fost și i-a rămas stimulent în activitatea zilnică, speranță în ideal, furnizor și  hrănitor al optimismului său indiferent de împrejurare. Ea îi este cel mai apropiat și nedespărțit  prieten”. Și adâncește portretistul (Gh. Clapa) chipul celui portretizat: „Ion N. Oprea este un om simplu și modest, dar cu o disponibilitate uriașă pentru cunoaștere și aducerea în atenția publicului a  unei comori lăsată în trecutul nostru, mai mult sau mai puțin îndepărtat, cu oamenii și faptele lor bune sau mai puțin bune din care putem învăța mereu”.

Subscriu acestor opinii, fiindcă demersul lui Ion N. Oprea nu este doar în plan teoretic o lecție de istorie, ci și pentru că toate cărțile sale sunt o admirabilă literatură istorică. Documentul de arhivă nu e  un simplu pretext; el este miezul, structura de rezistență a edificiului.  Mai mult decât atât: Ion N. Oprea ni se înfățișează – în atitudine și fapte – ca un modest, tenace și exemplar „salahor” pe câmpul literelor. El își duce existența într-o nobilă „robie”, căreia i se supune cu evlavie și cu devotament, precum în  fața  Ziditorului. Omul este completat în mod firesc de scriitor, rezultatul fiind, în cele din urmă, un întreg bine închegat și armonizat în toate compartimentele sale. Iar gestul lui Gheorghe Clapa, condensat în cele peste 260 de pagini ale cărții sale, este consonant cu motivul pe care îl are în atenție, el arpegiind într-un registru realist-poematic de aleasă acuratețe.

O bună parte din cărțile lui Ion N. Oprea poate fi numită operă colectivă. Ele sunt alcătuite, ca și „Gânduri în labirint”, dar și „Viață, viață…”, din alăturarea, adesea tematică, a colaborărilor mai multor autori. O idee generoasă, mai ales prin rezultatul obținut.  Dar și prin puterea de coagulare a unor condeie din țară, dar și dinafara ei, ținta finală fiind obținerea a cât mai multe și diverse opinii în legătură cu subiectul dat pentru o lucrare scrisă. Chiar în acest volum, coordonatorul se mărturisește, cu franchețea   cunoscută deja:  „Să nu se disipeze ceea ce am început… liantul care ne-a apropiat, indiferent de distanțe, vârste, credințe sau profesii, în ineditul nostru Cenaclu literar la distanță, care dorim să rămână nu doar  zestrea spirituală și potențial umană a ceea ce am obținut – cele 6-7 titluri de până acum – ci transferul ei spre și pentru generațiile viitoare”. Că acest „transfer” va continua, aflăm chiar din finalul acestui volum: viitoarea lucrare se va numi „Nu uita…”

Cum să uiți, când ești ținut în permanență  în priză?!

Dincolo de aria tematică – nu doar în ce privește volumele aparținând acestui ciclu, care nu se va sfârși aici – ideea ce guvernează întreaga lucrare este una constructivă. De a înălța noi edificii, nu de a dărâma edificii ridicate de alții. Adaosul, nu împuținarea. Aceasta este marea pildă pe care o dă Ion N. Oprea. Nu dețin elementele succesoare unei evaluări a ecourilor provocate – în toate mediile cultural-literare – dar îmi îngădui certitudinea că se vor mai găsi destui ochi care să poposească cu luare-aminte asupra acestor pagini, cel mai mare folos revenind cititorului, nu autorului.

Nu am avut răbdare să contabilizez toate numele pe care le-am întâlnit în cărțile lui Ion N. Oprea. Nici pe cele despre care el a scris, dar nici pe cele pe care tot el le-a îndemnat să scrie. Oricum, dacă ar fi apelez la limbajul cazon, mă tem că măcar două plutoane (poate chiar trei) tot s-ar face. Ceea ce nu e de ici-de colo, deși ne aflăm pe timp de… pace. E momentul potrivit sau nu, dar nu rezist ispitei de a rememora o întâmplare  cu actorul  Costache Sava, de la Naționalul ieșean, cel din timpurile lui de glorie. Întrebat fiind dacă ar aduna tot vinul pe care l-a băut în viața lui (el îi spunea “zeamă de lemn strâmb”) cam ce ar ieși, celebrul Bârzoi a dat un răspuns scurt și-nfipt: “Măi, s-ar face vreo trei iazuri!…” Revenind la scriitorul în discuție, părerea mea este că, dacă am pune unul lângă altul numai volumele semnate Ion N. Oprea, s-ar face câteva rafturi de bibliotecă. Dacă, însă, am aduna tot ce a scris omul, în mod sigur s-ar face o bibliotecă întreagă.

Întorcîndu-mă la cartea „Viață, viață…”, mă gîndesc cu bucurie la faptul că ceea ce au scris autorii înșiși despre acest inepuizabil și deosebit de incitant subiect ar fi cu mult mai folositor – și relevant – decât aș fi eu în stare să încropesc.  Iată, prin urmare:

Doctorul Aurel Constantin Panfil, din Iași: “Pentru că o trăim o singură dată, viața este singurul bun pe acest pământ când simți că gândești, te bucuri, suferi și iubești sau urăști, are un sens dacă reușești să o transformi în bine: frumosul să alunge urâtul, bucuria să domine tristețea și să înfrângă neîmplinirile”.

Profesorul Vasile Fetescu, din Iași, vede „viața în aforisme”: „Numai cei care au ajuns la înțelegerea că viața e unică și scurtă o prețuiesc așa cum se cuvine”, „Cea mai bună școală este aceea  care te pregătește pentru școala vieții”, „Nu lăsa bucuriile vieții să moară”, „Prin naștere dobândim viața, prin creație  accedem la nemurire”, „Viața este clipa de eternitate dintre naștere și moarte”, „Viața văduvită de iubire  nu are înlesnire”.

Profesorul Gheorghe Clapa, din Bârlad: „Viața este cel mai subtil lucru care ni s-a putut întâmpla vreodată. Este o călătorie pentru fericire. Ce fericire mai mare decât aceea că știi că ai dat tot  ce poți, că nu te-ai limitat (…)” „Luați-vă viața în mâini și simțiți-vă liberi, puternici, faceți-vă o imagine frumoasă despre viață astfel  încât aceasta să rămână întipărită în mintea noastră o eternitate și nu un minut…”

Profesoara Ana Dumitrescu, din Iași: „Suntem mici și unici ca entitate, diferiți, irepetabili, fragili dar curajoși și puternici în varii situații. Fiecare cu povestea și taina lui, în funcție de când, cum și unde a venit pe lume! Fiecare cu o pasionantă sinteză biografică până la limita vieții. Dar limita vieții mele înseamnă sfârșitul lumii numai pentru mine!…”

Profesoara Doina Dobreanu, din Subcetate, Harghita: „Fericirea spre care tânjim clipă de clipă nu vine de la sine. Ea vine de la felul în care reușim să ne organizăm propriul eu: din bucuria de a trăi, de a depăși necazurile, de a aduce bucurie celor din jur. Fericirea nu trebuie confundată cu plăcerea…”

Profesorul Aurel Gheorghiță, din Iași: „De la această înălțime (a vârstei,  bineînțeles) pot afirma cu certitudine că VIAȚA este o însumare  de clipe, momente, situații, întâmplări și fapte ce reproduc  bucurii, fericire, ce ne satisfac, ne încântă și ne înalță, dar și de altele care ne fac să ne întristăm, să suferim, ne debusolează și lasă în sufletele noastre urme adânci de durere și jale!”

Studenta Cosmina Marcela Oltean, din Iași: “A trăi frumos și demn este o artă a cărei tehnică nu o poate preda nici un maestru. Tratatul artei de a trăi îl scriem singuri prin faptele, reușitele și bucuriile pe care ni le presărăm singuri în cale. Iar calea o putem lumina noi înșine, cu lumina din noi, cu lumina intelectului…”

Profesorul universitar Ioan Dănilă, din Bacău: “Nemulțumiți au fost dintotdeauna de puținătatea poporului nostru pe pământ, deși are dreptate cel ce spune că viața e scurtă, dar suficient de lungă pentru a o umple de fapte bune”.

„Gânduri în labirint” este o carte care se integrează temeinic în ansamblul scrierilor lui Ion N. Oprea. În fond și la urma urmei, labirintul are în centrul de interes tot viața. Pe toate ale sale, îndeosebi pe cele propovăduitoare de  gînduri bune, din belșug roditoare. În paginile volumului, sunt consemnate nu doar gânduri, dar și evenimente de istorie actuală, arhivate pentru viitorime. Mă bucur din inimă să găsesc aici o statistică, care întărește o afirmație anterioară ce avea în vedere  numărul mare de colaboratori pe care Ion N. Oprea a reușit să-i adune și să-i facă prieteni. Ai lui și ai cititorilor. Iată ce spune această statistică: 127. Adică vreo trei plutoane, cu tot cu comandanți. Adăugați la ei, jumătățile lor, rudele, cunoscuții, alți prieteni…

O observație parcă se impune. Nu forțat, ci logic și necesar. Toată lumea știe ce înseamnă labirint. Dar numai cei ce vor citi această carte a lui Ion N. Oprea vor băga de seamă că gândurile cuprinse aici nu rătăcesc  pe trasee încâlcite, chiar fără de capăt (ieșire la liman). Ele au poteci precise, perspectivele sunt limpezi, ambianța e tonifiantă. Așa cum ne-a obișnuit, autorul  (dimpreună cu autorii colaboratori) ne arată calea cu har de ghid și cu dexteritate profesionistă. Spirit  cuprinzător, total dăruit semenilor, inimă blajină și minte deschisă, omul scriitor ne oferă comorile sale întru împlinirea bogăției noastre sufletești și intelectuale. Mai ales,  dragostea și prețuirea față de valorile create de-a lungul timpului de acest neam al nostru, generos hărăzit de Dumnezeu cu darul dăinuirii, dar necontenit supus lucrării contrare a diavolului. Să avem puterea de a nu risipi creația divină! este îndemnul pe care îl putem înțelege din paginile tuturor cărților lui Ion N. Oprea.

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5