Primit pentru publicare: 01 sept. 2016
OPINII… de MARIN IFRIM
Publicat: 01 sept. 2016
Redactor ediție: Georgică MANOLE
Editor: Ion ISTRATE

OPINII  DE  MARIN  IFRIM

Zona 51 şi realitatea SF. În legitimă apărare (III)

    Vreau să fiu bine înţeles, nu am absolut nici un fel de (re)sentiment faţă de Alex. Ştefănescu. Pentru mine, întreaga sa activitate literară, mai bine zis, zgomotul făcut de el însuşi, în jurul acesteia, e ceva firesc. Omul vrea să fie cât mai vizibil, îl îndreptăţeşte inclusiv statura-i sadoveniană, nu numai năravurile „Ceahlăului” literaturii române. Drept pentru care simte nevoia să se comporte ca şi un motociclist, care circulă pe bulevardul literaturii cu ţeava de eşapament golită de site sau filtre, pentru a face cât mai mult zgomot. Aşa se bate toba în literatura română a celor „aleşi” întotdeauna de acelaşi sistem perpetuu. După primele două episoade, din această viitoare carte, publicate în revista Luceafărul.net din Botoşani, şi în cotidianul OPINIA din Buzău, au început să curgă diverse „reclamaţii” la adresa criticului literar Alex. Ştefănescu. Am primit chiar şi felicitări. Ţin să precizez că nu voi face jocul nimănui, părerea mea despre apucăturile literare ale lui Alex. Ştefănescu fiind doar o reacţie de cititor, un cititor care a citit cărţi mai multe, mult mai multe decât acesta, fără să simtă vreodată nevoia construirii unei „fabrici de reciclat hârtie”. Sunt convins că, pe piaţa literară e loc şi pentru cărţile părelnicioase ale lui Alex. Ştefănescu. Nu voi devoala aici secretul lecturilor mele, „tonele de maculatură”, ca să folosesc o sintagmă tare dragă acestuia. Într-un preambul al emisiunii Danielei Zeca Buzura, „Mic dejun cu un campion”, care urma să aibă loc pe 6 februarie 2016, deasupra unei ample prezentări, figurează un citat din opera „campionului” Alex. Ştefănescu: „Dau verdicte. Dar de aceste verdicte depind succesul unui scriitor şi succesul unei edituri”. Omul acesta, o spun cu sinceră mâhnire şi milă, chiar crede că e buricul literaturii române. Nici mai gaz, nici mai fitil, emisiunea respectivă e difuzată pe TVR 2, TVR HD  şi TVR. Ca să ajungă câte un kil de cultură fiecărui cetăţean. În locul unei prezentări tămâioase, făcută criticului de către, Ileana Ploscaru Panait, producătoare a emisiunii respective,  prefer o expunere mai intimă a personajului, luată din „Jurnalul” poetului Liviu Ioan Stoiciu, un text scurt, publicat în Jurnalul de Vrancea online, care face cât toate vorbele frumoase spuse sau scrise vreodată despre personajul în discuţie: „Vineri, 23 iulie, 2010. Sună rar telefonul fix şi mobil – uneori aflu ce se întâmplă în lumea literară (fiindcă, altfel, sunt complet izolat). Azi am aflat (nu vă spun de la cine, fiindcă n-am acordul lui să-l dau de gol; e o persoană importantă şi informată, în orice caz) că marele critic oportunist Alex. Ştefănescu aplecat cu coada între picioare şi de la revista săptămânală Cultura (cu un picior în partea dorsală din partea directorului Augustin Buzura), unde era senior editor, după ce aplecat la fel de la revista săptămânală România literară (cu un picior în partea dorsală de la Nicolae Manolescu), unde era redactor-şef. Mare minune, Alex Ştefănescu se crede nedreptăţit în continuare, deşi îşi poartă fesul şi interesul peste tot (el e unul dintre criticii bogaţi ai naţiunii, trăieşte pe picior mare): în ambele cazuri conflictul latent cu cei doi directori ai revistelor săptămânale pomenite e legat de receptarea trecutului comunist. Le reamintesc eventualilor neştiutori că Alex Ştefănescu a fost prins de Revoluţie mare grangur în redacţia România liberă, redactor-şef adjunct, pe când Petre Mihai Băcanu era în puşcărie, conform Cărţii Albe a Securităţii şi rapoartelor securiştilor (în plus, era redactor-şef la săptămânalul Magazin), adică făcea parte din activul de presă al CC al PCR”. Cu excepţia lui Ion Gheorghe, un incontestabil clasic în viaţă,  Liviu Ioan Stoiciu este cel mai important poet român din ultimul sfert de secol. El ar fi trebuit să fie propus pentru a candida la obţinerea Premiului Nobel. Poate tocmai de aceea, simţindu-l ca pe un autentic competitor în această privinţă, ori de câte ori a avut ocazia, Alex Ştefănescu a diminuat cât a putut din strălucirea poetului venit în lume cu „Fanionul” de acasă, neavând nevoie de îndrumările şi „verdictele” celui care asigură „succesul scriitorilor şi al editurilor”. Pe Alex. Ştefănescu îl irită tot timpul existenţa unor mari scriitori „nebotezaţi” şi neconfirmaţi de el însuşi. Mentalitate de activist comunist cu frustrări producătoare de frisoane ideologice. Iată cum minimalizează criticul cariera fabuloasă a lui Ion Gheorghe. Citez din „România literară” nr. 27/2014: „Momentul maxim al afirmării sale îl constituie volumul <Megalitice”, 1972, în care este evocată, printr-un fel de jocuri de umbre, prin misterioase zvonuri, civilizaţia ţărănească arhaică de pe teritoriul României”. Parcă am redat un pasaj din extemporalul la română al unui elev din clasa a IX-a, la seral. Nu înţeleg în ruptul capului cum „civilizaţia ţărănească arhaică” poate fi evocată „prin misterioase zvonuri”! Referindu-mă la acest articol, în cadrul unei prezentări mai ample, în revista „Asimetrya” din Paris, fondată şi condusă de excepţionalul critic literar Dan Culcer, plecat din România în 1987, în prezent, cetăţean francez, notam: „Nici Ristea Priboi (securistul care îl urmărea pe Ion Gheorghe, în timp de Alex Ştefănescu făcea parte din activul de presă al CC al PCR; n.m. – M.I.) nu ar fi putut merge, în rapoartele sale secrete, atât de departe şi de <profund> precum aventurosul critic literar Alex Ştefănescu,pentru care, uluitor şi definitiv, <momentul maxim> al afirmării poetului s-ar fi oprit odată cu apariţia volumului <Megalitice”,în 1972! O concluzie hilară, descalificantă şi maliţioasă a celui care dă „verdicte” şi de care depind „succesul unui scriitor şi succesul unei edituri! Adevărul este că, între 1972 şi 2014, Ion Gheorghe a mai publicat încă vreo 20 de cărţi, marele poet clădind o operă unică, care-l situează valoric lângă Mihai Eminescu, Lucian Blaga şi Tudor Arghezi. Cărţi care, în viziunea lui Alex Ştefănescu ar putea fi trecute la categoria „hârtie pentru reciclare”. Apropo, celor  interesaţi de viaţa şi opera lui Ion Gheorghe, le recomand site-ul www.adioletea.ro , un site realizat şi administrat de poetul Nistor Tănăsescu, care poate fi vizitat şi de Alex Ştefănescu, duşmanul neînfricat al maculaturii celulozice. Noroc cu internetul, căci, altfel, „adioletea” scria pe fruntea tuturor scriitorilor români care nu-i sunt simpatici lui Alex Ştefănescu. Revin la observaţiile lui Liviu Ioan Stoiciu din „jurnal”: „Personal, am citit Cartea Albă a Securităţii abia în anii 2000,şi de atunci am cerut în cadrul Consiliului USR (pe când Alex Ştefănescu era membru aici şi era redactor-şef la România literară” şi nu lipsea din nici un juriu (ca şi în prezent; n.m. – M.I.) să se găsească o formulă de marginalizare a lui, dacă nu vrea să se retragă din bun simţ din funcţii şi să se autoculpabilizeze. Mă enerva la culme că de la Revoluţie încoace Alex Ştefănescu a dat (şi dă) lecţii de morală tuturor – ba chiar la un moment dat a ajuns vicepreşedinte al PNŢCD, în vremurile de glorie (când a profitat la maxim, îmbogăţindu-se pe seama televiziunii publice, unde a pus la cale un film serial de doi bani). Mi se părea culmea că o nulitate morală ca el ţine steagul democraţiei. Natural, n-am fost băgat în seamă, Alex Ştefănescu suceşte capul tuturora, dintotdeauna, fiind un oportunist perfect. De aceea m-am mirat azi să aflu că, la câteva luni după ce aplecat de la revista România literară, a plecat şi de la revista Cultura supărat, o fi având şi unul ca el (mereu învingător) probleme cu harta astrală?Nu-mi vine să cred. Abia aştept să văd unde se mai instalează (altfel, e mare vedetă la televiziunea publică, cei de la Cultural se tem de el, fiindcă e mână-n mână cu <şefa<, care e măritată cu fiul lui Augustin Buzura; poate acum, la nervi, va fi alungat şi de aici).  Nu despre „harta astrală” e vorba, dragă poete Liviu Ioan Stoiciu, ci de atât de mult căutatul „om nou”, la care Miciurinii culturii româneşti au lucrat câteva decenii, începând de la Gheorghe Gheorghiu-Dej şi până la Ion Iliescu. Alex. Ştefănescu este o culme a „activului de presă” de odinioară, cum de altfel ai observat şi tu. Cariera sa literară, stagiaturile acoperite pe la diferite publicaţii, tot mereu pe funcţii, tot mereu cu remuneraţie mare de la buget mic, mă îndreptăţesc să presupun, cum şi el tot presupune despre alţii, că ceva nu e în regulă. Ca să stai atâta vreme pe val, precum surferii, nu poţi sta decât dacă faci parte dintr-un sistem al valurilor, să-ţi bată vântul ( comunist ori capitalist, pentru unii e totuna) direct în pânzele căptuşite cu bancnote linse direct cu limba română, cea cu care poţi oricând spinteca burta poemelor unora dintre cei care deranjează sistemul tău de „valori”. Ai dreptate, omul s-a descurcat tot timpul cu scrisul, prin scris, pentru scris. A ştiut să caute şi să găsească întotdeauna un uger cât de mic pentru nesaţiul său cosmic. Iată cum, în 1982, forţa lucrurile ca să ajungă să lucreze la România literară: „Nicu Ceauşescu m-a primit plictisit, dar amabil, în biroul lui de prim-secretar al CC al UTC. Mi-a indicat un fotoliu în care să iau loc. Cu coatele pe birou, cu bărbia sprijinită pe palmele împreunate, m-a făcut să înţeleg că este dispus să mă asculte cu interes. I-am explicat precipitat, aproape înecându-mă de dorinţa de a-i spune repede totul, cât de mult îmi doresc să lucrez în redacţia revistei România literară („Evenimentul Zilei”, 22 iulie 2016). Nicu Ceauşescu aplecat la cele veşnice,  acum la cine s-o fi dus, în audienţă,  „criticul literar profesionist” , de meserie redactor-şef, peste tot, de a fost numit tot redactor-şef şi la revista Luceafărul ? În definitiv, nu cred că ar fi cineva îndreptăţit să spună că Alex Ştefănescu nu ar avea talent literar, deşi, sincer să fiu, eu consider că nu de talent literar ar avea nevoie un critic literar, ci de caracter. Aici, am mari reţineri în privinţa sa. Amestecul său hoţesc, de profitor,în politică reprezintă încă o dovadă în această privinţă. Reiau aici un pasaj din volumul meu de evocări din culisele Teatrul „George Ciprian” din Buzău („Cartea Teatrului, Ed. „Teocora”, 2016), unde, în treacăt, este pomenit şi „politicianul” Alex Ştefănescu: „Eram exact în biroul lui Paul Ioachim – directorul Teatrului <George Ciprian> -, când cineva m-a căutat la telefon. Acesta mi-a împins receptorul cu gesturi mecanice neintuind ce avea să urmeze. Auzind doar eu că la celălalt capăt al firului se află un consilier de la Cabinetul preşedintelui Emil Constantinescu, aproape că am amuţit. Doamna respectivă s-a recomandat în clar, însă, din păcate, în acele clipe de zăpăceală, nu i-am putut memora numele. Mi-a spus că mă sună <din partea criticului literar Alex Ştefănescu”. La început, când am auzit numele preşedintelui Emil Constantinescu, m-am blocat pur şi simplu,îngăimând ceva ininteligibil, apoi, când doamna respectivă a făcut trimitere şi la Alex Ştefănescu, pe care, atunci, îl preţuiam din tot sufletul, într-o fracţiune de secundă am întors placa, pentru a-l deruta pe Paul Ioachim. Mi-am revenit imediat, chiar dacă Paul Ioachim devenise extrem de curios, înţelegând că ceva nu e în regulă. I-am spus doamnei respective că sunt onorat de o aşa de mare atenţie şi că <dacă e vorba de domnul Ştefănescu>, o ascult cu mare plăcere. Pe scurt, controversatul critic literar, atunci ţărănist de vază, membru al Alianţei DA, conglomeratul acela politic cu 15 000 de specialişti, de-alde Mircea Ciumara & Comp., mă recomandase pentru a centraliza, la nivelul judeţului Buzău, listele cu semnături pentru o nouă candidatură a domnului Emil Constantinescu la preşedinţia ţării, în final, acesta renunţând la candidatură din motivele ştiute de toată lumea. Cel de lângă mine, şeful meu, era deja în Comitetul de sprijin al lui Ion Iliescu şi, chiar dacă acum nu auzise nici un cuvânt, se uita la mine tare ciudat. „Stimată doamnă, dacă e vorba despre domnul Ştefănescu, nu e nici o problemă, sunt de acord. Aştept toate detaliile referitoare la această propunere”, m-am adresat eu foarte sigur pe mine, doamnei consilier prezidenţial. Nu eram înscris în nici un partid, cum nu sunt nici acum şi cum nu voi fi niciodată. Nici şeful meu nu era membru de partid, fusese pe vremuri, la Teatrul Giuleşti, unde era încadrat ca actor şi <secretar al organizaţiei de bază>, aşa că era firesc să aibă simpatii clare pentru Ion Iliescu. Oricum, niciunul dintre noi nu făceam politică. Eu doar îl criticam din când în când, în presa locală, pe prim-ministrul Victor Ciorbea. În fine, a rămas stabilit că o să primesc <instrucţiuni> precise de la Bucureşti, după ce domnul preşedinte <va verifica> listele. Nu am mai primit nici o veste. După convorbire, foarte curios, Paul Ioachim m-a întrebat cine şi de ce m-a căutat. Lucram de trei ani împreună şi deja învăţasem să-mi joc rolul de figurant de meserie. I-am răspuns, dând din mâini a lehamite: <M-a căutat o doamnă de la România Literară şi mi-a spus că Alex Ştefănescu vrea să-mi ofere o rubrică permanentă în această revistă. Nu ştiu, să văd, să mă mai gândesc, nu prea mă interesează, cred că o să refuz>. Actorul Paul Ioachim s-a învineţit la faţă s-a ridicat de la birou şi a început să strige la mine: <Eşti tâmpit, cum poţi refuza aşa ceva?E vorba despre cea mai importantă revistă literară din ţară, eu numai dacă îmi văd numele pomenit în paginile ei, în vreo cronică teatrală, şi deja mă simt foarte important. Marine, ai înnebunit?”. Era prea târziu ca să-i mai spun că am glumit, mai ales că, în timp ce vorbeam cu <doamna de la Cabinetul 1>, îmi trecuse prin minte că şeful meu pusese de-o glumă pe seama mea! Nici acum, după 15 ani, nu sunt sigur dacă discuţia cu doamna respectivă a fost una adevărată sau a fost vreo farsă făcută de vreunul dintre amicii mei literari. A fost pentru prima şi ultima oară când am reuşit să-l <traduc> pe Paul Ioachim şi nici acum nu cred că aş avea tupeul să-i spun ce s-a întâmplat cu adevărat atunci. Omul Paul Ioachim putea suporta orice, dar actorul Paul Ioachim nu s-a fi lăsat <neaplaudat> niciodată!”. Acum, în timp ce am reprodus acest text, această întâmplare hazlie, în felul ei, parcă Alex Ştefănescu mi-a redevenit simpatic, însă, dacă mă gândesc din nou la felul mizerabil, miştocăresc, în care mi-a tratat romanul „Cartea de muncă”, un volum decent, în care mi-am pus tot sufletul pe tavă, pentru toţi cititorii de bună credinţă, Alex Ştefănescu redevine, în ochii şi în mintea mea, un critic literar imoral, un flecar de duzină. Sau un clovn numai bun de pensionat din menajeria circului literar naţional. Aceasta e părerea mea, susţinută frenetic de zeci şi zeci de scriitori lipsiţi de talent, ca şi mine, conform bulei papale a Papei  Alex Ştefănescu, toţi aflându-ne în situaţia de a fi excomunicaţi şi de a ni se topi cărţile, pentru nevoile stricte dar copioase ale dosului ştefănescian. Ce rău îmi pare că sunt nevoit să scriu aşa de vulgar, ca să pot stârni ceva sentimente umane în maşina de numărat bani, care a devenit acest „critic literar profesionist”! Cer scuze cititorilor mei, cititorilor lui Alex Ştefănescu şi însuşi domnului Ştefănescu, şi mă oblig, în faţa tuturora, că voi face în aşa fel încât, această nouă carte, în derulare de la o zi la alta, să fie pe placul şi la nivelul exigenţelor maxime ale ilustrului „critic literar profesionist”. Vreau ca această nouă carte să întrunească toate calităţile pe care, într-un moment de melancolie măgărească,  mi le atribuie marele maestru: „Autorul se ridică pe sine în slăvi, se consideră un om important şi se admiră frenetic. Se comportă ca un ifrimolog plin de ardoare. Adeseori părăseşte schema cărţii pentru a consemna apariţiile propriilor sale cărţi. Este foarte mulţumit de ele. El le scrie, el le comentează. Şi, ca din întâmplare toate îi plac…” După asemenea observaţii profunde, mai că-mi vine să cred că excelenţa sa Alex Ştefănescu are şi veleităţi de popă dojenitor, care, în plină spovedanie a păcătosului care sunt, mi se adresează cam aşa: „Fiule, aici trebuie să-ţi mărturiseşti păcatele, nu să te lauzi…”.”Cartea de muncă” e o carte în care îmi transpun epic paginile reci, birocratice, din cartea mea de muncă originală. Atât şi nimic mai mult. Nu mă ridic „în slăvi”, chiar dacă locuiesc tocmai în capul meu, deasupra umerilor mei neînstelaţi. Ce e drept e drept, uneori maestrul are dreptate: mă consider un om important, dar nu mă admir frenetic pentru că, sincer să fiu, există unul mai bun decât mine, şi acela, culmea, sunt chiar eu! E normal să mă comport „ca un ifrimolog”, sunt cercetătorul ştiinţific al propriei mele vieţi. Mi se impută că părăsesc „schema cărţii”, cu alte cuvinte, că nu stau în banca mea şi fac un pic de textualism prezentându-mi marfa şi fiind foarte mulţumit că se vine, dovadă fiind chiar existenţa „criticului literar profesionist” în dreptul tarabei mele, cerşind un pic de glorie gratuită.