Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Origini, dacii din străvechime, romanii de la Romulus şi Remus, adică de pe la anul 753 î.Hr.

Primit pentru publicare: 19 febr.2015.
Autor: Ion N. OPREA.
Publicat: 19 febr.2015.

Origini, dacii din străvechime, romanii de la Romulus şi Remus, adică de pe la anul 753 î.Hr.

Încă se mai învaţă istoria românilor reţinându-se că poporul român a luat fiinţă odată cu cucerirea Daciei de către Traian, deşi, s-a arătat şi până aici, că poporul român este singurul din Europa autohton pe teritoriul pe care trăieşte din străvechime, neoliticul românesc fiind prezent aici prin scris şi cultură, în general, încă din mileniul V î. Hr., mai vechi decât civilizaţia sumeriană, iar în ce priveşte Peninsula italică Roma îşi serba întemeierea abia în anul 753 î. Hr.

Am spus şi repetăm, Marija Gimbutas, arheolog, profesoară la Universitatea Californiei din Los Angeles, publicând cartea Cultură şi civilizaţie, tradusă şi în română, prezentând harta Europei din neolitic, probează arheologic că în zona de civilizaţie europeană a mileniului V î. Hr. neoliticul românesc se prezintă în plină efervescenţă, tăbliţele de la Tărtăria şi ceramica de Cucuteni nefiind singurele dovezi nu doar a existenţei ci a continuităţii Geto-dacice…

Aşa că atunci când îi auzim pe unii, chiar universitari, „recitând”, „suntem aici de 2000 de ani”, ei spun un neadevăr, că suntem mult mai vechi – de când lumea…

Harta în cauză indică şi slaba prezenţă a vestigiilor din neolitic în Peninsula italică. Oare justificat?

Romulus este legendarul fondator al Romei, 753 î. Hr. Istoricul Titus Livius, spune Valeriu D. Popovici-Ursu, p. 70, în cartea sa Ab urbe condita libri (Fondarea Romei) cuprinde două variante despre originea întemeietorului Romei:

– O variantă este aceea că cei doi gemeni Romulus şi Remus erau copiii Larentiei, poreclită Lupa (lupoaică însemnând la păstori o femeie de moravuri uşoare), soţia unui păstor pe nume Faustulus;

-Cealaltă variantă, mai larg acceptată, şi în lumea creştină, a fost originea divină a celor doi gemeni, atribuindu-i-se vestalei Rhea Sylvia, nepoatei regelui Amulius, victimă a unui viol, paternitatea fiind dată pe seama zeului Martie, a războiului, fapta.

Când au devenit mari, gemenii au deprins arta vânătoarei, apoi, nemulţumiţi cu fiarele codrului, au atacat hoţii, pe care îi deposedau de prada avută, ei deprinzând viaţa dusă în desfrâu, ajungând până la a-şi ucide regele. După care, însetat de sânge, Romulus îşi omoară şi fratele, devenind unicul rege al Romei.

De la Romulus, secole de-a rândul, lupta pentru putere, nu mai încetează în spaţiul italic şi apoi a celui mediteranean, Istoria Romei nu mai cunoaşte liniştea. Dacă Herodot nu menţionează Roma în Istoriile sale pentru că pe vremea sa nu se auzise de această localitate, Jean-Noel Robert, în cartea sa Roma, unde aminteşte de cercetătoarea Pia Laviosa Zamboti care vorbeşte despre „nucleele balcanice”, de „limbă, indo-europeană”, care s-au deplasat către Italia, „dând naştere în Italia latinilor”, însuşi istoricul nostru A. Deac scrie ceea ce legendele timpului relatau: „că la anul 1239 î.Hr., după căderea Troiei, Eneas este primit ca o rudă a regelui Latinus, care stăpânea cetatea de pe Capitoliu şi împărţea stăpânirea Latium-ului cu vecinul său pelasg, ce stăpânea cetatea şi oraşul de pe colina Palatinului, înfiinţată încă de pe la 1299 î.Hr. de către Enandru”. Satisfăcut ştiinţific de prezenţa aici a daco-românilor, profesorul român notează în continuare: „Prezenţa pelasgilor la Roma şi în alte părţi ale Italiei, cu o mie de ani înainte de întemeierea Romei este atestată în scris de Pherechide – mai bine zis de Fericitul care era de neam geto-dac – pe care îl prezenta, la anul 1739 î.Hr., ca aflându-se sub conducerea lui Oenotrus şi Peucetas” (Romanii – nepoţii târzii ai geto-dacilor, p. 483, de A. Deac şi Silvia Păun, Identităţi europene inedite între Italia şi România, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1996, p. 191).

Făcând trimitere la ceea ce scrie P.L. Tonciulescu în Impactul Romei asupra Daciei, Ed. Miracol, Bucureşti, 1997, p. 116, şi Cultura romană în perioada anterioară cuceririi Daciei, p. 116, Valeriu Popovici relatează (p.71 din Adevărata obârşie a poporului român): „Primul lor sanctuar este erijat sub regele etrusc, Servius tullius (578-535) pe Adventinus, după care urmează temple din lemn şi apoi din piatră din perioada regalităţii şi a republicii timpurii (Jupiter, Optimus Maximus – 507 î. Hr., Saturnus-497 î. Hr., Mercurius- 494 î.Hr. Ceres Liber, Libera-493 î. Hr. Aedes Dii Fidii-466 î. Hr. construite tot de meşteri etrusci şi „împodobite cu sculpturi şi cu primitive picturi murale”…Este perioada în care civilizaţia dacică era atât de dezvoltată încât se putea măsura cu cea persană a lui Darius I (522-486), conchide profesorul Popovici.

Reluând şi relatând ceea ce făcuse şi Nicolae Densuşianu, este reamintit ceea ce se întâmplase sub domnia ultimului rege etrusc Tarquinus Superbus (534-510/509 î. Hr.), când, profetesa daco-românilor de la nord de Dunăre, Sibylla Erythrea, a adus la Roma 9 cărţi despre divinităţi, să le vândă. Preoţii templului, dezinteresaţi, n-au vrut să le cumpere. Atunci, ea a dat foc câtorva, faptă care a ajuns la urechile regelui care, după cercetări, a dat ordin să fie achiziţionate, cele rămase.

Din cele de mai sus nu rezultă pe ce suport erau scrise şi nici în ce limbă, rezultă însă, că la acea vreme, romanii erau cultural în urma românilor, dar pentru că au fost, totuşi descifrate, profesorul crede că erau scrise în limba etruscilor, care era ca şi a latinilor, şi în alfabetul luat de etrusci când au plecat din Munţii Apuseni în mileniul IV î. Hr., deci în limba geto-dacilor.

Însuşi Densuşeanu menţionase că, după Plinus (XIII, 27), cartea Sibyllei a ars odată cu Capitoliul unde era depusă, pe timpul lui Sulla, 138-78 î. Hr., că cele posterioare, scrise în limba greacă, nu au fost decât nişte compilaţii a unor oracole, nimic autentic, departe de a prezenta doctrinele pelasge.

„…În a doua jumătate a secolului IV şi prima jumătate a secolului III î. Hr., românii sunt supuşi în continuare unei italienizări şi în special unei elenizări puternice, evidenţiate atât prin împrumuturi lingvistice din limba elenă, cât şi prin ridicarea unor temple şi clădiri publice în stil elen, împodobite cu sculpturi aduse din oraşele elene ca pradă de război sau cu picturi şi sculpturi realizate la Roma de artiştii eleni. Este faza arhaică în care vocabularul roman, încă sărac, se îmbogăţeşte cu elemente streine în special elene, elenizându-se, iar cultura materială îşi defineşte formele tot în stil elen”, scrie P.L. Tonciulescu în „De la Tărtăria la Ţara Luanei”, Ed. Miracol, Bucureşti, 1994. Şi Tot Tonciulescu mai scrie: „în secolele III-II î. Hr. Roma în contact direct cu vechea Hellas şi orientul apropiat, a căror civilizaţie net superioare celei romane, îşi vor pune pentru totdeauna pecetea asupra celei din urmă”.

Prezenţa la Roma nu numai a unei civilizaţii intelectuale – filosofi, scriitori, artişti, greci mai ales, a multor sclavi, meşteri în construcţii edilitare şi de artă, schimbă aspectul întregii Rome şi a Pompeiului, astfel că pe la anii 133-31 î. Hr totul înfloreşte datorită influenţei elene. Romanii rămânând recunoscuţi prin ceea ce este şi astăzi Dreptul roman, cu promovarea atunci a ceea ce a devenit principiul al existenţei cotidiene: „Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război”. Principiu care aplicat a determinat calitatea armatei romane care de la structura ei care însemna soldaţi din rândul supuşilor cuceriţi îşi împrospătează rândurile tinerilor din provincii cu instruire specială, şcoală fie şi sumară, dar cu leafă fixă, ba şi ceva beneficii. Cu veniturile dobândite din jafurile campaniilor militare, tot mai dese, soldaţii când erau demobilizaţi aveau o situaţie economică nu doar convenabilă, ci chiar prosperă, care stimula recrutările. Cei evidenţiaţi în campaniile cuceritoare nu numai că deveneau conducători ale unităţilor militare, ci chiar împăraţi, cum a fost cazul şi cu Traian, deşi spaniol de origine.

La sfârşitul secolului II d. Hr., la încoronarea lui Traian, în anul 98, când populaţia imperiului în majoritate, în afara armatei şi a plebeilor Romei care primeau alimente în mod gratuit, muncea pentru întreţinerea clasei îmbogăţiţilor, situaţia economică era dezastroasă mai cu seamă financiar. Singura ieşire din impas era jefuirea comorilor Daciei, nu pericolul incursiunilor dacilor în sudul Dunării, sau cum se afirma „restabilirea prestigiului Romei” în urma înfrângerii romanilor care au trebuit să plătească tribut dacilor să-i lase în pace, nimic din toate acestea nu l-au determinat pe Traian să atace Dacia, ci numai „Comorile dacilor”, începând cu aurul, argintul, grânele şi vitele cât şi robii căraţi la Roma! Medicul get Kriton al lui Traian n-a exagerat când a afirmat că s-au cărat la Roma 165 tone de aur şi 331 tone de argint, obiecte de artă, de cult şi brăţări, îi citează Valeriu D. Popovici-Ursu (p.74) pe Horia C. Matei (O istorie a Romei antice, 1979, p.196), Popescu-Spinei Maria (România în izvoare geografice şi cartografice, 1978, p. 34) şi D.M. Pipidi – Dicţionar de istorie veche a României, 1976, p. 346.

Nu este adevărat, cum se mai spune încă, după cucerirea unei părţi a Daciei (circa 14% din teritoriu, alţi istorici dau 7 %) în anul 106 d.Hr. şi câştigarea războiului de către Traian, dacii şi în special bărbaţii au dispărut din Dacia, nu poate fi adevăr nici ceea ce împăratul Iulian Apostatul dă drept mărturie ceea ce ar fi afirmat învingătorul: „am fost singurul care să îndrăznească să atace pe riveranii Isterului şi am învins şi nimicit total această naţiune a geţilor”. Că a distrus, a dărâmat şi furat este adevărat, dar nu şi populaţia, populaţia care şi-ar fi pierdut limba daco-românilor, a strămoşilor noştri. “Un fapt este sigur, zice Gabriel Gheorghe în revista Getica nr. 12 din 1992: nici un popor, niciodată, nu şi-a abandonat limba maternă, în primul rând pentru că nu este posibil. Este ca şi cum s-ar spune că într-o zi soarele n-a apărut, sau s-a oprit pe loc.

În mitologie astfel de afirmaţii sunt posibile, dar nu în ştiinţă…unde nicio afirmaţie nu se poate face fără argumentaţie, fără experiment,,, După cunoştinţa noastră, până azi nimeni n-a putut găsi un moment în existenţa unei colectivităţi umane în care aceasta să-şi uite limba maternă şi să înveţe o limbă străină. Dimpotrivă, se poate dovedi că limba maternă nu se pierde nici în milenii. De exemplu, găsim de uz general în română: tata care figurează la Plaut (c. 254-184 î.e.n.), la Varro (116-27 î.e.n.), la Martial (40-102 e.n.) şi în diverse inscripţii; mama care figurează la Martial, la Varro şi în inscripţii, cald care figurează la Varro şi Plinius; iubesc care se găseşte la Apuleius – Allubesco (c.125-170 e.n.)”…

Că limba romană nu a putut fi preluată de populaţia daco-romană în cei 165 de ani cât o şeptime sau 14% din teritoriu a stat sub stăpânirea lor, este argumentată pe puncte de către Valeriu D. Popovici-Ursu, p.118: a) din punct de vedere juridic, susţinerea cade pentru că lipsesc dovezile scrise; b) singurii care ar fi putut transmite populaţiei băştinaşe imba romană ar fi fost colonii aduşi în Dacia, dar ei nu aveau de adus ceva nou pentru că, precum localnicii, ei vorbeau aceeaşi latină populară, ca toată populaţia fără şcoală din întreg imperiu; c) funcţionarii romani, cadrele superioare din armată, singurii care cunoşteau latina cultă şi ar fi constituit factorul romanizant, nu au fost în contact cu masa populaţiei indigene, ei fiind şi puţini la număr, trăiau doar în oraşe şi în castre, nu cu crescătorii de vite, cu lucrătorii pământului, cu cei care asudau la scosul şi prelucrarea aurului, argintului, în saline; d) din cei 165 ani de ocupaţie romană, numai cca. 50 de ani au fost relativ calmi, fără conflicte punitive, iscate şi desfăşurate din nemulţumirea populaţiei, ceea ce a făcut ca factorii de ocupaţie teritorială să fie mereu în alertă pentru calmarea nemulţumirilor; e) dacă Roma a stăpânit Malta (316 km.p.) timp de 1088 de ani, de la 218 î.Hr. şi până la 870 d.Hr., fără ca la ei să se găsească decât cu greu câteva cuvinte latine în limba lor, cum s-ar găsi la în cazul Daciei care a stat sub ei doar165 de ani, şi aceia în lupte fratricide?!; f) inscripţia descoperită la Brigetio în Panonia, astăzi Szolny în Ungaria, pe lespedea de mormânt a fiului lui Marcus Ulpius Celerinus, numit „interprex dacorum”, din timpul împăratului Caracalla (198-217), confirmă că românii panonieni nici după mai bine de două sute de ani de la cucerirea Panoniei (27 î.Hr.) nu vorbeau latina oficială a Romei decât cu interpret; g) Ovidiu, exilat la Tomis, într-o lume în care contactul cu lumea elenă şi romană era cel mai vechi, a scris, totuşi poezii în limba getică, adică a românilor de astăzi, ceea ce demonstrează că populaţia locală l-a asimilat, nu invers; h) argumentul potrivit căruia romanizarea s-a făcut prin soldaţii romani care vorbeau limba romană şi ştiau să scrie este lipsit de substanţă pentru că nu numai că armata era formată din legiuni străine de Roma şi limba cultă, dar nici scrisul nu-l cunoşteau toţi comandanţii, ostaşii dacă rosteau câteva cuvinte uzuale; i) însuşi Dante, la 1263-1321, scria şi în italiana vremii, în dialectul din Florenţa: „…dacă am vrea să socotim felurile de căpetenie şi cele de al doilea şi al treilea rând ale limbii vulgare din Italia, chiar în acest foarte mic colţ din lume s-ar putea să ajungem nu numai la o mie de felurite vorbiri, ci chiar mai multe”(Getica, cap. Lingvistica…p. 98); j) recensământul care s-a făcut pe timpul lui Augustus (31 î. Hr.-14 d. Hr.) spune că populaţia Romei care, posibil, vorbea latina cultă, era de 250.000 locuitori, în timp ce imperiul avea 55.000.000, dar cum cetăţenii romani nu aveau voie să părăsească Roma şi nici Italia, este de la sine înţeles, că nu se poate vorbi despre a transmitere şi preluare a limbii fără contacte directe de convieţuire, orice limbă şi astăzi nu se poate învăţa decât prin scris şi exerciţii atente, cu ajutorul şi a unor profesori. În Getica se relatează ceea ce Gabriel Gheorghe a reţinut de la un profesor din Milano care se confesa, „noi nu înţelegem ce vorbesc cei din Toscana, Calabria, din Sardinia etc., iar ei nu ne înţeleg pe noi”, iar despre ambasadorul român P. Macovei, se spune, când şi-a prezentat scrisorile de acreditare preşedintelui Italiei, Sandro Pertini, venind vorba de limba latină acesta a admis că, de fapt, în Italia, oficial sunt recunoscute 14 limbi şi dialecte principale, în timp ce, în România, pe o suprafaţă apropiată nu-i decât o singură limbă, fără dialecte, caz unic în Europa, ceea ce infirmă, încă odată, romanizarea; k) nici cuvintele din cultul creştin la români nu sunt de origine romană, ci provin din greaca veche sau din sanscrită; l) susţinerea faptului că daco-românii nu şi-au abandonat graiul, spune Valeriu D. Popovici, p.110, este însuşi faptul că adepţii romanizării evită să amintească care erau graniţele teritoriale ale acestui mare popor, care, pe vremea lui Burebista erau atât de vaste încât romanizarea şi preluarea limbii, fără contacte umane, ca şi la romani, nu erau posibile; m) de altfel, prof. dr. A. Deac şi spune „că limba romană nu provine din limba latină cultă romană, care s-a forjat abia spre sfârşitul mileniului I î.Hr., şi că limba română diferă mult de limba latină, atât în ceea ce priveşte declinările, adjectivul şi gradele lui de comparaţie, articolul şi declinarea acestuia, pronumele de toate categoriile cu întreaga lor flexiune, ordinea cuvintelor în fraze, cât şi în alte domenii. Este suficient să amintim că verbul în limba latină cultă se află nu imediat după subiect, cum este aşezat în limba noastră românească, ci el se află la sfârşitul frazei”; n) În Arta oratorică, Ed. Minerva, Bucureşti, 1992, p. 24 ş. u. Quintilian, parcă răspunzând lui P.L. Tonciulescu care ne-a atras atenţia că „limba română ţărănească nu putea proveni din limba latină cultă pentru că este mult mai bogată”, explică cum „inferioritatea limbii noastre (romane) se remarcă mai ales prin faptul că foarte multe idei nu au în limba noastră termeni proprii, încât trebuie să recurgem la metafore şi perifraze. Chiar când e vorba de idei care au o denumire, sărăcia noastră fără margini ne obligă de foarte multe ori să apelăm la acelaşi cuvânt din limba greacă, limbă care are nu numai bogăţie de cuvinte, ci şi dialecte diferite”.

Folosindu-se de argumentarea Paul Lazăr Tonciulescu şi Eugen Delcea (Secretele Terrei-Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv, Craiova, 2000, p. 132, 142 şi 169), prof. Valeriu D. Popovici pune întrebări care doboară ceea ce cei doi numesc „romanizarea” drept „un basm de adormit „savanţi”, p 133, că zice parizianul, fără a i se putea răspunde convingător: dacă a fost nimicită toată naţiunea geţilor de pe cei 14% teritoriu, cum rămâne cu restul populaţiei de pe 86% din teritoriile daco-geţilor liberi din teritoriile necucerite de romani? Ceea ce, într-adevăr, a făcut Traian după izbândă a fost eliminarea elitei locale, a comandanţilor, dintre care mulţi erau sacerdoţi, medici, astronomi, scribi…dar populaţia locală a supravieţuit.

Din imaginea lui de pe Columnă, unde un soldat roman îi arată capul decapitat al unui conducător dac, rezultă nu numai cruzimea învingătorului ci şi faptul că ostaşul se aştepta la răsplată pentru fapta presupusă, la premiu şi de la împărat pentru fiecare persoană ucisă.

Dacă afirmaţiile unor împăraţi sau a cronicarilor lor ar fi adevăr, ar trebui ca astăzi să nu mai vorbim nici de germani, nici de evrei sau alte popoare atunci cucerite, deci nici de daci şi urmaşii lor, luând drept bună afirmaţia că romanii i-ar fi stârpit pe toţi.

Faptul că romanii au dus la Roma după terminarea războiului 50.000 de sclavi, femei şi bărbaţi, toţi aceştia din Dacia cucerită, nu înseamnă că au dispărut toţi locuitorii Daciei. Mai ales că timp de 165 de ani de ocupaţie romană în Dacia, dacii liberi au făcut adesea incursiuni punitive peste Dunăre, determinându-i pe romani să se retragă până la urmă.

Dacă băştinaşii nu au suportat ocupaţia romană sunt desele răscoale ale localnicilor care ajutaţi de sarmanţi i-au determinat pe romani, la numai 12 ani după cucerire, să se gândească în timpul lui Adrian (117-138) adesea să părăsească Dacia. Este invocat ceea ce scriu Paul Mackendrick şi Horia C. Matei, în anul 170, cu prilejul transferului legiunii a V-a Macedonica de la Troesmis la Potaissa, dacii-costoboci au atacat Dobrogea şi au ajuns până la Eleusis în Elada, atacuri care vor continua până la sfârşitul secolului II.

Administrarea locală, construirea sau repararea castrelor şi limes-urile de apărare interioară, unde erau cazate şi legiunile romane, veteranii lor, dar şi localnicii, creându-se adevărate oraşe, cu munca şi a populaţiei de origine au fost edificate. Cele 11 oraşe, cu 10.000-40.000 locuitori, trei din ele cu amfiteatre la care se organizau şi spectacole cu gladiatori, unii dintre aceşti daci-daci, au fost opera şi a o parte din meseriaşii locali care aveau locuinţe în zonă, oraşe nominalizate: Ulpia Traiana, Drobeta (azi Drobeta Turnu Severin), Sucidava ( astăzi Celei), Romula, Apulum (azi Alba Iulia), Potaisa (astăzi Turda), Alurnus Major (astăzi Roşia Montană), Napoca (acum Cluj-Napoca), Porolissum (acum Moigrad), Dierna (astăzi Orşova) şi Ampelum (acum Zlatna).

La populaţia autohtonă trebuie adăugaţi lucrătorii ogoarelor care se ocupau şi de creşterea vitelor, oamenii care lucrat în mine şi saline, alături de colonii aduşi de romani, majoritatea lor de aceeaşi etnie cu a daco-românilor, cu limbă apropiată de comunicare şi cu locuinţe clădite de ei în afara oraşelor, în câmpul liber.

În cartea sa Horia C. Matei şi Tudor Dumitru în Itinerarii arheologice şi istorice oltene, 1979, p. 14, menţionează că „costobocii din Carpaţii Păduroşi şi Bucovina, carpo-dacii din Moldova şi Carpaţii orientali, dacii mari şi dacii liberi din nordul şi vestul Transilvaniei ca şi daco-românii din estul Ţării Rumâneşti (dincolo de Limes transalutanus: Turnu Măgurele – Roşiorii de Vede – Costeşti – Piteşti – Câmpulung-Muscel – Bran-Braşov) nu au fost niciodată supuşi de romani”.

Este relevată şi nesupunera de „pe plan intern”, cum o numeşte profesorul Popovici, numind cazul cules de pe o inscripţie de pe care reiese că fiii unui magistrat din Berzobis şi-au răzbunat tatăl ucis de „tâlharii” care nu erau alţii decât „latrones”, precursorii haiducilor de mai târziu. Aceştia duceau de fapt o luptă de partizani contra ocupanţilor străini, atacând şi prădând vârfurile administraţiei sau pe marii negustori romani. În cartea sa Horia C. Matei redă cazul primarului Diernei, p. 150, un ilir încetăţenit de Adrian, ucis de latrones în drum către Tibiscum, sau a questorului drubetan L. Iulius Bassus, ucis în drumul către Băile Herculane.

După ce sunt prezentate alte atacuri ale carpilor asupra romanilor care populau în majoritate, în calitate de veterani bogaţi, localitatea Aquae în anii 245-247 şi 249, Tudor Dumitru precizează că în anii 250-258, p. 148, sub puternice presiuni ofensive ale dacilor liberi, „Roma este nevoită să părăsească o mare parte din teritoriul geto-dacic cucerit în anul 106 de împăratul Traian…”întreaga Dacie Traiană, stând mai bine de 14 ani sub stăpânirea carpilor, de neam geto-dac”.

Oficial, retragerea este consemnată ca întâmplată între anii 271-275, „când trupele romane se retrag în sudul Dunării, abandonând Dacia romană, sub domnia împăratului Aurelian”, 270-275.

Odată cu trupele romane au plecat cei din administraţia locală, cetăţenii romani, toţi cei care trăind la oraşe deveniseră oamenii ocupanţilor, şi acum de frica represaliilor celor pe care îi asupriseră, împungeau fuga. Rămânea Dacia săracă, cumplit sărăcită, fără cadre de conducere şi sacerdoţi, fără armată organizată, pradă invadatorilor, dar şi Roma îşi pierduse din prestigiul de odinioară.

Până la agonia imperiului roman, câteva evenimente sunt semnificative:

-312, Constantin devine unicul stăpân al Occidentului, după ce Diocleţian instaurase tetrarhia pentru descentralizare puterii imperiale, iar în 313, prin edictul de la Mediolanum (Milano) se acordă libertatea tuturor cultelor, în 330 noua capitală a imperiului devenind Constantinopolul.

-381, Theodosius, urmare a Conciliului de la Constantinopol interzice păgânismul, şi în 394 declară creştinismul religie oficială. După 395, moartea lui Theodosius, imperiul este definitiv împărţit în două, cel de apus şi cel de răsărit.

-410, Roma este cucerită şi prădată de vizigoţi, etnie getică, regele lor- Alaric.

-455, Etnia getică a vandalilor, regele lor Genseric, cucereşte Roma în partea dinspre mare, jefuieşte oraşul dar spre deosebire de Traian la Sarmisegetusa nu distruge monumentele.

-476 este anul când regele get Odoacru al herulilor, îndeplinind testamentul lăsat de Decebal de a fi răzbunat, distruge Roma şi pune capăt Imperiului roman de apus şi ultimului lui împărat – Romulus Augustulus. Se confirma, încă odată, ceea ce scrisese Pliniu cel Tânăr (c. 61-113) către iubitul său Caninius “despre un rege care, izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă, nu-şi pierde deloc nădejdea”, că va fi răzbunat, speranţă pe care nu pot să o aibă decât învingătorii moral!

493, Theodorie I Cel Mare (c.453-526), rege al geţilor (ostrogoţilor 493-526), după eliminarea lui Odoacru, devine stăpân al Italiei, Siciliei, Panoniei, Noricumului şi Reţiei, monah absolut al noului imperiu getic (germanic), cu reşedinţa la Ravenna, unde a înălţat biserica San Martino în Ciel d-Oro, astăzi Apollinare Nuovo.

Din ordinul lui Theodorie, ajuns stăpânul Romei, s-a impus şi realizat celebrarea strămoşilor săi geţi, îndeplinindu-se Jurământul lăsat de Decebal urmaşilor: Imperiul a fost dărâmat prin loviturile celor de la Dunăre, Roma învingătoarea de altă dată a tuturor popoarelor slujea supusă formula „cel ce serveşte, rob, sclav” şi să primească jugul triumfului getic (Sfântul Isidor de Sevila, către 560-636).

După împăratul Justinian (527-565) care a edificat Catedrala Sfânta Sofia şi până la 1453, cucerirea Constantinopolului, limba oficială a imperiului roman de răsărit a fost cea greacă, limba romană, ca un blestem ceresc, nu a mai fost utilizată.

1453 avea să însemne nu doar cucerirea Constantinopolului de către turci, ci Sfârşitul Imperiului roman de răsărit.

Însuşi Ioan Gură de Aur, părinte al Bisericii răsăritene, vorbea elena, ca şi întreaga administraţie şi biserică răsăriteană, spun P.L.Tonciulescu şi E. Delcea în Secretele Terrei…, în sub cap. Poporul roman nu vorbea romana! Într-o scrisoare din anul 535, împăratul Justinian mărturiseşte că a redactat legile în limba elenă pentru a fi înţelese de toţi cetăţenii împărăţiei, amintesc cei doi autori, atenţionându-ne – a nu se înţelege de aici că toată populaţia imperiului de răsărit vorbea elena. Populaţia majoritară europeană era a românilor sud dunăreni care vorbeau româna de astăzi, ea nu ştia să scrie şi să citească, cărţile scrise erau atunci pentru preoţi şi funcţionari, pentru oamenii care ştiau şi foloseau cartea.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.569 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    …Deosebit de interesant articol!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5