Publicat de I.N. OPREA, 5 ian.2014

P.P. Carp de la Ţibăneşti, Iaşi,  un antisemit
                                            – Răspunzând cerinţelor Europei –

În istoria politică a României,  P.P. Carp este prezent nu numai ca un mare proprietar, un intelectual de frunte al ţării, unul dintre creatorii şi susţinătorii Junimii, om politic cum nu au fost mulţi, fost şi prim ministru, dar şi un important antisemit. Atitudine care, avea să se transforme într-o nepopularitate cu care omul politic nu şi-a bătut niciodată capul, dar  care, evident, nu i-a fost spre folos în cariera pe care şi-o construia.

Despre cum s-a manifestat nu atât ca simpatizant al evreilor cât un personaj care aprecia corect omul de lângă sine am întâlnit episoade emblematice într-o recentă carte recitită: „P.P. Carp şi locul său în istoria politică a ţării”, de C. Gane, volumul I, Ediţia a II-a, Bucureşti,  Editura ziarului „Universul”, 1937, închinată „tovarăşei de-o viaţă” a acestuia.

În anul 1873 P. P. Carp s-a căsătorit cu Sevastia Cantacuzino, fiica lui Ion Cantacuzino, om politic  şi el, fost ministru  în mai multe rânduri, cu care a locuit la Iaşi, împreună cu socrii, până la decesul tatălui lui Petre, întâmplată în 1874. După 1880, Petre Carp şi soţia s-au mutat de la Iaşi – şi Ţibăneşti unde îşi petreceau verile – la Bucureşti, unde au locuit în casa decedatului său socru în 1878, locuită în indiviziune de moştenitorii acestuia.

Cartea aceasta stă alături ca importanţă şi interes de alte volume ale documentatului autor: Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe, volumul I, premiat de Academia Română, volumul II, premiat de Fundaţia Regele Carol II, alte cărţi – Farmece (Viaţa lui Despot- Vodă), Acum o sută de ani, vol I 1834 şi vol II 1835, Întâmplarea Cea Mare, Pe aripa vremei, Prin viroage şi coclauri, Amintirile unui fost holeric, apărute la Editurile Universul, Libertatea, Cartea Românească, Tipografia Steaua, Cultura Naţională, ultimul la Flacăra, ediţia a II-a premiată de Academia Română.

Nici în trecut, nici imediat după primii ani de domnie ai lui Carol I, evreii nu erau priviţi ca un pericol naţional, întrucât, spune C. Gane, p.115, pe deoparte numărul lor era prea restrâns, iar pe de altă parte ei nu ocupaseră încă nici comerţul, nici finanţele ţării, pentru că acestea erau aproape inexistente. La Iaşi exista o „fracţiune liberă şi independentă”, care, cum explică şi Maiorescu dar şi Gane în cartea sa, „nu se menţinea în efemera sa existenţă decât urând străinii”, în primul rând pe evrei. Este vorba de nişte profesori, în frunte cu Simion Bărnuţiu, care, uniţi cu partidul liberal din Muntenia, au provocat la Bacău, prin mijlocirea prefectului izgonirea a câtorva familii israelite. „O măsură izolată”, avea să fie motivată. În realitate, total nechibzuită, fără nici un folos, care a devenit în ochii Europei drept o provocare, tocmai când ţara, România, avea nevoie de credite pentru drumurile ei de fier, finanţele Europei găsindu-se în mâinile evreilor din Anglia şi Franţa mai ales. Însuşi  împăratul Napoleon să-i scrie alarmant şi dojenitor chiar principelui Carol, despre aceasta.

Deşi Ion Brăteanu, prim-ministru,  demisionează la 27 mai 1867, de la tribuna parlamentului, la 28 aprilie 1868 P.P. Carp învinuia guvernul care scăzuse, prin acţiunile sale, prestigiul ţării în ochii străinătăţii: “Dintr-un capăt la altul al Europei se aruncă oprobriu asupra noastră, şi cuvântul de barbar întovărăşeşte astăzi pe acel de român… Lord Stanley a zis nişte cuvinte foarte aspre, pe care în numele Naţiunii le resping. A zis: Nenorocirea este pentru evrei, dezonoarea pentru România!”

Chestiunea evreiască era tratată în consens cu părerile Domnitorului care iată ce scria la 8 mai în Memoriile sale: „În Cameră, Carp, singurul care e nepărtinitor în chestiunea evreiască, face o interpelare asupra întâmplărilor din Bacău şi citeşte circularele confidenţiale ale lui Brătianu, în care acesta, ca ministru de interne, însărcinează pe perfecţi să expulzeze pe evrei din comunele rurale, pe când pe faţă, în Cameră, ţinea cuvântări în contra fracţiunii antisemite”…

Carp care i-a apărat pe evrei în cameră la 1867, în 1868 îi va apăra, fie şi voalat, în 1871 în calitate de deslegător a afacerii Strussburg din partea guvernului la Viena şi Berlin, unde se spune că printre multe alte chestiuni discutate cu Bismark ar fi fost şi aceea a evreilor din România.

– Sunteţi nişte sălbatici, mi s-a spus că aruncaţi cu pietrele în evrei şi le spargeţi capetele, i-a zis gazda.
– Excelenţa Sa nu trebuie să uite că românul a ieşit abia de curând din Epoca de Piatră, i-a răspuns Carp civilizat şi stăpân pe sine, dând-o pe glumă, răspuns care, spune Gane, Bismark l-a gustat foarte mult.

„Cultura lui Carp era atât de vastă şi memoria lui atât de bună, scrie undeva autorul cărţii, C. Gane, încât oricând şi în orice împrejurare, fără a avea nevoie să-şi împrospăteze aducerea aminte prin consultări de cărţi, el cita autori, dezvolta teorii şi rectifica greşelile altora cu o uşurinţă şi cu o ironie, care punea pe adversar în cea mai mare încurcătură, când nu-l punea în cea mai ridicolă situaţie”.

Într-o altă şedinţă a Camerei, în iunie 1875, P. P. Carp   ia cuvântul şi răspunde adversarilor săi care tot încercau reînvierea pericolului evreiesc, prezentând fapte de viaţă: “În zadar luptaţi. Ce aţi obţinut, în curs de opt ani, prin mijlocul represiunei? Nimic, absolut nimic. Ştiţi cum puteţi dezlega această chestiune? Să vă spun eu. Voi aduce înaintea Adunării un fapt petrecut în societatea „Junimei” de la Iaşi.

Într-o seară am discutat chestiunea Evreilor până la 3 ore din noapte. Unii erau contra alţii pentru, fără ca să ne putem convinge unii pe alţii. Ieşind de acolo ca să mergem pe acasă, zărim  tocmai la uşa casei din care ieşeam, un biet Evreu, care lucra la ceasul trei după miezul nopţii, la meseria sa: un adevărat tablou al ui Rembrandt. Dintr-o cârciumă de alături ieşiau trei lucrători români, cântând cântece şi plini de vin. Am arătat atunci contrazicătorilor mei acest contrast şi le-am zis: Iată toată chestiunea evreilor! Voiţi să concuraţi în mod biruitor cu ei, fiţi muncitori, fiţi sobri, fiţi economi ca dânşii şi nu veţi mai avea de ce vă teme. Ceiace am zis atunci, o repet şi azi: în concurenţa muncii stă dezlegarea chestiunei evreeşti!”

Ridicându-se împotriva măsurilor restrictive prevăzute de articolul 7 din constituţie şi a măsurilor de până atunci, Carp insista asupra a ceea susţinuse în- că de la 1866: „Munciţi şi civilizaţi-vă, aceasta am spus-o în toate parlamentele, de câte ori s-a tratat chestiunea evreilor. De la 1866, în luptă continuă cu fracţiunea, am zis că singura cale ce poate să ne scape este munca pe calea economică; căci în concurenţa evreilor, eu nu văd decât un stimulent de a dezvolta pe câmpul economic o muncă mai intensivă decât cea de astăzi. Convingerea mea este că, dacă am da toţi evreii afară, noi în loc de a propăşi economiceşte, ne-am întoarce la lenea noastră tradiţională şi am reveni la starea de acum 50 de ani”.

Şi adresându-se fracţiunii reprezentate de N. Ionescu care vroia drepturi în bloc date evreilor, vorbitorul se explica: „Iată, domnilor, cum, după mine, trebuie să privim chestiunea evreiască. Recunosc însă că nu poate trece o naţiune de la o situaţiune la alta, decât printr-o tranzacţiune, şi aceasta este singurul argument ce se poate aduce în favoarea acelora care cer să dea drepturi în bloc; trebuie o epocă de tranziţiune, însă trebuie fixată prin legi ordinare, iar nu prin constituţie, cum reclamă minoritatea dvs. Şi când, după 10-15 ani, vom avea convicţiuni formate prin experienţă, şi dacă ne vom pune pe muncă, atunci încet-încet vom putea lărgi cercul, şi astfel peste 30 de ani sau 40 de ani, vom ajunge a împlini, în toată întinderea ei, dorinţa Europei”.

Într-un alt discurs parlamentar, de la 28 septembrie 1879, despre demnitatea naţională, dar şi despre chestiunile religioase, preluând spuse ale domnului Mârzescu, care vorbise trei ore dar nu explicase cum vede el organizarea rabinică din Franţa aplicată în România, Carp punea întrebarea: „Ce este, Domnilor, un evreu? Şi relata: „Un evreu este reprezentantul unei rase, care din cea mai adâncă antichitate s-a dedat negoţului şi a cărui credinţă a fost privită în sânul popoarelor creştine, pe drept sau pe nedrept, ca o religiune spurcată,, aşa încât, oriunde se ivea câte un evreu, el era privit ca un om cu care creştinii nu puteau fi în contact. Ei bine, care a fost rezultatul acestei situaţiuni? Rezultatul a fost că această seminţie, în viaţa practică şi reală, a concentrat întreaga ei activitate asupra singurului lucru cu care îi era permis să se ocupe, asupra negoţului, şi, pentru că fiecare om simte nevoia să găsească o reacţiune contra dispreţului ce întâlneşte pe tărâmul real al vieţii, evreii s-au ridicat pe tărâmul spiritual al religiunii, căutând în legea lor mângâiere la zilnica amărăciune la care erau expuşi!”

Spre clarificarea referirilor, aici redacţia intervine precizând că susţinerile vorbitorului  privesc situaţia evreilor de după anul 70 după Hristos, mai înainte de alungarea lor  din Palestina şi distrugerea Ierusalimului, ţara lor era atât de bogată încât îndestula toate trebuinţele lor interne, ceea ce îi făcuseră să privească negoţul ca nefolositor lor.

Înflăcărat, Carp continua: „prin urmare avem nişte oameni care pe de o parte sunt tari – căci tare este acela care crede în ceva, şi slab este ateul, slab e cine zice că mintea lui e mai presus de toate legile – tare este acel care, crezând într-o lege superioară, îşi oţeleşte caracterul prin supunerea la o forţă ideală ce-i stăpâneşte pasiunile şi îl învaţă a domina pe alţii pentru că s-a dominat pe sine”.

Încurajat de aplauzele din sală, cel de la tribună îşi continua susţinerile: “Pe de altă parte, această forţă i-a dus pe tărâmul real la rezultate imense. Depărtaţi de noi de la orice activitate umană alta decât cea economică, i-am obligat de a nu face altceva decât de a câştiga, iar ei astăzi se răzbună de dispreţul  nostru, ţinând în mână capitalul, adică forţa ce alimentează viaţa economică a Europei!”

Dacă acesta era evreul în genere, Carp îl prezenta şi pe cel de la noi, dar după ce mai întâi subliniase cum civilizaţia – occidentală în primul rând – creează libertatea, iar nu libertatea civilizaţia, , cum libertatea repede cucerită este prea şubredă: „Când am venit noi, şi am luat organizarea întreagă a popoarelor celor culte, fără să avem noi elementele necesare, ar fi trebuit să ne gândim că punem bazele unei clădiri pe nisip, care va trebui să se prăbuşească la cea dintâi furtună. Rezultatul a fost că noi, popor tânăr, ne-am aruncat exclusiv pe tărâmul politic. Fiecare din noi a vrut să se bucure de aceeaşi egalitate, a vrut să fie şi ministru, şi deputat şi prefect, subprefect şi primar, părăsind celelalte activităţi sociale. Şi nu numai atât, dar ne-am dat o organizare politică, cu un personal mult mai mare decât în străinătate, pe când în realitate elementele de care dispunem sunt mai restrânse. În proporţie cu Franţa, noi n-ar trebui să avem decât 10 prefecturi în ţară, pe când avem 30. Şi n-am stat aici: fiindcă toată lumea s-a aruncat pe tărâmul politic, pentru fiecare post avem un titular şi 7-8 candidaţi! Ei bine, unde ne mai rămâne atunci puterea pentru activitatea economică? Nicăieri. Şi aşa s-a întâmplat că locul gol a fost ocupat de evrei fără nici o luptă. Şi dovadă despre aceasta este că, cu cât se lărgeşte cercul libertăţilor noastre, cu atât creşte numărul evreilor. Puţini la număr pe timpul Regulamentului au crescut pe timpul Convenţiunei, iar în timpul Constituţiei numărul lor a devenit îngrijitor.  Vina nu e a lor, vina e a noastră. Este timp să ne deşteptăm”.

Carp îşi încheia pledoaria în termeni care i-au adus alte aplauze: „Dar afirm că o ţară, care pe lângă o Constituţie liberală ca a noastră, nu are şi o organizare socială conservatoare, acea ţară este pierdută de mai înainte cu sau fără jidani”.  După care, prezentând programul viitorului său guvern şi întorcându-se la ceea ce era chestia evreiască, arăta: evreii trebuie încetăţeniţi, dar cu încetul. El reamintea lupta care s-a dat în 1864 când s-a votat Constituţia, când s-a vrut a se da drepturi evreilor în totalitatea lor, acţiune necugetată – zicea el – care a dat loc la emoţii populare, votul de la articolul 7 fiind obţinut în urma distrugerii unei sinagoge şi a presiunilor populare care înconjurau Adunarea. „Abia se votase articolul şi s-a constatat că răul merge crescând, căci răul a rămas şi ura a crescut. Noi am făcut din ura contra evreilor o dogmă de partid. Dacă imput ceva d-lui Brătianu este, că nu numai a tolerat aceasta, dar a căutat să facă capital politic din aceasta, şi ca să atragă fracţiunea şi-a dat aerul de a crede că prin măsuri administrative poate să curme răul”. Omul politic îşi exprima credinţa că „va veni o vreme, în care românii vor şti să distingă pe acei care măgulind numai nişte pasiuni meschine, îşi creează un piedestal efemer, ca orice lucru  ce e bazat pe o popularitate trecătoare!”

Discursul lui Carp, dar şi majoritatea au votat în octombrie acel an legea propusă de guvern care făcea ca articolul din Constituţie să devină astfel formulat: „Diferenţa de credinţe religioase şi confesiuni nu constituie o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita”, prevedere care acorda, totuşi, naturalizarea în bloc a celor circa 900 de evrei care participaseră ca ostaşi în războiul pentru Independenţa României, ceilalţi căpătându-şi cetăţenia individual.

Era tocmai ceea ce vroia Europa de la România.
*
După mutarea de la Iaşi la Bucureşti în 1880 Petre Carp ”rămâne tot timpul în furnicarul politic de care firea lui combativă nu se mai putea despărţi şi de unde va privi de aproape marile evenimente” care au urmat, cum spune C. Gane.

Prezenţa  la Bucureşti îl face un personaj care a jucat un rol important în politica culiselor care va duce la proclamarea regatului. Între timp, este martorul, confidentul sau chiar pilonul principal al evenimentelor,  când Titu Maiorescu cere în presă alipirea României de puterile Centrale, Germania şi Austria,  convoacă la el acasă la 25 ianuarie 1881 pe Theodor Rosetti, Titu Maiorescu, Nicu Gane, Alexandru Lahovari şi Grigore Păucescu şi le comunică propunerea făcută lui de Ion Brăteanu de a reconstitui cabinetul cu participarea a trei conservatori în vederea proclamării regatului, propunere pe care Lascar Catargiu o va refuza, Brăteanu  grăbindu-se să proclame singuri regatul nu la 10 mai ci la 14 martie…

Lupta politică va continua.

La 4 mai 1891 avea să moară Ion C. Brătianu la via sa de la Florica. Vestea morţii lui s-a răspândit repede. În toată ţara a fluturat steagul României în bernă. Un tânăr intrând într-o prăvălie pe Calea Victoriei, spune C. Gane, p. 416, a întrebat pe negustorul de la tejghea:

– Dar ce, ţi-a murit tata sau mama, de ai pus steag negru la uşă?
– Nici mamă, nici tată, a murit acela prin faptele căruia eu pot sta astăzi cu căciula în cap dinaintea dumitale, i-a răspuns negustorul.

Nu după mult timp, la 20 iunie 1891, a murit la Paris, supus unei noi operaţii,  Mihail Kogălniceanu.

În răstimp de 6 săptămâni România pierdea doi mari oameni politici. La 18 decembrie 1892 se organiza  noul guvern Lascar Catargi-Petre Carp.

Membru de frunte al partidului conservator şi a Societăţii Junimea, Petre Carp avea să moară în 1918.
*
Situat departe de Rusia şi oamenii ei, regimul comunist din România nu l-a agreat nici într-un fel. “Exponent principal al moşierimii, conducător al celor mai reacţionare forţe politice din România  de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. A fost unul dintre principalii promotori de înfeudare a ţării de către capitalul german. Pentru înăbuşirea răscoalei ţărăneşti din 1907 a  lansat sângeroasa formulă: „Întâi represiune şi apoi vom aviza”, au scris pe dos istoricii perioadei despre P. P. Carp,  unul dintre cei mai drepţi oameni ai perioadei când ne căutam drumurile de început…