Primit pentru publicare: 10 febr.2016
Autor: Ion N. OPREA
Editor: Olivian IVANICIUC
Publicat: 10 febr.2016

„Paradigma Deșertului”, aproape o mie de pagini, încorporează trei volume, „Vremea moliilor”, „Roșu și galben”, „Vânătoare cu suspans”, autor Ion Gheorghe Pricop din Epureni-Duda, Huși, Editura Timpul, Iași, 2015

O operă, prin ea însăși, se vor a fi cele o mie de pagini care îmbogățesc bibliotecile noastre în această perioadă când unii grăbiți, insuficient prizați la cunoașterea a ce este românul și romanul, vestesc ultimii pași ai cărții cu coperte cartonate, când alții o aruncă în derizoriu, socotind-o nedemnă pentru librării și o dau pe mâna deținuților de drept comun, în pușcării, să facă din ea operă științifică, fără a o oferi cititorilor să vadă că unii dintre presupușii ei autori nu știu să scrie și să citească dar se pretind ce nu sunt, aruncând cu banii în stânga și dreapta, pentru că, deși, lor prisosindu-le, statul nu și-i adună să-și acopere prejudiciile aduse prin faptele lor de cumpărători ai sufletelor mici.

Premonițional parcă, primul volum, carte de început de activitate de scriitor, Nesomnul patriei, versuri, 1980, a fost continuat de Ion Gheorghe Pricop de altul, proză scurtă, Corăbii în septembrie, 1984, despre care, critica literară, Al. Dobrescu, Debuturi, în Convorbiri literare nr. 2, 1985, vedea, la autor, în cele șapte povestiri oferite, nu doar „o ascuțime a observației, în firescul multor pagini”, cât „ușurința dialogului și o vizibilă îndemânare a construcției”, ca „însușiri ce anunță un prozator”.

Personajele lui Ion Gheorghe Pricop au în ele „ceva din farmecul sălbatic și efervescența enigmatică a lumii lui Sadoveanu”. (…) Textele (lui) au fluență și chiar o vrajă incantatorie datorită nu atât pastelizării îngroșate, baroce, cât unei tăieturi vibrante a frazei…” se pronunțase anterior Cristian Livescu în „Cronica” nr.49/7 decembrie 1984.

Călărețul de Os, proză scurtă, 1991, La coada cometei, roman, 1997, Balada vârstelor, poezie, 2004, sunt alte apariții care îl fac pe Theodor Pracsiu să scrie în Prutul, martie 2004: „Opera scriitorului este poliformă și interesantă, deși insuficient exploatată de către justițiarii criticii literare”, concluzionând ceea ce credem și noi, „cronicile comprehsive și pătrunzătoare ce s-au publicat de-a lungul anilor în marginea poeziei și prozei scriitorului de la Duda… compensează în (prea n.n.) mică măsură lipsa ecoului pregnant , de care au parte uneori – desigur nemeritat –vedete și vedetuțe, foarte atente cu imaginea lor publică”.

În afara volumului „Confortul Inorogului”, poezie, editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011, Editura Timpul, Iași, are meritul publicării cărților, „Caligramele destinului”, poezie, 2006, lansată la Casa Pogor, Iași, moderator Theodor Codreanu, eveniment asupra căruia am stăruit cu elogii la data respectivă, „Terapiile invocației”, versuri, 2008, și acum, „Paradigma Deșertului”, roman, o trilogie care am vrea-o marele succes care să confirme întovărșia autorului cu Sadoveanu.

Cornelius Demetrescu Rinck, hotărât să-și scrie opera vieții, după ce a pus capăt muncii în învățământ, trece prin febra proprie creației, a facerii, neliniștii scriitoricești, o gestație de ani și ani, cu somn și fără somn, gânduri care de care mai nesigure, încredere și neîncredre în sprijinul doamnei sale, a vocii satului, confortul casei putând a fi și a celei de la oraș, amânări și din cauze medicale, avatarurile vieții în Prologul la carte, lasă să se înțeleagă, totuși, până la urmă, omul de pe strada numită a scriitorului, cu încă puțină răbdare, în următoarele două săptămâni va da opera gata…
Și a dat-o!
După care un ego al său, un exemplar mi l-a expediat mie, „o încercare de carte despre un anume fel de sat românesc”, lucrare „întârziată deoarece după tipărire a necesitat încă o corectură manuală făcută de autor pentru că fusese imprimată cu mari erori de redactare și chiar de editare”,

Am deci cartea, Timigeni, locul „Facerii”, Capitolul I „Vremea moliilor” a trilogiei: Mel, doctor, profesor universitar, ginecolog, obstretician, mare specilist, cunoscut în toată lumea, mai ales în cea universitară, nominalizat la Premiul Nobel pentru cercetări în domeniul nașterilor premature, lucrător la un spital din Iași, unde admiră și arhitectura de la Trei Ierarhi, în discuție medicală cu Magdalena care așteaptă de la el atestarea ca specialistă în devenire în domeniu… O discuție pe baza însemnărilor de pe un caiet cu întâmplările de la o naștere prematură, asistată de actualul medic, atunci un adolescent care, într-o lună de iulie, la seceriș, și-a moșit sora de 16 ani, acolo, pe câmp, când i-a venit vremea….
… Ce înseamnă femeia groasă, Maria știa de la Veta, vecina lor. Ursitele îi hărăziseră de bărbat pe Radu lui Timofte, tocmai încorporat și plecat pe front, de unde cine știe dacă și când se va mai întoarce, i-a spus Maria lui Mel.

…”Era toamnă, noiembrie… Prin vii, mai răsuna câte un cântec de greier. Când, într-o noapte cu lună a apărut el, printre tufe”.
„Cine?” a întrebat-o.
„Tatăl Omului”, din ea, i s-a răspuns. Și a detaliat. „M-a strigat, m-am dat jos din pat, mi-am băgat picioarele în papuci și, așa, în cămașă cum eram, am ieșit pe ușă și am intrat în via din grădină. Brațul lui m-a cuprins.”
„Soră-mea, i-a zis Mel, tu îmi vorbești ca în descântecele bunicii, când amețeam și mă prindeau frigurile, dar nu ai decât șaisprezece ani ”, anticipând mitul din cuprinsul actualelor volume.
…Avea frunte înaltă, ochi mari și aprinși, buze tremurătoare. Ajunseserăm la locul dorit de el…. dă-ți cămașa jos, întinde-te pe iarbă și așteaptă-mă!, i-a zis Radu.
„Și te-ai supus?”
„M-am…”
„Și nu-ți dădeai seamă că vrea să…”
„…Să mă înflorească…să-mi desfacă petalele…”
„Ce s-a priceput, s-a întâmplat și m-a întrebat”: „plăcu-tu-ți?”
„Place-mi…”, i-am răspuns.

Narațiunea continuă. S-a produs nașterea. Sora asistată de frate aducea pe lume o fată. Fata aceea a fost botezată Luci, Luki-Magdalena, cu kapa, ca numele să capete un aer misterios, fiica Mariei, iar discuția relatată este descrisă de autor ca fiind purtată între unchi și nepoată, asigurându-ne, pe noi cititorii, că dacă în acea zi de vară, tânărul n-ar fi fost prezent la nașterea produsă, în mod sigur nu ar fi ajuns medic și, cine știe, poate nici nepoata, justificându-se ceea ce dispune autorul, în dialog, să înceapă romanul!

Romanul încărcat de alte și alte întâmplări. De personaje…

Destăinuiri: Luki devine soția celui care ajunge prim-secretar PCR al județului, omul datorită căruia Mel, unchiul soției va face nevinovat pușcărie, dar socotește că atât timp cât a fost pe baricada înfăptuirilor nu a făcut nimănui rău vreodată – cadrele hotărăsc totul-, și care, după revoluție, paralizat, primește vizita nu doar de compătimire a celui care îi este rudă de când soția-i avea 18 ani , medicul Mel…

Se confirmă astfel alte pronosticări ale criticii literare, încă din 1993, despre „Călărețul de Os”, I.F.-George Bălăiță, în Arc nr.4, p. 229, afirmase că, paradoxal, la Ion Gheorghe Pricop, „tocmai întâmplările vieții” sunt „adevăratele personaje care retrăiesc ritualic cu gândul ascuns că bucla istorică parcursă va putea fi trecută în tăcere”, ca o „propunere și o provocare totodată”.

Referindu-se la același volum, ca și la autorul pe care îl vede „încă atât de puțin cunoscut”, Theodor Codreanu, în „Contact internațional”, 1992, îl dă ca exemplu „în măsură să releve originalitatea unui prozator” asupra căruia ne atrage atenția.

Într-adevăr, parcurgând textele ne convingem că firul epic are eroi principali întâmplările vieții, evidențiind calitățile dar și deprinderile de până acum ale autorului, el însuși eroul descrierilor, care greu iese din zona prozei scurte cu care ne-a satisfăcut, pentru ca să probeze existența romanului cum și-a botezat trilogia, noi încredințându-ne, încă odată de ceea ce susțin criticii, puține din scrierile actuale întrunesc condițiile să ne satisfacă cum au reușit nu doar Sadoveanu dar și Marin Preda sau un Nicolae Breban.

„Fără a călca pe urmele realismului aspru al iluștrilor înaintași”, – cum spune același, Theodor Codreanu – paginile sale care „mustesc de mitos”, se îndepărtează de realitățile ruralului, devin parcă o prelucrare „programatică a lor”, ca însăși viața eroilor care nu sunt ei, ci ce vrea autorul și dânsul, în pagini, un altcineva, scăzând din ceea ce îl apropie de Ceahlăul literaturi române, cu rezervele cunoscute. Destinat „numai celor inițiați”, curajoși să le dea „de capăt” întâmplărilor „contaminate” cu „maladia lor metafizică”, cu „mirări venind din adîncuri insondabile” și „după legi de nimeni știute”, cum corect observă eminecologul din Huși, cartea de față, se înțelege, nu are aderența tocmai a publicului care a așteptat-o.

Că în sistemul mitologic folosit adesea de un Petru Ursachi în scrierile sale având ca model pe Mircea Eliade, stăpân în domeniu, tocmai pe definiția mitului se baza: „Mitul povestește o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al „începuturilor”. Altfel spus, mitul povestește cum, mulțumită isprăvilor ființelor supranaturale, o realitae s-a născut, fie că este vorba de o realitate totală, Cosmosul, sau numai de un fragment: o insulă, o specie vegetală, o comportare umană, o instituție. E, așadar, întotdeauna povestea unei „faceri”: ni se povestește cum ceva a fost produs, a început să fie. Mitul nu vorbește decât despre ceea ce s-a întâmplat realmente, despre ceea ce s-a întâmplat pe deplin. Personajele miturilor sunt ființe supranaturale. Ele sunt cunoscute mai ales prin ce au făcut cu timpul prestigios al „începuturilor”. Miturile revelează așadar activitatea lor creatoare și dezvăluie sacralitatea (sau numai caracterul „supranatural”) operelor sale. În fond, miturile descriu diversele și uneori dramaticele izbucniri în lume ale sacrului (sau ale supra naturalului). Tocmai această izbucnire fundamentează cu adevărat lumea și o face așa cum arată azi. Mai mult încă: tocmai în urma investigațiilor ființelor supranaturale este omul ceea ce e azi, o ființă muritoare sexuată și culturală” (vezi și Aspects du Mythe, Paris, 1963).

Întâmplările vieții, acte beletristice, ajută istoriei, dar tot ce-i relatat prea pretențios, scapă marelui public. Situație explicată de scriitor prin gura lui Rinick, care poate fi vocea către cititorul de rând – „năravul scribului de-a se exprima în metafore, de-a vorbi în doi peri”, duce la neînțelegere. „Nici din cartea pe care o scria nu puteam trage niște concluzii temeinice”, refertoare la „problema ce ne preocupa”. Și ceea ce făcea Rinick în roman, plecând de la „datele brute”, „pierdute în simboluri”, năzuind ca „totul să consfințească o parabolă”, face însuși Ion Gheorghe Pricop ca lumea timigeneană să nu fie regăsită… întocmai (vol. I, p.279).

Subliniem și susținerile lui Cristian Livescu, deja relatate, nefundamentate, care se alătură spuselor lui Petru Cimpoeșu referitor la același Ion Gheorghe Pricop – în domeniul prozei – care dă pe seama Editurii Junimea, Op. cit.vol. III, p.410, cum scriitorul ar fi “o a doua descoperire importantă” a ei, „din ultimii ani și merită să investim încredere în el”.

De ce o asemenea aserțiune, când am văzut, nimic nu se citează ca fiind operă a autorului promovată de editura Junimea. Era datoria Editurii Timpul să clarifice ce s-a scris în referințele critice, vol. III, p. 409. Dealtfel, editurii îi reproșăm nu numai lipsa notei editoriale, cum e uzanța, ci și lipsa casetei redacționale privind autorii tehnoredactării, volumele fiind slab tușate, pargrafele neduse la capăt, neindicarea corectorului care a lăsat destule carențe.

În orice caz, spuneam și subliniez, cele trei volume din Paradigma deșertului pot constitui cartea de succes a lui Ion Gheorghe Pricop, pentru care merită felicitări, dacă la o viitoare ediție, mai scuturată, va reveni în bibliotecile noastre, pământene.

Ieșirea în lume a Editurii Timpul de mână sau alături de autor pentru prezentarea și popularizarea volumelor este o necesitate, importantă ca și latura industrială și comercială a evenimentului.

Tipărirea unei cărți înseamnă pentru oricare editură paternitate. Așa cum apar acum volumele, această paternitate nu-i nici recunoscută, nici afișată. De ce să fie lăsat autorul singur după ce i s-a tipărit și și-a achitat costurile să iasă în lumea sa, care este și a noastră, întrebându-se, „de ce, cine, când și cum și-a permis să-i ucidă satul, amintirile copilăriei și ale tinerețiii? Cu ce drept a(u) făcut-o și în numele cărui ideal?”, întrebări la care se pot da răspunsuri complete și responsabile numai împreună!

Autorul, editura, librăria, biblioteca, tramvaiul-bibliotecă despre care am scris dar nu l-am mai întâlnit, Cartea pe-o bancă, Gazeta de perete cu scriitorii de pe Gardul Grădinii Copou – care și ele au dispărut – fac cartea să fie carte, citită și iubită de cititori.