Primit pentru publicare: 29 sept. 2016
Prezentare: Ion N. OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul (Bt)
Autorul textelor literare: Adrian Teodor PĂSTRĂV
Publicat: 29 sept.2016
Redactor: Jan TRISTEA
Editor: Ion ISTRATE

În pregătire DEBANIADA ANTOLOGIILOR – VIS ÎMPLINIT, Ion N. Oprea, coordonator.

Păstrăv Adrian Teodor, unul dintre cei circa 30 de autori de texte, proză și poezie pe o temă dată, un volum critic referitor la cele zece volume editate împreună de membrii Cenaclului literar la distanță “Prietenia”, 2011-2016.

Păstrăv Adrian Teodor
Elev, Colegiul Silvic ,,Bucovina” Câmpulung Moldovenesc

Frământările unui adolescent

Pentru mine, adolescenţa este o noţiune abstractă, un puzzle alcătuit din mii de bucăţi: se împletesc reuşitele din mediul şcolar cu întâlnirile de după ore, cu lungi plimbări prin oraş, neantul în care sunt afundat al realităţii cu incursiunea prin idealuri şi dorinţa de a reuşi să le ating cu orice sacrificiu. Asemenea unei dimineţi, adolescenţa este atinsă de un strop de plăceri al lucrurilor mărunte, dar şi de confruntări pentru a atinge zenitul, aşa cum roua îmbracă tinerii boboci de floare, primăvara, iar razele de soare îi îmbrăţişează cu dragoste.

De multe ori, am încercat să văd această vârstă ca pe o pânză, eu fiind zugravul care pictează, din zori până în seară, cu o vastă paletă de culori, să constate uneori cu satisfacţie că a realizat un pastel deosebit de viu, alte ori că şi-a istovit talentul pentru a înlănţui negrul şi albul în jocuri plumburii. La vârsta aceasta, la care văd în oricine prieten şi leg uşor prietenii, se întâmplă ca în marea de idei şi sentimente colective, un val să mă răstoarne naufragiat pe insula singurătăţii gândurilor mele. Din propriile experienţe, mi-am dat seama că această perioadă frumoasă a vieţii este încătuşată într-un singur cuvânt: emoţie. Reprezint o generaţie care are puterea să viseze, deşi i se amputează aripile de la început, de pe băncile şcolii, care, deşi are vicii, le poate părăsi oricând, care se îmbracă uneori poate prea ostentativ, dar ştie să asorteze rochia cu pantofii sau cravata cu smockingul, care se înghesuie în cluburi prost amenajate (plătind şi bilet) să asculte muzică a cărei mesaj poate să-ţi deschidă ochii şi mintea, dar care este considerată ,,underground” datorită ,,impertinenţei” liricii, a dorinţei de afirmare. Adolescenţa este un vis, o fantezie colectivă, iar eu sunt doar o fărâmă de speranţă, care, alături de prietenii şi colegii mei formăm un întreg inseparabil.

În era aceasta a modernismului şi a evoluţiei tehnologiei, suntem sute, mii de tineri care încă mai căutăm pitorescul satului, ,,Românii aşa cum sunt”, descoperim cu încântare geometria iei, suntem captivi în poveştile glorioase ale bunicilor din vremea războiului, sau înţelegem ,,Dincoace şi dincolo- respectul” (surprinzător, nu?!). Mă regăsesc printre   aceştia, fiind mult ajutat şi de bunicul meu, Ion Grămadă, o adevărată enciclopedie a zonei turistice şi istorice în care m-am născut şi trăiesc, o hartă a locului sfânt pe care îl numesc ,,acasă”, Bucovina. Un om al tradiţionalismului, dăruit păstrării obiectelor şi datinilor vechi, ce ne definesc  ca neam şi mai ales pe noi, ca locuitori originari ai ,,Ţării Fagului”. Aşa mi-l închipui pe bunicul, iar această imagine va rămâne vie mult timp în amintirea mea: îmbrăcat în portul tradiţional popular, încins la brâu cu chimir cusut cu mărgele şi purtând cu mândrie bundiţa cu prim de dihor, drept ca un oştean în gangul casei bătrâneşti, veche de peste 200 de ani! Aici au locuit trei generaţii şi cuprinde toate ustensilele de trebuinţă în gospodărie: de la meliţe la sucitoare, de la fus la maşini de cusut, putinei, opaiţ, ,,mângălău” şi ,,zolitor”. Povestea nescrisă a ,,puilor” de pe ii o spune sala portului popular. Colecţia ceasurilor îmi aminteşte de dictonul latin ,,Trăieşte clipa!”, căci aş vrea să mă opresc la aceşti ani minunaţi, când îi am pe toţi cei dragi aproape.

De asemenea, stâna, cu tot ce cuprinde  în cadrul ei mă impresionează, fiind un leitmotiv al literaturii noastre, mitul transhumanţei fiind unul fundamental (Nu poţi să nu ai o urmă de nostalgie când intri aici, parcă auzi doinele de jale şi  dor zise din bucium, parcă te înspăimântă lupii ce urlă primejdios, parcă trăieşti alegoria moarte-nuntă surprinsă în balada populară ,,Mioriţa”). Desigur, satul în miniatură cuprinde şcoala şi biserica, cărora ţăranii le atribuiau o importanţă deosebită.  

Periplului acesta m-am alăturat şi eu în această vară, fiind un fel de ,,ucenic” la acest ,,muzeu al satului de la Capul Satului”. Puţin speriat de mulţimea de obiecte, despre care mă temeam că nu le voi învăţa niciodată rostul, am reuşit să mă bucur şi de vizitatori de la care am avut multe de învăţat şi cu care am schimbat impresii. O consider mai mult decât o experienţă plăcută, pentru că din complexitatea informaţiilor (doar ,,simplitatea în asta e o complexitate rezolvată) pe care le-am acumulat, am deprins satisfacţia de a realiza ceva. M-am simţit deosebit de important când am primit caldele mulţumiri şi mesaje încurajatoare de la cei pe care i-am îndrumat, pentru o oră sau două, prin ,,Câmpulungul de altădată”

Ca o ultimă idée despre ce înseamnă să fii adolescent, nu aş putea să închei fără  îndemnul deosebitei mele profesoare de limbă şi literatură română, doamna Lidia Mârzac, care mi-a marcat existenţa în liceu: ,,Nu încetaţi să visaţi! Totul e în mâinile voastre, puteţi frânge orice bariere. Sunteţi la vârsta la care puteţi face orice cu viaţa voastră. Să nu lăsaţi să vi se frângă aripile, să nu ezitaţi să zburaţi. Doar să nu vă opriţi din a visa!”

În încheiere, ţin să apreciez faptul că modestele mele rânduri iscălite cu emoţie se găsesc integrate în această lucrare amplă şi, încurajat de doamna profesor Ana Dumitrescu şi domnul scriitor Ion N. Oprea, am mulţumirea că mă regăsesc şi eu, care mai cochetez din când în când cu scrisul, printre atâţi scriitori de seamă.

24 August 2016

Periplu

Credem în îngeri doar când ne doare
picajul…
Avem idealurile frânte precum aripile
ce ne poartă adesea spre lumină.
Nu avem glas pentru a cere o a doua şansă
pentru că din gâtlejul nostru nu mai pleacă niciun cuvânt.
Haotic, ne zbatem să nu cădem în confuzie, deznădejde, ispită.
Un înger mai luptă plângând,
O aripă i-i frântă…

Disperaţi, paralizăm în tăcere.
Rotocoale de fum pierdute ne descriu neputinţa,
Sufletele fiind puse la zidul, de unde
lumina se stinge.
Fugim
pe drumul dictat de glasul corbului secular ce ne ia
sub aripile sale.
De când viaţa a înflorit pe pământ,
Ne răpeşte, ferindu-ne de cruzime, de griji, de nevoi.
Ne minţim
că ne duce spre o lume mai bună…
Dar lumea ne dă cel mai crud răspuns:
Bocet de văduvă peste morminte anonime.
Picăm fără vlagă…

Metaforă

Mai rup, cu deznădejde,
O pagină din calendar.
Un număr e-o dată, un suflet.
Rugină pe frunză primii eu în dar…
Ce toamnă-i pe stradă, un plânset!

Ceasul mă caută, îl ştiu,
O clipă mă sfâşie, apoi pleacă.
Suflarea îmi aminteşte că sunt viu
Şi inima cioplită cu o daltă…

Sunt singur… iar mintea
Ridică rugi la răstimpuri.
Tu, nefericire, mă iartă!
Că sufletul mi-e amalgam de anotimpuri,
Iar despărţirea crudă ca o-nchisă poartă…
Şi-i toamnă, crudo, când pleci de lângă mine,
Te joci necontenit! Înnozi un ghem de aţă,
Te duci, râzând că  nu mi-e bine
Chiar dacă la picioare ai întreaga-mi viaţă.

Acum o să tac, nu te acuz
Când vorbele au început să doară…
Adio! dulce primăvară.
Dau foc calendarului şi-mi aprind o ţigară,
Iar sângele vrea ca timpul să moară.

Amor vertical (acrostih)

Iubirea e un sentiment înălţător,
Un răsărit şi un apus de soare,
Buze răsfrânte într-un sărut năucitor.
Iubire! Pasăre în zbor şi umbră şi culoare.
Năpastă şi izbândă, dragostea ne-nvăluie, cu ale sale aripi,
Demonic ne îmbrăţişează şi inima tresaltă.
O şoaptă-a nopţii mă poartă printre arhetipi…
Păşind încet, pe calea sufletului dreaptă.
Eram precum Hades care, prefăcut în om, şi-ar ispăşi osânda,
Atunci când toată dragostea mi-ai oferit, m-am înălţat   deasupra.
Doar adierea dulce, mireasma visului şi-a nopţii
Inima mistuită de dorinţa de a-ţi aşeza pe frunte cununile din stele
Nu ştiu nici azi ce mi te-a scos în calea sorţii.
Arzător, probabil, soarele şi luna.

Vis

Când raza lunii încolţeşte
Mai rup din mine să refac amintirile în rând
Şi- atunci în suflet amorţeşte
Dorinţa să fiu cel ce coase ale tale pânze, gând.

Când te-am zărit întâia dată,
M-am lepădat de-a fi al dragostei ateu.
Şi dulcea descântare, din ochii tăi de fată,
Am vrut să lumineze calea spre cel ce voi fi eu.

De-atunci şi până-acum, mă lupt cu miile de stele
Să te răpesc pe tine, Tu! cu glasul unduiri de şoapte efemere.
Mărturisesc că eşti stăpâna visurilor mele!

De vrei să-mi fii  aievea, vreau să ştii
Că părul tău bălai va fi cununa,
Când braţele-mi înfrigurate te-or topi,
Iar pe fruntea ta, mărgăritare se vor cerne:
Soarele şi luna.

Amor macabru

Lasă-mă să zac pustiu, uitat în mine
Cu secera morţii şi plumbul sicriului să fac legământ.
În zadar am căutat să dezleg ce e rău de ce e bine,
Când azi încerc să dau vieţii un sens, un deznodământ.

Şi totuşi, de te-nduioşezi de neputinţa mea, a noastră,
Iar la măsuţa ta cochetă, unde îţi mistuiai
Amorul,
Mai arde cea din urmă lumânare…
Mai lasă o parte din mine, necrolog, iscălit pe scrisoare.

Mă cheamă glasul ei, dulce-amar
Nu îl acuz! Aievea am trăit cât pentru o viaţă.
Ce rost mai are să îţi îneci amorul stins în şoaptele meschine?
Când la eclipsă şi luna îşi arată întreaga faţă!

(Ultima închinată morților din Italia la cutremurul de la sfârșitul lui august 2016)
                                                                     31 august 2016