Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Paula ROMANESCU: Lacrimă pe obrazul ridat al lumii – poetul!

Paula ROMANESCU

Nimic mai liniștitor decat „cetitul cărților”.
Nimic mai îngrijorător ca alienarea celor care (încă) mai cuvântă…
Și totusși, se scrie. Mult. Chiar dacă nu și bine.

.

I.  Lacrimă pe obrazul ridat al lumii – poetul!

                          „Cândva acest pământ nu va mai fi
                           Decât un spaţiu orb ce se roteşte
                           Între întuneric şi lumină…”
                            
Profeţie, Jules Supervielle (1884-1960)

       Să fie profeţi mincinoşi, poeţii?

Cum dar să-l credem pe Jules Supervielle care, într-o Franţă ocupată de nemţii lui Hitler în timpul Celui de al Doilea Război Mondial, în volumul „Poemele nefericitei Franţe” scria profetic (?!) cum că pământul oamenilor va ajunge cândva un spaţiu orb, rotindu-se fără sens între aceste două mari necunoscute – întunericul şi lumina, că din nemăsuratul Ocean Atlantic va mai rămânea poate gustul de sare şi că în locul crângului de-altdată un cântec s-o ’nălţa-n tării, un cântec pe care numai Dumnezeu va fi să-l ştie c-ar fi (fost) al unei ciocârlii…

       Şi iată-ne acum!
       Mileniul al Treilea abia a început. Pământul se roteşte încă în legea lui dar oamenii, o, oamenii rătăcesc fără ţintă într-o căutare de ubi bene (ubi bene?!) în lumea care pretinde c-ar fi „cea mai bună dintre toate lumile posibile” (taci şi tu, Voltaire!), o lume cu bunici înţelepţi (?) şi sfătoşi (!) care spun seara nepoţilor lor … virtuali, lângă vetrele înaltelor vâlvătăi ale greului de a fi, poveşti care încep cu „pe vremea mea …”

       Pe vremea lor aşadar exista pe pământul acesta răbdător o lume iubitoare de războaie aducătoare de prăpăd, când bombele cădeau ca nişte grăunţe otrăvite din guşa unor păsări de oţel, preschimbându-se sub cerul indiferent şi mut în ciuperci de foc aureolate cu întuneric, ca nişte imense flori de moarte… Şi au mai existat şi nişte fiinţe terifiant gânditoare, cu chip de om care, aşezate comod în faţa unor ecrane cu imagini „haute fidélité”, se amuzau urmărind cu degetul pe harta pământului cu oameni jocul de-a moartea între popoare de anonimi care se încăpăţânau să se creadă naţiuni, ba chiar aplaudau frenetic din palmele care le vor fi fost cândva aripi moi în zborul-cădere de când cu izgonirea din Rai.

        Dar asta desigur e alta poveste de adormit bunicii!
        Profeţi mincinoşi – poeţii!
        Cum să credem noi că „din nesfârşitul Ocean Atlantic va mai rămâne poate gustul de sare şi vreun peşte cu aripi – zbor magic, ce nu va şti nimic de soare”!… Cum adică? Nici soarele nu va mai fi? Atunci lumina – de unde? Minciună, desigur!
       Noi vedem încă pădurile ajunse umbră în junglele cu fiare noi, prin care trece un vânt de nebunie săltăreaţă vestitoare de un nou început de deşert…

        Dar ei, poeţii, continuă să cânte.
        Să fie exilaţi, alungaţi din cetate! Să fie interzişi la cuvânt! Să fie crucificaţi! Sau mai bine nu, asta nu! A mai fost o Crucificare acum mai bine de 2000 de ani a Acelui Poet care pleda pentru iubire pre pământ, El fiind Dumnezeul-Adevăr-Iubire! Şi, încă mai reverberează sub cer strigătul Său – Eli, Eli, lamma sabahtani?!

        Să-i alungăm din cetate!
       Dar cine ar mai spune în locul lor: „Numai de-ar veni odată / Omul căruia să-i fie / Dragostea împărăţie / Şi speranţa, invitat”!  Cine-ar mai plânge în versuri cu lacrimile noastre? Cine-ar mai spune frunzei cum trebuie să zboare căzând? Cine-ar mai schimba în cântec liniştile grăitoare? Cine-ar mai confunda, întregindu-le, despărţindu-le, prezentul cu trecutul de pe când nimicul şi cu totul făceau una? Cine ar amesteca atât de explicit neînţelesul din toate câte sunt printr-un poem care ar începe cam aşa: „Nu mai ştiu când a fost / Confund mereu copilăria cu Edenul / Ca şi cum între viaţă şi moarte-aş înălţa / Un pod de lumină, de linişte grea…” !

        Şi dacă se întâmplă (şi se cam întâmplă!) ca poetul să poarte şi un nume, sau lucrurile toate să-şi aroge dreptul de a purta numele lui (n-o fi chiar Eminescu?) este că, trăind în lumea Cuvântului, noi cei iviţi din noaptea timpului şi mergători spre timpul-noapte ne însemnăm fiecare-n felul nostru secunda zborului ce ne este dat cu un infim rid de lumină pe chipul tot mai îmbătrânit al lumii cu un „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” sau „partir c’est mourir un peu” alt vers de al cărui autor poate nici nu ne aducem aminte dar nici nu ne batem capul de-a o face.

        Zei de lut în straie de lumină – poeţii!
        Olimpul lor – umbra unui fir de cuvânt.
        Comorile lor – boabele de rouă înşirate în zorii unei zile de vară pe firul ierbii, la ceasul când ciocârlia înalţă în tării untdelemnul cântecului sfânt cu arome de grâu copt în vetrele-lanuri.

        „Cântăreţi leproşi” (Blaga dixit!) pe la porţi închise – poeţii!
        Să nu le deschideţi, voi care v-aţi zăvorât confortabil în universul vostru în care singurul verb cunoscut (şi admis!) este a calcula.

        Cu obiceiul lor de a cânta, poeţii – greieri fără simbrie, ar amuţi văzându-vă îngenuncheaţi în faţa viţelului de aur ajuns între timp ditamai boul. Şi atunci voi, speriaţi de tăcerea mai grea decât spaima voastră de necunoscut, veţi simţi cum ceva se-ntâmplă universului.

        Trec anotimpuri, vremile se cern şi, iată, El – Poetul – Dumnezeu-Adevăr-Iubire nu s-a mai întors pre pământ. Sau poate cei care-L vor fi cunoscut au şi plecat demult în spaţiul orb care … ne roteşte.

        Cochilii aruncate pe nisipul timpului – poeţii!
        În vuietul de val rămas în golul lor, este chiar încercarea absurdă şi mereu repetată a scoicii de a închide într-o perlă nemărginirea, de a lua din înalt învolburarea norilor întorcându-i mai apoi la obârşie, la izvor

        Zisese unul (şi spusa lui s-a tot repetat până la stereotipie) că „secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc”. Nu ni se precizat despre care religie o fi vorba. Să fie Creştinismul? Atunci de ce surâde Budha privind cu ochii goi într-un dincolo de zare? De ce înalţă muezinul rugi-tânguire spre Allah în vreme ce „închinătorii” îşi pipăie cu fervoare jertfelnică centura cu exploziv strânsă în jurul trupului? De ce în numele religiei lor oamenii se ucid unii pe alţii cu o voioşie încă nemaiîntâlnită până acum?

        Unde-o mai fi poetul în imensul vacarm al mareelor de ură în care combatanţii nici nu ştiu că nu se ştiu dar se sfâşie cu gheare de fum!
         Unde să fie şi el! În plânsul ca balsam pe cenuşa lumii, în lacrima limpede pe care Milostivul, într-o clipă de îndurare, i-a dat-o muritorului când acesta va fi îngânat: „Opreşte trecerea! Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire şi totuşi, te rog, opreşte Doamne ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea!”…

        Poetul în Mileniul al Treilea – o lacrimă pe obrazul sulemenit de păcate al lumii.
        Antologia de poezie franceză „Trecea un cântec peste veacuri am conceput-o ca pe o călătorie prin lumea de cânt cu trecere prin poeţii anonimi din timpul fără timp şi urmând cu creaţia lirică intrată în memoria omenirii cu începere din veacul al XIV-lea până în zilele noastre.

       Am ţinut ca dintr-un astfel de florilegiu poetic să nu lipsească numele unor autori români a căror creaţie s-a împlinit cu precădere în limba franceză şi, care au adăugat astfel culturii franceze o strălucire nouă care se va fi ivit din sevele curate ale spiritului acestui neam al nostru, al rosturilor culturii care le-a fost gândirii lumina dintâi.

        Am urmărit de fapt să-i includ pe cei mai reprezentativi poeţi de limbă franceză care au fost timpului lor adevărate borne în lumea de cânt.
        Nu lipsesc nici poeţi din alte neamuri decât cel francez, dar care au ales pentru scrisul lor exprimarea în limba franceză.
Aşezarea creaţiei acestora în traducere românească este un mod de a refuza neînţelesul sau ignorarea unor comori lirice din necunoaşterea limbii în care au fost iniţial concepute, sporind astfel frumoasele taine ale lumii pentru care bucuria, tristeţea, lacrima şi surâsul se vor traduce de-a pururi la fel.

         Vorba este, cititori vor mai fi în vremea noastră tot mai multilingvă în care limbajul rămâne cel mai teribil izvor de ne-nţelesuri?
         Poetul este un Orfeu exilat în raiul cel de ne-nţeles.

II.     Loc poeziei!                                               

       Alungaţii din Grădina Raiului cea devastată de roadele tuturor ispitelor şi retrocedată pârloagei, aşteaptă o restitutio in integrum cam de multişor dar mai abitir acum de când cu prăpădul marilor tranziţii dintre milenii şi a înaintării rinocerizante a omenirii în Mileniul al Treilea.

      Adam aşteaptă ajutorul de şomaj pe pământul făgăduinţei unde s-a fost exilat de bună voie şi silit de disponibilizările din iadul cel de toate zilele, îndemnat şi de Eva lui  nurlie „cu coapsa fină de alăută florentină”, militantă acerbă pentru o iubire fără frontiere (şi fără iubire!).

     Abel culege ierburi de leac pentru toate beteşugurile cărnii de când cu implementarea  drepturilor minorităţilor sexuale de a se înmulţi în proporţie geometrică, în vreme ce Cain îşi ascute paloşul pentru altfel de jertfiri păgâne pe altarele care vor fi fost cândva păduri pline de jivine numai bune de vânat…

     Doar Orfeu – poetul inocent, continuă să cânte în raiul devenit tot mai de neînţeles peste care pustiul îşi încoardă struna.

      Năucită de agresivitatea non-culturii, omenirea va căuta cărare nouă spre vechile izvoare de înţelepciune cu limpezimi de cuvânt, iar el Orfeul-poet care ştie prea bine de-amarul infernurilor toate, va prinde iar să cânte strivindu-şi cu un zâmbet lacrima sub pleoapă în iadul nostru dulce doar-doar o preschimba-n iubire cu lira-i fermecată algoritmii de hău din sarabandele vulgare ce slăvesc prin desfrâu şi dezmăţ (cumplit de corecte politic şi acestea !) puterea Zeului Ban cel de-o veşnicie stăpân peste mărunta fiinţă gânditoare.

      De va fi avut dreptate franţuzul acela cu al lui crez  cum că  „Veacul al XXI-lea va fi religios sau nu va mai fi deloc”, să clamăm şi noi într-un glas că fi-va Treimea cea Sfântă zidire Mileniului Trei, iar oamenii fi-vor cărări verticale de raze şi ape de lună, şi lutul azur, când urletul fiarei se vrea  duioasă şoptire de val la pragul de noapte al humii…

       Abia atunci, încărcată de roadele tuturor vrerilor, a tuturor cânturilor, Grădina Raiului se va deschide primitoare pentru toţi rătăciţii de prin glodul cu greieri, ierburi moi şi păpădii aureolate peste timpul-nemăsură, iar El – Preamilostivul, îi va rândui în jurul vetrei Cuvântului ca Pâine- Adevăr-Iubire, altfel spus, Viaţă. Şi va fi cânt înalt de ciocârlii pe portativul clar al razelor de soare din zorii noi ai izbăvirii noastre şi abia atunci poetul îşi va afla adevărata lui menire căci Mileniul al Treilea va fi al Poeziei sau nu va fi deloc!

       Dar dacă în locul pădurilor de altădată „un cântec s-o înălţa-n tării şi nimeni n-o şti de unde vine, şi nimeni n-o fi atunci s-o ştie”? Dumnezeu va şti să mai  îngâne: E-o ciocârlie? Si dacă dumnezeul acela va fi chiar poetul, să fie lucrul acesta foarte de nenţeles? Cine mai bine decât poetul aude din tăcere şi vede din absenţă cântul stelei care era pe când nu s-a zărit?

       Să ne oprim la cumpănă de anotimpuri, contemporani cu fluturii de nu cu Dumnezeu, familiari cu firul ierbii, cu bobul de grâu strivit de pietrele morii de apă sub un cer care-şi mai aduce aminte de rotundul pâinii scoasă din ţestul de lut, pentru un nou Brâncuşi, pentru un nou Eminescu, pentru un nou Enescu, pentru un nou Orfeu cu liră de tăceri pentru un cântec lin…

       Să ascultăm tăcerea grăitoare când fierbe în bobul de strugure vinul şi-n guşa viperei veninul, când nucile îşi leapădă verdele strai şi ne oferă miezul bun după ce o vom fi spart nepăsători, când grâul se preschimbă-n pâine iar clopotul din turnul bisericii vesteşte că au intrat în cetate noii Orfei şi că aceştia seamănă cu noi…                                                           

 

   



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5