Dumitru PETRAS

La capăt de drum

Ce atent pășește vântul peste izvoare,
Parcă ar fi un om mare, om intelectual.
Privește atent și mugurii de apă tineri,
Îi mângâie ca pe niște copii, să crească mari
Numai zborul distanței se uită în urmă
Când setea plânge într-un bulgăre de apă.
Pe după deal de cântec liniștea dispare
Vântul salută timpul vieții politicos
Și umbra nopții se face trup de lumină
Câmpuri de stele abia înfloresc
Prin foșnetul apei curge glasul fântânii
Eu încerc să rețin gravitația iubirii
Parcă ar fi un ciot de lemn într-un arbore bătrân.
Umbră săpată în rădăcini de veac moale
Și sângele clipei se face amurg lung
Lumina dispare într-un cub de gheață amară
Eu întorc timpul cu două ore înapoi, mamă
Vreau să deschid drum nou prin universul lumii.
Mamă, îmbracă fereastra în cântec de noapte
Iarba din cântec pășește prin casă
Izvorul nins are, mamă, gust de gutuie
Și clopotul este tras prin răstigniri de cruci.
Perdele de vânt rămân brodate, mamă, frumos
Ca niște verighete de nuntă la capăt de drum.