Domnul Vasile Lefter a dat la iveală o nouă proză cu un tulburător titlu dublu care pare a sugera ipostaza a două romane într-unul singur: Păpușarii din Pustie. Bursucul. 

Firul epic este relativ simplu, structurat în cele 66 de capitole, numite, publicistic, „foiletoane”, care sunt și datate. Dacă în teatrul antic grecesc întâmplările tragice ori comice se petreceau în 24 de ceasuri (socotindu-se că acest interval temporal este de ajuns pentru a sintetiza momente esențiale guvernate de moira), scriitorul extinde întâmplările pe durata aproape a unui an și un sfert (12 mart. 2023- 15 mai 2024).

Anul precedent (2023) și anul în curs dau narațiunii prospețimea integrării în contemporaneitate unde încă sunt posibile întâmplări neverosimile. Datările calendaristice circumscriu romanului și trăsături ale unei lucrări memorialistice, chiar dacă naratorul privește evenimentele de peste umărul personajelor; astfel, prezentarea și judecarea implicațiilor a ceea ce se întâmplă sunt obiective și fără introspecții psihice directe. Lectorul ar putea găsi ori presupune anumite sugestii numerologice în funcție de propriile experiențe și trăiri, eventual, încercând să-și amintească și ce făcea ori ce i se întâmpla lui însuși în anumitele momente relevate de cronologia narațiunii.   

Titlul cărții ne trimite într-o lume fabuloasă unde pustia se îmbrățișează cu spațiile montane ale Bucegilor și ale Ciucașului. Translațiile de la unele la altele fascinează și surprind. Ecouri livrești ori supoziții științifice lasă iluzia că unele credințe străvechi din lumea dacilor statuau regatul zeilor în măruntaiele acestor munți care astăzi ar fi decelate până și de puzderia sateliților extratereștri care trag cu ochiul până în străfundurile curburii carpatine… Funcționează o trinitate epică (pustie – păpușari – bursuci) care pare a stăpâni universul uman; de aici izvorăsc incompatibilitățile, confruntările, conflictele. Este o încleștare între logicul uman (pervertit uneori prin experiențe, legi, cutume și educație) și instinctul primar lipsit de gândire, de cuvânt și trăire. Acest triunghi aproape malefic este învins de om („Omul – ce cuvânt minunat!”), „pas cu pas”, după cum o arată crescendo gama „foiletoanelor”.

Subiectul narațiunii îl învăluie pe cititor într-un ritm tihnit, ca o dulce legănare: după fixarea cadrului într-o lume bizară începe derularea întâmplărilor ce se transformă în aventuri care se succed într-o gradație ascendentă. Apar situații de viață inedite care fac provocări noi, cu incertitudini și biruințe ori căderi care se reiau. Personajele parc-ar defila pe ecranul acelei lumi unde totul pare posibil chiar dacă adeseori este și de-a-ndoaselea. Fiecare are biografia succintă care îi definește comportamentul și îl unicizează între parteneri. Autorul dovedește, ca și în alte creații, că stăpânește foarte bine arta de a zugrăvi „caractere” și de a le așeza inspirat în tabloul existenței în care se potrivesc; prin fiecare „caracter” este delimitată doar o „felie” dintr-o lume spre a putea fi definită acea lume în suprafața și în adâncimea întregului ei.

Tema romanului este de o largă și generoasă generalitate: omul care vrea să sară peste propria umbră; omul care vrea să-și părăsească „geometria” care i-a fost hărăzită și să pornească în căutarea absolutului; omul care vrea să-și abandoneze condiția pentru a se elibera de „vina tragică”; omul care își înțelege durata limitată în timp și dorește ca măcar să obțină durata nesfârșită în spațiu… Cartea  pare să caute un răspuns la o simplă întrebare, pornită chiar din copilărie: „Unde fugim de acasă?” Dar tragismul acestei întrebări se ascunde într-o altă interogație: „Unde fugim de noi înșine?” Dorința evadării are conotații nedefinite; fiecare caută ceva, apoi altceva, pe urmă alt „altceva”… Iar șirul investigațiilor se termină prin ieșirea din „labirint” ori prin renunțare; dar, pe parcurs, curg eforturile, năzuințele, dezamăgirile, victoriile pasagere etc. prin toate coordonatele bune și rele ale sufletului nostru. 

Întâmplările pornesc firesc, aproape banal, de la spaimele părinților Antonache și Sultana care își caută pe cei doi copii (Alin și Alina) într-o lume ostilă, deși acești tineri savanți vor să studieze cât mai mult tainele Universului. Dar nu este banal că cei doi părinți trăiesc dihotomia ruperii de planul real imediat și aspirația spre chemări extratereste. Romanul nu reiterează povestea lui Hans Și Gretel și nici măcar pe aceea a Lizucăi și a lui Patrocle, cățelul-frate… Păpușarii, bursucii și cei implicați în „marea călătorie” le pun stavile rânduri-rânduri… Însă, dincolo de acest incipit, motivat parental, cititorul descoperă ferestre narative complementare paralele și simultane.  

Autorul zugrăvește, în fond, un fel de „picior de plai” pe care se clădește o lume nouă; este o scriere a întemeierii unde noua rânduială speră să funcționeze prin legi noi chiar dacă mulți dintre făuritori sunt vechi. Este un fel de oximoron existențial, un paradox al societății care își găsește anevoie alte căi în alte împrejurări. Intrigile, trădările, falsificările, cameleonismul etc. determină ori tulbură și noile stări de lucruri. Uneori oamenii devin opusul lor, convinși că forța schimbării trebuie pornită de la fiecare; dar drumul este greu și reversibil. Doar iubirea mai oferă niște raze de speranță: dragostea parentală; dragostea dintre frați (Alin și Alina); dragostea adolescentină dintre Alin și Axinia (ca un fel de Mirtil și Hloe), urmată de împlinirea iubirii lor ca părinți; dragostea matrinonială a lui Cosmin; chiar și aventurile intime vinovate ale trăitorilor în noul spațiu dau dimensiuni proprii omenescului ademenit de vremelnice ispite derivate din „păcatul originar”… 

Peisajul zugrăvit are aluzii și trimiteri la vremea noastră, către lumea și starea noastră, la anul trecut, la anul acesta, cu intrigi, alegeri trucate, prefăcătorii, politicianism steril… Metamorfozele comportamentale au o dinamică alertă în care binele și răul „își schimbă obrăzarele” des și neașteptat: contează cine le privește, din ce unghi le vede și cum le pricepe. Astfel că păpușarii pot deveni agreabili, iar bursucii făcători de rele pot ajunge vrednici de compasiune. În vremea noastră, este dureros că „Marele păpușar” ne controlează abitir destinele prin jocul ciracilor săi; noi nu-i vedem fața, dar știm că este acolo, mereu la pândă. Am putea simți că de asta ne merge rău, fiind prinși în vârtejul nebunesc și complicat al „păpușăriilor” și „bursucăriilor”. Alin își găsește fericirea numai în cunoașterea cauzalității lucrurilor și faptelor, deși fuga de realitatea imediată nu vindecă suferințele și spectrul evadării spre absolut în numele eliberării visate rămâne tulburător și admirabil.

Privind din lumea noastră (dintre nume de locuri și de persoane generice, cunoscute direct sau prin aluzii, precum Nărujelu, Sofronie Precistanu etc.), spațiul extraterestru este frumos și ademenitor. Dar cine știe dacă nu cumva niște ființe raționale extraterestre se uită cu jind către Terra și nădăjduiesc să ajungă pe ea ca să scape de păpușarii, de pustiurile și de bursucii lor, nebănuind că dacă vor da piept cu ai noștri le va fi, probabil, și mai greu…

Autorul își organizează firul narativ pe mai multe planuri, îmbinând temeinice cunoștințe tehnico-științifice care transpar discret în textul epic. Mișcarea personajelor este condusă „ostășește”, fiecare având o „misiune” în acest vast câmp de bătălie între principii, între căi de acțiune, biruințe, „treceri la inamic”, capitulări… Finalul deschis al cărții întărește ideea că în lume totul este posibil prin cunoaștere, prin implicare și prin speranță și poate fi deturnat fără veste, în bine sau în rău, în direcții surprinzătoare.

Citind romanul și reflectând asupra înțelesurilor sale, cititorul deschide un „parteneriat” cu autorul fiindcă are senzația unui rezumat al unei conștiințe creatoare și civice active care sintetizează o bogată și diversă experiență de viață și de introspecție. 

Lucrările anterioare ale domnului Vasile Lefter se regăsesc aici într-o a ltă formă și sub alte respirări, ca adânci reflecții printre neghina și pălămida vieții între care Gugești înscrie un arc peste vremuri și timp (ca o „axis mundi” ce este pentru autor!), vremurile și timpul dându-i cetățeanului amare pilule de inimă rea… După niște iubiri furate și parfumul cutiei de pudră, observatorul a scrutat lumea cu ochii în patru descifrând că frica vine din adâncuri (ori din abisurile lumii, sau din străfundurile sufletului!), de undeva la doi metri sub pământ (unde liniștea și tulburarea stau în echilibru) și glasul din adânc răzbate ca o nălucă a trăirilor și a visărilor… O clepsidră ca un metronom publicistic tactează popasurile gazetarului pe la diferite publicații pentru a ajunge cu întrebările și cu incertitudinile până la ultimul vagon în care călătoresc prin lume secvențele unui poem dramatic în care clinica de gheață vindecă sau măcar dă speranță… Dar autorul i-a căutat pe mulți dintre contemporanii săi ca să-i întrebe cine sunteți dumneavoastră și să-i determine să-și deschidă mărturisirile din care să transpară experiențe, căderi, împliniri, aspirații… 

Dar, aidoma protagoniștilor din roman, exploratori îndrăzneți prin spații astrale, domnul Vasile Lefter a fost însoțit în viață, în inspirație și în creație de distinsa Doamnă Elizia Lefter, care i-a fost și îi este reazem și părtaș în curajoasele călătorii prin orizonturile beletristice și memorialistice, adevăr mărturisit printr-o emoționantă dedicație și o dreaptă înregistrare în lista bibliografică de autor.

Însă, reformulând interogația prin – Cine sunteți Dumneavoastră, Domnule Vasile Lefter? – ne-am putea configura un răspuns citind cele izvodite de pana sa și încercând să anticipăm pe cele care așteaptă să vadă lumina tiparului. Umblând printre „păpușarii din pustia” prin care deocamdată trăim, ne luptăm și viețuim cu „păpușarii” și cu „bursucii”, autorul va descoperi noi subiecte și noi oglinzi prin care să le răsfrângă spre cititori.  

Prof. dr., ziarist Ion Gr. CHERCIU