Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Poeme de Nicolae Vălăreanu Sârbu

ValareanuNicolae Vălăreanu  Sârbu

 

Poeme

 

 

La suprafaţă e numai spoiala colorată

Ca la o nuntă
în care se fură mireasa şi nu se mai aduce înapoi,
toată orânduiala şi distracţia-i terminată,
nimeni nu ştie la ce să se aştepte.

Aşa se-ntâmplă şi cu încrderea în promisiuni,
sunt un fel de fond pentru ten
sub care se ascunde golul acoperit, capcana
în care putrezeşte minciuna cu picioarele scurte.
La suprafaţă e numai spoiala colorată
care valsează cu paşi de lut prin încăperea
în care oasele vântului devin cenuşa
pe care o spală ploile vremii.

În zilele următoare
cuvintele îmbracă hainele hulei nemărginite,
se pierd în aprecieri fără noimă
ca o trecere pe lângă moartea sufletului
rămas mutilat un timp.

Între tine şi mine

Nopţile mele nu sunt albastre ca ale tale
Sunt pline de tristeţe şi o lungă aşteptare,
Între mine şi tine nu este un deal ş-o vale
Ci un ocean de nelinişti şi de apă, o mare.

Nopţile mele sunt stoarse de furtună şi de vânt,
Visele tale-s măreţe închise-ntr-un ideal
N-au gustul ţării-n arome mustos, de negru pământ,
Între tine şi mine nu este o vale ş-un deal.

Este o ninsoare îngheţată şi albă de frig,
Un munte pieptiş de urcat şi trecut, foarte înalt,
Nu-i steaua aceea albastră ce din ceruri o strig
Cu razele luminoase arse-n cuptor de cobalt.

Nopţile mele au încă o calitate pură
Fură nopţile tale câte puţin şi le lasă,
Să treacă de nopţile mele sărace de ură.
Şi stau cu luceafărul de dimineaţă la masă.

Nopţile mele te cheamă mereu acasă cuminţi
Pe malul râului limpede ce trece prin vale,
La casa unde aşteaptă bătrânii noştri părinţi
Aşezată-n ocol pe o coastă molcomă de deal
Unde cerul se îmbracă-n clipe iuţi şi ovale,
Nicăieri un loc nu-i mai frumos ca-n Ardeal.

Tu eşti asemenea toamnei

Toamna stă-n genunchi în faţa rodului
se grăbeşte să-şi încheie socotelile,
pleacă la sărbătoare să-şi cinstească oamenii
dar totul se face după un ritual anume
care îmbracă-n culoare fiecare detaliu
şi lumina fuge pe drumul spre alt anotimp.

Cuvintele se ridică din rădăcini la cer
pentru că-n sâmburele lor
limba poartă-n vene sângele iubirii.

Tu eşti asemenea toamnei
o doamnă coaptă cu buzele arse
care nu-şi împarte dragostea şi mângâierea
pe marginea lucrurilor
ci în miezul lor.

Lumea se pierde într-un gol de îmagine

Într-o stare decăzută în ochii oamenilor
se stă la coadă din instict,
aici poţi afla tot ce se întîmplă-n oraş
cum trece moartea ori dragostea pe străzi
şi nimeni nu vorbeşte cu voce tare,
aşteaptră în spatele uşilor închise
fără să intuiască deznodământul.

Lumea se pierde într-un gol de îmagine,
nu s-a văzut nimic deşi se şopteşte totul,
e ca o umbră care se loveşte de pereţii cu urechi
cu spasme ciudate de înfrigurare,
intervine apoi teama ca o formă de însingurare
în care se sparg în bucăţi lacătele răbdării
şi cuvintele mor în propoziţii eliptice.

Ce se spune despre noi oamenii
trece prin filtrul de cafea, gustul îndoielii,
teama îmbracă forme şi gesturi improprii,
capcane puse unde nu te aştepţi
ce te agaţă fără scăpare.

Speranţa nu moare niciodată

Bucuria-mi scurtă se brăzdează odată cu câmpul,
în fiecare primăvară îmi înfloreşte între dinţi
până când zilele cu soare îşi odihnesc amiezele
la umbra răcoroasă a norilor.

Nopţile se desfăşoară prin frunze şi ierburi
cu pânze de întuneric cu miros de flori
şi o neostoită dorinţă de lumină.

Sunt stele aprinse-n imensul policandru
toată suflarea le priveşte cum răsar ori apun,
clipele mele se îmbină cu clipele tale grăbite,
să bată la porţile zidite ale universului
fără să uite că moartea desculţă nu găseşte cheile
şi rămâne pe pământ mai departe.

Se confirmă că totul se stinge,
ciclul vieţii se reia
pe alte coordonate de creaţie
şi nimeni nu se teme.

Îmbătrânim cu împlinirea şi acceptarea
fericirii de dincolo, nu ştim ce ce ne aşteaptă,
speranţa nu moare niciodată,
rămâne văduvă.

Fântânile plâng de singurătate

Când eram tânăr, cal cred că eram,
timpul îl trăgeam după mine târâş,
sfinţi în căruţe de foc şi zei în care de luptă
îi duceam acolo unde nu poţi să ajungi.

Erau lumi împrejur şi nu se vedea nicio lume,
inima mea era scoasă, pulsa în palme lumină
fără să-şi piardă ritmul şi la femei năzuia,
fără să facă răni în carnea verde, fragedă.

Mai târziu a prins coaje, s-a închis în cochilie,
sub pleoape ochii se rotunjesc în orbite
nu mai absorb dimineţi de rubin.
Zilele devin mai aspre cu amiezele arse
de unde umbrele fug fără vlagă,

fântânile plâng de singurătate.

Logosul înverzeşte-n cuvinte
şi se coace-n fructul cu sunete cosmice
asemenea izvorului ce urcă-n fântâni
la răscruci unde şi moartea face popas.

Te învinuieşti de singurătatea durerii
şi rupi din mine dealul tristeţii
înalt cât lacrima unei flori, cât scara unei dorinţe
pe care urc greutatea trupului friguros,
ce vremea îl trage la ţărm
ca pe o barcă uitată de valuri.

Dincolo de această cădere

Căzut pe nisip din copacul cu rădăcinile-n cer
n-am văzut margini doar forme necunoscute.

Dincolo de această cădere timpul e normal
se manifestă înlăuntru şi înafara mea,
chiar dacă iubita-l ascunde sub mască
pielea ei capătă solzi aspri
ochii se retrag în orbite de foc
şi cuvintele se rostesc măsurat
în propoziţii pline de înţelegerea celuilalt
şi nu aruncate ca pietrele de-a valma
pe jarişte
mai ales când nu vrei să scapi mersul lucrurilor
ci să găseşti inima lor
în care n-ai reuşit să pătrunzi
şi n-ai auzit de bing bangul universului.

Din acest motiv
nu mă supăr pe nimeni,
aştept cu-nfrigurare marele salt
când intru-n memoria oamenilor nevăzuţi
să-i apăr de ei înşişi.

Unde iubirea îşi face cuib

Fiecare cuvânt este o scoică într-o limbă
în care literele urzesc o perlă
misterioasă cu luciu de sidef
şi sunetul poetic al cântecului de leagăn.

Noaptea se plimbă cu stelele prin anotimpuri
ca un păstor cu mioriţele bălane
până la izvoarele dorului nemărginit
unde se adapă cerbii veşniciei.

Zilele sunt oglinzi în care se reflectă harul
în casa sufletului absorbit de gânduri
unde iubirea îşi face cuib
în inima femeii  împlinită prin copii.

Rămâne dilema

Cu sufletul bântuit de posibile pedepse
la punctul de întâlnire dintre iad şi rai
întorc pe dos trecutul.

Demoni n-am întâlnit
în toate nopţile în care am fost fantomă
în ochii femeilor cu străzile înclinate,
ori zburător cu suliţe tintite-n inima lor.
Era vremea când dragostea nu era la ochi, pe bani
şi nu-ţi erau puse la încercare instinctele
cu ţâţe cât dovlecii îngălbeniţi,
întâlnite ori expuse dezinvolt peste tot
fără restricţii morale.

Pe trotuar fesele înghesuite în curbele cererii
strâng preţurile în chingi la negru,
nimeni nu legalizează meseria
pentru femeile cu aptitudini şi liberă practică,
rămâne dilema
cum se impozitează bacşişul
şi cine-l verifică?

 

 

Sibiu, 10.10.2015.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5