Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Poeme de Nicolae Vălăreanu Sârbu

    ValareanuNicolae Vălăreanu  Sârbu

     

    Poeme

     

     

    La suprafaţă e numai spoiala colorată

    Ca la o nuntă
    în care se fură mireasa şi nu se mai aduce înapoi,
    toată orânduiala şi distracţia-i terminată,
    nimeni nu ştie la ce să se aştepte.

    Aşa se-ntâmplă şi cu încrderea în promisiuni,
    sunt un fel de fond pentru ten
    sub care se ascunde golul acoperit, capcana
    în care putrezeşte minciuna cu picioarele scurte.
    La suprafaţă e numai spoiala colorată
    care valsează cu paşi de lut prin încăperea
    în care oasele vântului devin cenuşa
    pe care o spală ploile vremii.

    În zilele următoare
    cuvintele îmbracă hainele hulei nemărginite,
    se pierd în aprecieri fără noimă
    ca o trecere pe lângă moartea sufletului
    rămas mutilat un timp.

    Între tine şi mine

    Nopţile mele nu sunt albastre ca ale tale
    Sunt pline de tristeţe şi o lungă aşteptare,
    Între mine şi tine nu este un deal ş-o vale
    Ci un ocean de nelinişti şi de apă, o mare.

    Nopţile mele sunt stoarse de furtună şi de vânt,
    Visele tale-s măreţe închise-ntr-un ideal
    N-au gustul ţării-n arome mustos, de negru pământ,
    Între tine şi mine nu este o vale ş-un deal.

    Este o ninsoare îngheţată şi albă de frig,
    Un munte pieptiş de urcat şi trecut, foarte înalt,
    Nu-i steaua aceea albastră ce din ceruri o strig
    Cu razele luminoase arse-n cuptor de cobalt.

    Nopţile mele au încă o calitate pură
    Fură nopţile tale câte puţin şi le lasă,
    Să treacă de nopţile mele sărace de ură.
    Şi stau cu luceafărul de dimineaţă la masă.

    Nopţile mele te cheamă mereu acasă cuminţi
    Pe malul râului limpede ce trece prin vale,
    La casa unde aşteaptă bătrânii noştri părinţi
    Aşezată-n ocol pe o coastă molcomă de deal
    Unde cerul se îmbracă-n clipe iuţi şi ovale,
    Nicăieri un loc nu-i mai frumos ca-n Ardeal.

    Tu eşti asemenea toamnei

    Toamna stă-n genunchi în faţa rodului
    se grăbeşte să-şi încheie socotelile,
    pleacă la sărbătoare să-şi cinstească oamenii
    dar totul se face după un ritual anume
    care îmbracă-n culoare fiecare detaliu
    şi lumina fuge pe drumul spre alt anotimp.

    Cuvintele se ridică din rădăcini la cer
    pentru că-n sâmburele lor
    limba poartă-n vene sângele iubirii.

    Tu eşti asemenea toamnei
    o doamnă coaptă cu buzele arse
    care nu-şi împarte dragostea şi mângâierea
    pe marginea lucrurilor
    ci în miezul lor.

    Lumea se pierde într-un gol de îmagine

    Într-o stare decăzută în ochii oamenilor
    se stă la coadă din instict,
    aici poţi afla tot ce se întîmplă-n oraş
    cum trece moartea ori dragostea pe străzi
    şi nimeni nu vorbeşte cu voce tare,
    aşteaptră în spatele uşilor închise
    fără să intuiască deznodământul.

    Lumea se pierde într-un gol de îmagine,
    nu s-a văzut nimic deşi se şopteşte totul,
    e ca o umbră care se loveşte de pereţii cu urechi
    cu spasme ciudate de înfrigurare,
    intervine apoi teama ca o formă de însingurare
    în care se sparg în bucăţi lacătele răbdării
    şi cuvintele mor în propoziţii eliptice.

    Ce se spune despre noi oamenii
    trece prin filtrul de cafea, gustul îndoielii,
    teama îmbracă forme şi gesturi improprii,
    capcane puse unde nu te aştepţi
    ce te agaţă fără scăpare.

    Speranţa nu moare niciodată

    Bucuria-mi scurtă se brăzdează odată cu câmpul,
    în fiecare primăvară îmi înfloreşte între dinţi
    până când zilele cu soare îşi odihnesc amiezele
    la umbra răcoroasă a norilor.

    Nopţile se desfăşoară prin frunze şi ierburi
    cu pânze de întuneric cu miros de flori
    şi o neostoită dorinţă de lumină.

    Sunt stele aprinse-n imensul policandru
    toată suflarea le priveşte cum răsar ori apun,
    clipele mele se îmbină cu clipele tale grăbite,
    să bată la porţile zidite ale universului
    fără să uite că moartea desculţă nu găseşte cheile
    şi rămâne pe pământ mai departe.

    Se confirmă că totul se stinge,
    ciclul vieţii se reia
    pe alte coordonate de creaţie
    şi nimeni nu se teme.

    Îmbătrânim cu împlinirea şi acceptarea
    fericirii de dincolo, nu ştim ce ce ne aşteaptă,
    speranţa nu moare niciodată,
    rămâne văduvă.

    Fântânile plâng de singurătate

    Când eram tânăr, cal cred că eram,
    timpul îl trăgeam după mine târâş,
    sfinţi în căruţe de foc şi zei în care de luptă
    îi duceam acolo unde nu poţi să ajungi.

    Erau lumi împrejur şi nu se vedea nicio lume,
    inima mea era scoasă, pulsa în palme lumină
    fără să-şi piardă ritmul şi la femei năzuia,
    fără să facă răni în carnea verde, fragedă.

    Mai târziu a prins coaje, s-a închis în cochilie,
    sub pleoape ochii se rotunjesc în orbite
    nu mai absorb dimineţi de rubin.
    Zilele devin mai aspre cu amiezele arse
    de unde umbrele fug fără vlagă,

    fântânile plâng de singurătate.

    Logosul înverzeşte-n cuvinte
    şi se coace-n fructul cu sunete cosmice
    asemenea izvorului ce urcă-n fântâni
    la răscruci unde şi moartea face popas.

    Te învinuieşti de singurătatea durerii
    şi rupi din mine dealul tristeţii
    înalt cât lacrima unei flori, cât scara unei dorinţe
    pe care urc greutatea trupului friguros,
    ce vremea îl trage la ţărm
    ca pe o barcă uitată de valuri.

    Dincolo de această cădere

    Căzut pe nisip din copacul cu rădăcinile-n cer
    n-am văzut margini doar forme necunoscute.

    Dincolo de această cădere timpul e normal
    se manifestă înlăuntru şi înafara mea,
    chiar dacă iubita-l ascunde sub mască
    pielea ei capătă solzi aspri
    ochii se retrag în orbite de foc
    şi cuvintele se rostesc măsurat
    în propoziţii pline de înţelegerea celuilalt
    şi nu aruncate ca pietrele de-a valma
    pe jarişte
    mai ales când nu vrei să scapi mersul lucrurilor
    ci să găseşti inima lor
    în care n-ai reuşit să pătrunzi
    şi n-ai auzit de bing bangul universului.

    Din acest motiv
    nu mă supăr pe nimeni,
    aştept cu-nfrigurare marele salt
    când intru-n memoria oamenilor nevăzuţi
    să-i apăr de ei înşişi.

    Unde iubirea îşi face cuib

    Fiecare cuvânt este o scoică într-o limbă
    în care literele urzesc o perlă
    misterioasă cu luciu de sidef
    şi sunetul poetic al cântecului de leagăn.

    Noaptea se plimbă cu stelele prin anotimpuri
    ca un păstor cu mioriţele bălane
    până la izvoarele dorului nemărginit
    unde se adapă cerbii veşniciei.

    Zilele sunt oglinzi în care se reflectă harul
    în casa sufletului absorbit de gânduri
    unde iubirea îşi face cuib
    în inima femeii  împlinită prin copii.

    Rămâne dilema

    Cu sufletul bântuit de posibile pedepse
    la punctul de întâlnire dintre iad şi rai
    întorc pe dos trecutul.

    Demoni n-am întâlnit
    în toate nopţile în care am fost fantomă
    în ochii femeilor cu străzile înclinate,
    ori zburător cu suliţe tintite-n inima lor.
    Era vremea când dragostea nu era la ochi, pe bani
    şi nu-ţi erau puse la încercare instinctele
    cu ţâţe cât dovlecii îngălbeniţi,
    întâlnite ori expuse dezinvolt peste tot
    fără restricţii morale.

    Pe trotuar fesele înghesuite în curbele cererii
    strâng preţurile în chingi la negru,
    nimeni nu legalizează meseria
    pentru femeile cu aptitudini şi liberă practică,
    rămâne dilema
    cum se impozitează bacşişul
    şi cine-l verifică?

     

     

    Sibiu, 10.10.2015.



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5