Nicolae Vălăreanu Sârbu

Poeme

Adevărul este în paharul plin

O mulţime de cuvinte dezgropate într-o frază,
acoperite cu alte sensuri care mimează realitatea
se grupează în propoziţii neanalizate de nimeni,
oamenii se prind cu gura de vorbe uzate,
îşi primenesc vocea şi pleacă la cârciumă.

Aici se dezbat printre sughiţuri politicile locale
şi fiecare înjură lipsa de acţiune şi totropeala
în care se zbat mai marii urbei.
Se bea în draci votcă ieftină
deşi fiecare are acasă o ţuică de prune mult mai bună,
dar cu cine să o bei când te strigă nevasta,
să-ţi iei medicamentele de tensiune.

Femeile sunt un rău necesar care te salvează
de intrarea în compania celor învinşi
pentru care viaţa nu are nicio valoare,
adevărul este în paharul plin
la umbra căruia gândurile îţi dispar
şi rămâi ca o scorbură umedă într-un copac
în care nicio pasăre nu-şi face cuib.

Eu privesc toată tevatura
şi indiferenţa promovată de politicieni
faţă de orice iniţiativă sau invenţie,
amărăciunea mă duce cu gândul la groparii
ce trag pământul peste trupul ţării mort.

Oraşul îşi iese din fire

Nicio inimă nu doare
încât să iasă din piept,
doar sufletul se simte aruncat peste bord
şi nimeni nu vrea să-l salveze.
Oraşul îşi iese din fire şi sughiţă,
toţi îl vorbesc de rău fără să mişte un deget,
cuvintele se simt frustrate de valoare
şi sforăie în propoziţiile rostite cu emfază
de amploiaţii zilei în monolog constant.

Important acum este starea creată
care apasă cu greutate străzile populate de violenţă,
femeile privesc atent şi se compătimesc
pentru psihoza înmugurită în fiecare gând
care trăieşte ascuns în inima pietrei
şi rabdă tăcerea care-i striveşte visul.

Lumina se lasă pe deasupra pămîntului
dăruind rădăcinilor seva necesară
şi umbra care ne apără vara,
arşiţa uscă până şi pielea copacilor,
apele se resorb în adânc
şi noi rămânem călători cu tălpile arse
la marginea lumii neinspirate.

Rememorare

Pe vremuri aveai ochi de pisică,
cădeai în mine prin întuneric de-a dreptul
şi fără de alt sprijin urcai prin suflet,
îmi umpleai toate golurile cu mângâieri
înfrăţindu-ne cu iubirea.

Mai târziu ai devenit o alunecare
pe trupul cu braţele trase pe roată
de frânghii aspre, înmuiate
în apele nopţii fără tălpi de lumină
şi oprire-n zăgazuri.

Lângă tâmple mi se deconcerta oraşul,
timpul avea picioare de lut,
zilele care mai zăboveau pe umeri
îmi îngreunau mersul lângă tine
până la epuizarea durerii.

Noaptea devine un tărâm de basm

Cu o poveste spusă cu har
seara poţi adormi copiii mai devreme
şi ei o vor continua în vise
într-o lume fascinată de întâmplări.

Cu prezenţa ei mama înfrumuseţează cuvintele
într-o alunecare de miere pe buze
până chipurile lor se luminează
şi genele se inchid c-un surâs blând de înger,
noaptea devine un tărâm de basm
pe care inimile calde se plimbă călări
pe caii albi ai copilăriei
în ţinuturi imaginare.

Chiar şi dimineaţa târziu
când soarele îi sărută din ferestre
călătoria continuă
şi somnul nu se grăbeşte să fugă.

La suprafaţă e numai spoiala colorată

Ca la o nuntă
în care se fură mireasa şi nu se mai aduce înapoi,
toată orânduiala şi distracţia-i terminată,
nimeni nu ştie la ce să se aştepte.

Aşa se-ntâmplă şi cu încrderea în promisiuni,
sunt un fel de fond pentru ten
sub care se ascunde golul acoperit, capcana
în care putrezeşte minciuna cu picioarele scurte.
La suprafaţă e numai spoiala colorată
care valsează cu paşi de lut prin încăperea
în care oasele vântului devin cenuşa
pe care o spală ploile vremii.

În zilele următoare
cuvintele îmbracă hainele hulei nemărginite,
se pierd în aprecieri fără noimă
ca o trecere pe lângă moartea sufletului
rămas mutilat un timp.

Speranţa nu moare niciodată

Bucuria-mi scurtă se brăzdează odată cu câmpul,
în fiecare primăvară îmi înfloreşte între dinţi
până când zilele cu soare îşi odihnesc amiezele
la umbra răcoroasă a norilor.

Nopţile se desfăşoară prin frunze şi ierburi
cu pânze de întuneric cu miros de flori
şi o neostoită dorinţă de lumină.

Sunt stele aprinse-n imensul policandru
toată suflarea le priveşte cum răsar ori apun,
clipele mele se îmbină cu clipele tale grăbite,
să bată la porţile zidite ale universului
fără să uite că moartea desculţă nu găseşte cheile
şi rămâne pe pământ mai departe.

Se confirmă că totul se stinge,
ciclul vieţii se reia
pe alte coordonate de creaţie
şi nimeni nu se teme.

Îmbătrânim cu împlinirea şi acceptarea
fericirii de dincolo, nu ştim ce ce ne aşteaptă,
speranţa nu moare niciodată,
rămâne văduvă.

Fântânile plâng de singurătate

Când eram tânăr, cal cred că eram,
timpul îl trăgeam după mine târâş,
sfinţi în căruţe de foc şi zei în care de luptă
îi duceam acolo unde nu poţi să ajungi.

Erau lumi împrejur şi nu se vedea nicio lume,
inima mea era scoasă, pulsa în palme lumină
fără să-şi piardă ritmul şi la femei năzuia,
fără să facă răni în carnea verde, fragedă.

Mai târziu a prins coaje, s-a închis în cochilie,
sub pleoape ochii se rotunjesc în orbite
nu mai absorb dimineţi de rubin.
Zilele devin mai aspre cu amiezele arse
de unde umbrele fug fără vlagă,

fântânile plâng de singurătate.
Logosul înverzeşte-n cuvinte
şi se coace-n fructul cu sunete cosmice
asemenea izvorului ce urcă-n fântâni
la răscruci unde şi moartea face popas.

Te învinuieşti de singurătatea durerii
şi rupi din mine dealul tristeţii
înalt cât lacrima unei flori, cât scara unei dorinţe
pe care urc greutatea trupului friguros,
ce vremea îl trage la ţărm
ca pe o barcă uitată de valuri.