Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Poeme de Nicolae Vălăreanu Sârbu

    ValareanuNicolae Vălăreanu Sârbu

    Poeme

     

     

     

    Adevărul este în paharul plin

    O mulţime de cuvinte dezgropate într-o frază,
    acoperite cu alte sensuri care mimează realitatea
    se grupează în propoziţii neanalizate de nimeni,
    oamenii se prind cu gura de vorbe uzate,
    îşi primenesc vocea şi pleacă la cârciumă.

    Aici se dezbat printre sughiţuri politicile locale
    şi fiecare înjură lipsa de acţiune şi totropeala
    în care se zbat mai marii urbei.
    Se bea în draci votcă ieftină
    deşi fiecare are acasă o ţuică de prune mult mai bună,
    dar cu cine să o bei când te strigă nevasta,
    să-ţi iei medicamentele de tensiune.

    Femeile sunt un rău necesar care te salvează
    de intrarea în compania celor învinşi
    pentru care viaţa nu are nicio valoare,
    adevărul este în paharul plin
    la umbra căruia gândurile îţi dispar
    şi rămâi ca o scorbură umedă într-un copac
    în care nicio pasăre nu-şi face cuib.

    Eu privesc toată tevatura
    şi indiferenţa promovată de politicieni
    faţă de orice iniţiativă sau invenţie,
    amărăciunea mă duce cu gândul la groparii
    ce trag pământul peste trupul ţării mort.


    Oraşul îşi iese din fire

    Nicio inimă nu doare
    încât să iasă din piept,
    doar sufletul se simte aruncat peste bord
    şi nimeni nu vrea să-l salveze.
    Oraşul îşi iese din fire şi sughiţă,
    toţi îl vorbesc de rău fără să mişte un deget,
    cuvintele se simt frustrate de valoare
    şi sforăie în propoziţiile rostite cu emfază
    de amploiaţii zilei în monolog constant.

    Important acum este starea creată
    care apasă cu greutate străzile populate de violenţă,
    femeile privesc atent şi se compătimesc
    pentru psihoza înmugurită în fiecare gând
    care trăieşte ascuns în inima pietrei
    şi rabdă tăcerea care-i striveşte visul.

    Lumina se lasă pe deasupra pămîntului
    dăruind rădăcinilor seva necesară
    şi umbra care ne apără vara,
    arşiţa uscă până şi pielea copacilor,
    apele se resorb în adânc
    şi noi rămânem călători cu tălpile arse
    la marginea lumii neinspirate.

    Rememorare

    Pe vremuri aveai ochi de pisică,
    cădeai în mine prin întuneric de-a dreptul
    şi fără de alt sprijin urcai prin suflet,
    îmi umpleai toate golurile cu mângâieri
    înfrăţindu-ne cu iubirea.

    Mai târziu ai devenit o alunecare
    pe trupul cu braţele trase pe roată
    de frânghii aspre, înmuiate
    în apele nopţii fără tălpi de lumină
    şi oprire-n zăgazuri.

    Lângă tâmple mi se deconcerta oraşul,
    timpul avea picioare de lut,
    zilele care mai zăboveau pe umeri
    îmi îngreunau mersul lângă tine
    până la epuizarea durerii.

    Noaptea devine un tărâm de basm

    Cu o poveste spusă cu har
    seara poţi adormi copiii mai devreme
    şi ei o vor continua în vise
    într-o lume fascinată de întâmplări.

    Cu prezenţa ei mama înfrumuseţează cuvintele
    într-o alunecare de miere pe buze
    până chipurile lor se luminează
    şi genele se inchid c-un surâs blând de înger,
    noaptea devine un tărâm de basm
    pe care inimile calde se plimbă călări
    pe caii albi ai copilăriei
    în ţinuturi imaginare.

    Chiar şi dimineaţa târziu
    când soarele îi sărută din ferestre
    călătoria continuă
    şi somnul nu se grăbeşte să fugă.

    La suprafaţă e numai spoiala colorată

    Ca la o nuntă
    în care se fură mireasa şi nu se mai aduce înapoi,
    toată orânduiala şi distracţia-i terminată,
    nimeni nu ştie la ce să se aştepte.

    Aşa se-ntâmplă şi cu încrderea în promisiuni,
    sunt un fel de fond pentru ten
    sub care se ascunde golul acoperit, capcana
    în care putrezeşte minciuna cu picioarele scurte.
    La suprafaţă e numai spoiala colorată
    care valsează cu paşi de lut prin încăperea
    în care oasele vântului devin cenuşa
    pe care o spală ploile vremii.

    În zilele următoare
    cuvintele îmbracă hainele hulei nemărginite,
    se pierd în aprecieri fără noimă
    ca o trecere pe lângă moartea sufletului
    rămas mutilat un timp.

    Speranţa nu moare niciodată

    Bucuria-mi scurtă se brăzdează odată cu câmpul,
    în fiecare primăvară îmi înfloreşte între dinţi
    până când zilele cu soare îşi odihnesc amiezele
    la umbra răcoroasă a norilor.

    Nopţile se desfăşoară prin frunze şi ierburi
    cu pânze de întuneric cu miros de flori
    şi o neostoită dorinţă de lumină.

    Sunt stele aprinse-n imensul policandru
    toată suflarea le priveşte cum răsar ori apun,
    clipele mele se îmbină cu clipele tale grăbite,
    să bată la porţile zidite ale universului
    fără să uite că moartea desculţă nu găseşte cheile
    şi rămâne pe pământ mai departe.

    Se confirmă că totul se stinge,
    ciclul vieţii se reia
    pe alte coordonate de creaţie
    şi nimeni nu se teme.

    Îmbătrânim cu împlinirea şi acceptarea
    fericirii de dincolo, nu ştim ce ce ne aşteaptă,
    speranţa nu moare niciodată,
    rămâne văduvă.

    Fântânile plâng de singurătate

    Când eram tânăr, cal cred că eram,
    timpul îl trăgeam după mine târâş,
    sfinţi în căruţe de foc şi zei în care de luptă
    îi duceam acolo unde nu poţi să ajungi.

    Erau lumi împrejur şi nu se vedea nicio lume,
    inima mea era scoasă, pulsa în palme lumină
    fără să-şi piardă ritmul şi la femei năzuia,
    fără să facă răni în carnea verde, fragedă.

    Mai târziu a prins coaje, s-a închis în cochilie,
    sub pleoape ochii se rotunjesc în orbite
    nu mai absorb dimineţi de rubin.
    Zilele devin mai aspre cu amiezele arse
    de unde umbrele fug fără vlagă,

    fântânile plâng de singurătate.
    Logosul înverzeşte-n cuvinte
    şi se coace-n fructul cu sunete cosmice
    asemenea izvorului ce urcă-n fântâni
    la răscruci unde şi moartea face popas.

    Te învinuieşti de singurătatea durerii
    şi rupi din mine dealul tristeţii
    înalt cât lacrima unei flori, cât scara unei dorinţe
    pe care urc greutatea trupului friguros,
    ce vremea îl trage la ţărm
    ca pe o barcă uitată de valuri.

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5