Primit pentru publicare: 11 febr. 2017
Autor: Ion N. OPREA,  Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 11 febr. 2017
Actualizat: 12 ferb.2017
Editor: Ion ISTRATE

Portrete-portrete, Lucian Raicu în două volume în care autorii ni-l înveșnicește, Sergiu Brandea din Israel și Radu Ciobanu din Timișoara-România

„Confidențe” se numește ultima carte cu 327 de pagini, semnată de Sergiu Brandea, Editura 24 ore, din Iași, 2016, prefațator Ioan Holban care, încă de pe prima aripioară interioară a volumului, ne asigură de aprecirea așteptată: „Bine scrise, alerte, textele lui Sergiu Brandea, deși par a se adresa unor realități israeliene,în fond, temele lor ne privesc pe toți, de oriunde, pe o planetă globalizată, din ce în ce mai „mică”dar cu o comunitate nu mai numeroasă decât aceea a unui sat mai mare, pentru că intoleranți, fundamentaliști sunt peste tot, criminali, la fel, prostie… cât cuprinde, minciună, fățărnicie, calomnii, ură…”, ”tare” despre care se scrie în paginile primelor două capitole.
Titlul „Confidențe”… pentru că preia și păstrează denumirea rubricii din ziarul de limbă română „Jurnalul Săptămânii”din Israel unde,cu fidelitate, își publică toate colaborările, parte din ele adunate în cartea menționată.
Scriu, pentru că prevedeam și se știe cu certitudine -este convins însuși autorul, Sergiu Brandea-, faptul că aici el și-a dovedit talentul și calitățile cultural-literare,încă de la primul volum,intitulat „Strâmba”, editat la Iași, 2011, pentru care a primit mai multe premii literare, în Israel Premiul Groper, Premiul A.S.I.L.R.pentru roman, iar pentru o altă carte, romanul „Destine”, apărută tot la PIM, Iași, 2012, a beneficiat de multe aprecieri elogioase.
Restul capitolelor din „Confidențe”, „Despre noi”, „Năpădiți de amintiri”, ca și ultimul, „Însemnări”, înseamnă memorialistică, trimiteri la spiritul bârlădean, evocări,rechemări către noi a unor cunoscuți,oameni de seamă,printre ei și personalitatea lui Lucian Raicu, scriitor și critic literar, chiar coleg de clasă cu autorul – Sergiu Brandea – și subsemnatul la Colegiul „Gh. Roșca Codreanu” din Bârlad, ca făcând parte dintre „persoanele dragi pe care le-ai întâlnit în viață și reapar adesea cu nostalgie, fiind prezente în gândurile noastre și cu acest prilej discutăm, repovestim întâmplări pe care le-am trăit împreună, uneori chiar ne distrăm”, cum amănunțit explică Sergiu.
M-am bucurat că referitor la asemenea momente descrise, însuși prefațatorul evidențiază „două din punctele tari ale prozatorului, mai întâi arta portretului care pune în valoare (și) prețioase contribuții de istorie literară”, noi rămânând lângă fostul nostru coleg Leibovici Bernard, care este și a rămas Lucian Raicu: „Eu , ca și alții care l-am cunoscut, nu-l putem uita. Era înalt, la înălțime semăna cu tatăl său, în rest, la față după cum îmi amintesc, cred că moștenise trăsăturile mamei sale. Oricum, era un bărbat frumos, avea ochii mari, inteligenți, o frunte lată care adesea era umbrită de șuvițele de păr care cădeau acoperind-o. O față mai mult rotundă, cu nasul puțin coroiat, iar colțul buzelor strângea o țigară susținută de două degete. Nu prea zâmbea și când o făcea era un zâmbet sfios, aproape neobservat. Părea sfios, deși în mod sigur nu era, în special când își exprima părerile era foarte sigur pe sine. Asta se poate constata și în cărțile pe care le-a scris, majoritatea capodopere.A scris nu pentru că asta-i era meseria, ci pentru că a avut ceva de spus. Ceva pe care alții nu-l știau, ceva pe care el l-a gândit și l-a consemnat aducându-l la cunoștința noastră, îndrumându-ne cum trebuie să gândim, cum trebuie să înțelegem fenomenul literar, pe autor, pe om, pe acela care la rândul său ne-a dezvăluit simțămintele sale”, scrie Sergiu Brandea în Lucian Raicu, nu te-am uitat, Confidențe, p.280, ca și cum i-ar prezenta o…dare de seamă profesoarei noastre de limba română pe când eram în clasa a VIII/B.
Depășesc cadrul reținut și redat și de Ioan Holban și ,sentimental dar și obiectiv, nostalgic chiar, mă alătur lui Bebe (așa îi ziceam în intimitate și continuăm a-l alinta astfel pe Șmil Hellembrand devenit în 1955 Sergiu Brandea) și-i completez portretul cum i l-a făcut el: „…L-am admirat încă de tânăr pentru erudiția sa, pentru seriozitatea cu care se instruia, pentru capacitatea sa intelectuală multilateral afirmată (din păcate, o sintagmă banalizată de comunism), dar adevărată și, nu în ultimul rând,pentru modestia sa.
Aceste calități au fost remarcate de cei care-l înconjurau, iar unii i-au devenit prieteni apropiați, prieteni care se distingeau prin calitățile intelctuale, talent și performanțe scriitoricești.
Prieteni care ca și dânsul iubeau libertatea de a gândi și de a așterne pe hârtie aceste gânduri. Când n-a mai fost posibil, când s-a încercat obstrucționarea gândirii libere impunându-se limite, a intervenit revolta.
Unii au denumit-o „boemă”, alții au găsit alte forme de protest, primii, nesocotind consecințele, au continuat să scrie după cum le-a dictat conștiința, capodopere care constituie faima literaturii române. De aceea îl iubim pe Lucian Raicu și nu îl vom uita.
În noiembrie 2006,într-o zi de toamnă pariziană, lua sfârșit pe un pat de spital suferința fizică pricinuită de boală a lui Bernard Leibovici, numit în ultimii lui cincizeci de ani de viață Lucian Raicu. Scriitor – critic literar, despre care inteligențe de frunte ale intelectualității au afirmat că a fost cel mai important critic literar al generației sale.
La 22 noiembrie, soția sa, scriitoarea Sonia Laurian-Leweiștein, rude și cunoștințe apropiate l-au însoțit pe ultimul său drum spre cimitirul Le Columbarium du Pere-Lachaise din Paris, unde a fost depus corpul neînsuflețit „case 22983”.
Lucian Raicu, prietenul și învățătorul scriitorilor din generația sa, a scris opere ce au rămas în istoria literaturii. Nu poate fi uitat, un gând și o floare îi vor cinsti memoria”.
Referitor la valoroasa carte scrisă de Sergiu Brandea, în special la construirea ei când și-a trimis la editat Confidențele, i-am spus-o de fapt, când mi-a telefonat să-i transmit opiniile despre volum, este că nu și-a datat și nici nu a menționat unde și-a publicat fragmentele ei, pentru că uite ce a mai scris Bebe despre colegul nostru Bernard/ p.251,fără să știm succesiunea textelor: „…Eram elevi la Colegiu Codreanu, Bernard era premiantul. Chiar și cumplitul Mastacan, despre care povestește într-unul din eseurile sale, s-a purtat altfel cu dânsul. Cu Mastacan ne-am pomenit într-un an că vine să predea fizica. Era inginer și în timpul războiului lucrase într-un institut de cercetare din Germania,la I. G. Farben industri. Când a începul războiul, se spunea că fusese legionar fugit. Revenit în România după câțiva ani, a ajuns la Bârlad ca profesor la Liceul Codreanu. Era scund, slab, ochi de viezure, buze subțiri, avea o mustață ”a la Hitler” și vorbea șoptit ca un șarpe. Era „tobă de carte”, dar feroce, în special cu evreii se purta mizerabil, antisemitismul îl avea în sânge, pe Bernard avea o ciudă specială, nu-i putea găsi pricină și mai era și „protejatul” celorlalți profesori. După primul trimestru, toți evreii eram „picați”, bineînțeles cu excepția lui Bernard. De altfel s-a sezizat directorul școlii, care era și profesorul nostru de matematică și l-a concediat în mijlocul anului școlar.
Foarte bun la toate materiile, fiecare profesor „și-l asumase”. A câștigat profesorul de română, când s-a întors de la București cu premiul întâi pe țară la olimpiada națională, specialitate „Limba și Literatura Română”.
Vestitul Colegiu Codreanu din Bârlad, unde au învățat zeci de minți din cele mai luminate ale României, de la Alexandru Vlahuță și istoricul Palade, la colegii noștri C.D. Zeletin sau Ion Hobană, nu mai trăise un asemenea eveniment, ca un elev al liceului să fie premiantul întâi la o olimpiadă națională.
Așa s-a născut Lucian Raicu, un tânăr modest, deosebit de inteligent, de o erudiție excepțională, cu putere de sinteză și analiză a fenomenului literar, care se va dezvolta, ajungând la culmi internaționale…”
Despre Lucian Raicu, spuneam din titlu, a scris și Radu Ciobanu, membru al USR, în „Dialog peste atlantic”, Ediția a doua, adăugită, Editura Bastion-Timișoara, 2010, p. 123, cu Peter Freund, într-o discuție care evidențiază „întâlnirile de gând”, cum le numește domnia sa: „S-a ocupat de asta pe larg și cu multă finețe analitică Lucian Raicu, critic și eseist de mare subtilitate și profunzime, din generația noastră, care a reușit să iasă din țară în 1986, stabilindu-se la Paris, unde a murit în anul trecut. A fost un om de mare anvergură intelectuală și totodată de o mare discreție. Dar nu știu dacă discreție e cuvântul potrivit. Mai propriu ar fi cuvântul timiditate. Un mare timid. Pe la începutul anilor 80, poetul Mircea Dinescu, unul dintre puținii noștri disidenți reali, și-a lansat un volum de versuri la Deva. Și cum cartea era prefațată de Lucian Raicu, a reușit nu știu cum să-l convingă să-l însoțească. În librărie, după speech-ul inaugural al gazdelor, a fost invitat să prezinte cartea prefațatorul. În viața mea n-am văzut un om mai emoționat, mai pierdut, mai înspăimântat de o aemenea obligație. În cele din urmă, Mircea Dinescu l-a luat de braț ca pe un copil speriat, a deschis cartea la prefață și l-a rugat, uite, citește măcar de aici până aici, ca să nu zici că ai venit degeaba…Erau vreo zece rânduri. A acceptat în fine, dar era evident un mare chin pentru el, apoi s-a retras imediat cât mai în spatele celor ce oficiau lansarea. Un șoarece de bibliotecă, s-ar zice. Sau, și mai corect, o bufniță silită să iasă în plină zi. Cu precizarea importantă că bufnița e simbolul înțelepciunii”.
Comparând spusele celor doi autori despre timiditatea lui Lucian Raicu și având în vedere că și eu l-am cunoscut din acea perioadă, colegi de clasă fiind, înclin balanța către ceea ce scrie Sergiu Brandea… Raicu” părea sfios, deși în mod sigur nu era”, el și în clasă, la lecții, când trebuia să răspundă, parcă îl văd, mai întâi se aduna, se concentra asupra întrebării ca răspunsul să-i cuprindă acel “ceva” pe care îl aștepta de la el profesorul dar și noi clasa, sinteza a ceea ce noi, restul, nu prea reușeam. Dacă nu ar fi avut asemenea calitate –profunzimea-, Sergiu Brandea nu ar fi evidențiat la Raicu volumul Jurnalul en miettes cu Eugene Ionesco sau cartea O sută de scrisori din Paris, parte din eseurile pe care le-a expus la Radio Paris, apărute postum la editura Cartea Românească București; Radu Ciobanu/Peter Freund n-ar fi făcut aprecieri elogioase asupra altor gânduri ale bârlădeanului puse în Practica scrisului și experiența lecturii, reluată mai nuanțat în ceea ce este cartea de referință, Reflecții asupra spiritului creator. Amintindu-le, Radu Ciobanu îi mărturisește lui Peter Freund, p.124: „Țin mult la această opinie a lui Lucian Raicu, deoarece i-am verificat , volens- nolens , validitatea prin experiența proprie și apoi pentru că recunosc în ea analogia sau identitatea legilor care guvernează lumea, fie că e vorba de indivizi ori de popoare. E o constatare care întotdeauna m-a fascinat fiindcă-mi confirmă existența unei rațiuni superioare, indefinisabile”.
Adică,se confirmă ceea ce spune Sergiu Brandea în „Confidențe”, Lucian Raicu a scris capodopere, cum apreciază și alt mare literat, Norman Manea, citat deasemeni de Sergiu Brandea – „Lucian Raicu a fost și rămâne cea mai ascuțită minte critică a literaturii române din dureroasa perioadă așa-zis socialistă, în care i-a fost dat să-și scrie, prin limitare și risc, dar cu intensă și sfidătoare strălucire cărțile. Îl putem crede pe Eugen Ionesco când afirmă că Raicu este printre primii, dacă nu cumva primul critic literar al generației sale”.
​Precizând cele scrise anterior, referitor la cartea ”Confidențe”, se poate concluziona faptul că mă alătur celor opinate de Ioan Holban, Prefațatorul, probând în felul meu, cea de-a doua dimensiune a cărții, ”care conferă o indiscutabilă valoare literară rememorărilor lui Sergiu Brandea, arta evocării” dar și personalităților și locurilor de unde provin acestea. Felicitări prietenești!
​Da, are dreptate Ioan Holban: “Confidențe” este o carte importantă din actualitatea literară românească, de aici și din Israel”, iar dacă a fost tipărită la Iași, faptul ne spune multe, multe din sufletul mare al autorului !
​Coperta – Adi Cristi; redactor de carte – Ana Parteni; tehnoredactor –Rosentzveig Adrian.
“Cu recunoștință și considerație domnului Marius Heinrich pentru ajutorul dat (autorului) la editarea prezentului volum”, Sergiu Brandea.

9 februarie 2017