Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 12 (132), Decembrie 2019
V-ați iubit vreodată țara?
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Posibilitatea de a exploata muzica prin poezie și proză  modernă

Primit pentru publicare: 28 Dec. 2019
Autor: Alexandru Florin ȚENE, președintele Ligii Scriitorilor Români, membru corespondent al Academiei Americană Română
Publicat: 29 Dec. 2019
© Alexandru Florin Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Posibilitatea de a exploata muzica prin poezie și proză  modernă

Literatura universală ne oferă exemple numeroase în privința ideii din titlul acestui eseu. Romanticul John Keate (1795-1821 ) în „Odă la o urnă grecească”, poem tradus de Lucian Blaga, solicită, metaforic, o melodie percepută numai în interior:
„Sunt dulci cântările-auzite, dar pentru mine-i mai plăcută
Cântarea care nu s-aude ; o! fluiere, cântați mereu,
Nu pentru simțurile mele, ci melodia voastră mută
Cântați-o sufletului meu !
O ! tinere, ce stai la umbră, cântarea ta nu vei curma-o,
Cum din copacul larg de ramuri nici frunza nu s-a scutura.
Cu orișicâtă îndrăzneală, nicicând tu nu vei săruta-o,
Oricât te-ai crede de aproape. Si totuși nu te întrista:
Deși nu ti-ai văzut norocul, nu-mbătrâneste-a ta mireasă,
Și tu de-a pururi vei iubi-o si ea va fi mereu frumoasă”.

Verlaine proclama cu îndrăzneală “ De la musique avant toute chose“, dar cultiva sugerând, până la anularea ideii poetice, cantabilitatea unor embrionare sensibilizări “melice”, cum spunea George Călinescu în “Chanson d`automne”.

Un alt poet sensibil receptor al muzicii, Rainer Maria Rilke gândea muzica drept o “metamorfoză a simțurilor “, având o obsesie vizionară asupra unui “peisaj sonor “:
Muzică: „suflu-al statuilor, poate:
tăcere-a imaginii. Tu, grai, unde graiuri
sfârșesc, tu timp
în verticală pe direcția pierdutelor inimi”.(traducere Maria Banuș ).

Juan Ramon Jimenez definea muzica ca un mijloc de conservare a inefabilului în univers:
„Tu ești în liniștita noapte
Această cântătoare undă
în care, fragede de-a pururi,
stau stelele ca niște crini
suavi, într-un cristal adânc”.(traducere  Vasile Nicolescu)

Carl Sandburg a compus pentru “fantoma lui Johann Sebastian Bach “, „Omul numerelor”, un comentariu liric  ca o “muzică pentru sufletele singuratice “ cum se exprima într-o „poemă-definiție” a muzicii:

„Cunoștea numerele prielnice dragostei,
Numerele care poartă noroc,
Numerele care poartă marea și stelele.
A murit minunându-se de numere
Și rostind ca pe-un număr-: Adio!” (traducere Petre Solomon)

Interesant este comentariul lui Boris Pasternak despre “naivul “Frédéric Chopin, “trezit din reverie “într-o “cetate-n mit rămasă “ sau pe Ceaikovski:

„Ori în tumulturi infernale
Din tot ce înseamnă dantesca
Văzu Ceaikovski sala-n jale
Pentru Paolo și Francesca ” ( traducere Victor Frunză)

Chopin era gândit de Marcel Proust ca un “ocean de lacrimi, de hohot, de suspine/ Pe care-un stol de fluturi în zbor îl tot străbate/ Când hohotind a jale, când dănțuind pe valuri,/” ( traducere Alexandru Baciu) “

Abordând această temă în literatura română am ajuns la concluzia că exemplele nu sunt deloc neglijabile. La Mihai Eminescu muzica e un fond pe care poetul grafiază, ca pe un portativ:

„O muzică tristă, adânc-voluptoasă,
Pătrunde-acea lume de flori și miroasă;
Și verzile lanuri se leagănă-n lună
Și lacuri cadența cântărilor sună.” (Diamantul nordului-Capriccio )

George Călinescu  apropia “rugăciunea unei vergine “din „Sărmanul Dionis” de „Prière d”une vierge ” de Badarjewska. În “Geniu pustiu” poetul vorbește de „Norma” lui Bellini, tot în „Sărmanul Dionis” de „Hughenoții” lui Meyerbeer, iar în nuvela „Visul unei nopți de iarnă” neterminată, de „La danse macabre” de Saint-Saens.

Arghezi în poezia sa „Morgenstimmung” face în mare măsură un elogiu al instrumentelor muzicale dar și o dialectică a „Cântecului” care…umple, material, clădirea toată, “Saltarele cutiile, covoarele,/ Ca o lavandă sonoră”.
Poetul, în același poem, își plimbă degetele pe “ mierlele de clape“. Iar melodia se încheagă într-o ispită care schimbă structura universului.

În acest context și Lucian Blaga scria “Sonata lunii” și un „Pean pentru o tânără fată”, sau și un „Andante”, inclusiv un „Madrigal”, și multe „sonate” în care remarcăm o geometrie romantică:
“Viori sunt femeile,
tremur în palme răsfrânt.
Le slăvesc și le cânt
pentru sfârșitul de drum
ce-l au pe pământ.
Lemn moale, lemn sfânt!
Viori sunt femeile,
vibrație fără cuvânt,
viori aprinse subt arc
în flăcări și fum”. ( Viori aprinse, femeile)

La fel și Vasile Voiculescu a creat un florilegiu pentru Beethoven:

„Ascult plecat sub arcul simfonic al durerii
Coloanele sonore pornite către stele,
Arteziene imnuri din marmora tăcerii,
Melodice săruturi de îngeri, copilele.

Pe uriașă friză de muzică stau salbe
Zeițele cântării, eterne simfonii,
Sonatele fecioare, cu line trupuri albe ,
Cununi de ritm, centauri de allegro-n bătălii.

Triumf săpat în blocuri de sunete boltite,
Victorii iuți cu aripi de armonii în vânt.
In lunci de țipăt steaguri de plâns, rugi despletite,
Eroul dus pe brațe de marșuri la mormânt.”( Fragment dintr-un arc de triumf lui Beethoven)

O interesantă conjugare a pulsurilor simfonice descoperim la A .E. Baconski, ce dă frâu unor “deliruri” conștiente și lucide  din “linele flaute ale iernii “ sau „Harpe electrice” noaptea:

„Muzica noilor vârste-ale țării să-mi geamă-n auz
Fulgerând prin înaltele cabluri”.

Imitând pe  Rilke în „chanter c`est etre”  Vasile Nicolescu gândește un monument măreț lui George Enescu:

„Eu ți-am aflat vrăjitoria-
De-a respira în inimi veșnicia-
Din patima viorii noastre,
…Tot ascultând la vraja din vioară
Renasc mereu a nu știu câta oară! ” (Enescu-suită lirică )

Ar fi multe de scris și spus despre Barbu, Bacovia, Philippide, Ștefan Petică, dar și Ion Minulescu care se întreba ”De ce-ți sunt ochii verzi, culoarea wagnerienelor moarte? “

Prin 1924 Henri Bremond din Paris scria în „Les deux musiques de la prose” susținând că proza modernă are, mai mult decât poezia, posibilitatea de a exploata muzica. În acest context amintesc de “Sonata Kreutzer“ de Tolstoi, “În căutarea timpului pierdut “de Marcel Proust,  “ Jean Cristophe“ și  “Călătorie în țara muzicii “de Romain Rolland, și exemplele pot continua cu Hortensia Bapadat Bengescu cu romanul său „Concert de muzică de Bach” etc.

Criticul muzical, dar și muzicologul, chiar dacă ar avea preferințe estetice pentru un compozitor (vezi: Enescu, în revista „Contemporanul” nr.36 din 12 septembrie 1958) sau un stil, ca specialist se obiectivează mai ușor decât un scriitor. Criticul muzical este față de muzică în situația criticului literar față de literatură. Poeții care au scris eseuri despre muzică n-au făcut critică muzicală sau muzicologie, în general ei au comentat sub formă de notații, impresii de la concerte sau audiții sub forma unor “călătorii în țara muzicii”, cum așa de plastic și sugestiv se exprima Romain Rolland.

În acest context puteam să amintesc de cronicile lui Nicolae Filimon, I. L. Caragiale, referințele muzicale din opera lui Alecsandri, Eminescu și în „Însemnările zilnice” ale lui T. Maiorescu, articolele lui Traian Demetrescu, Vlahuță, însă mă opresc aici.