ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

PREMIU PENTRU O FEREASTRĂ MULTIPLU DESCHISĂ

Primit pentru publicare: 30 Nov. 2018
Autor: Victor MUȘAT
Publicat: 30 Nov. 2018
ditor: Ion ISTRATE

La Gala Premiilor Filialelor Bucureşti ale Uniunii  Scriitorilor din România, ce a avut loc pe data de 19 noiembrie 2018 în sala Teatrului Dramaturgilor Bucureşteni, s-au acordat premiile U.S.R. pentru cărţile apărute în anul 2017.
Printre premiaţi s-a aflat şi colegul nostru Mihai Maxim, membru al Uniunii Scriitorilor, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti, cu romanul „FEREASTRĂ SPRE ALTĂDĂTĂ”, apărut la Editura SEMNE, care a primit Premiul Cartea anului 2017 la Literatură pentru tineret.
Cartea a fost mediatizată în paginile revistei „Flacăra lui Adrian Păunescu” chiar de la apariţie printr-o cronică semnată de regretatul profesorul universitar Victor Crăciun, care i-a scris şi prefaţa. Au făcut aprecieri favorabile despre carte în revistele „Hyperion”, „Luceafărul de seară” şi „Observatorul”, membri ai Cenaclului Literar „Ileana Vulpescu”, printre care publicistul şi memorialistul Ovidiu M. Curea, scriitorul Ion Pavel şi poetul Tănase Grosu.
Cartea a fost lansată cu succes la Cenaclul ILEANA VULPESCU în prezenţa Marii Doamne a Romanului Românesc Contemporan, scriitoarea Ileana Vulpescu, fiind, de asemenea, prezentată la Cenaclul DESTINE, condus de scriitorul Victor Gh. Stan, şi la Cenaclul OCTAVIAN GOGA, condus de scriitorul Geo Călugăru.

Romanul lui Mihai Maxim intră în lumea literelor româneşti sub un titlu cum nu se poate mai ingenios şi sugestiv: „Fereastră spre altădată”. Este o ilustrare plenară a conceptului – lansat de Umberto Eco la începutul anilor 1960 şi dezvoltat de alţi teoreticieni ai artei în deceniile următoare – despre „opera deschisă”, cu corolarul său „rolul cititorului”. În eseurile sale omonime, Eco prezintă receptarea operei literare ca posibilitate de identificare a unei multitudini de semnificaţii de către cititor, în funcţie de tipul de cultură căruia acesta aparţine, de profilul său intelectual, starea sufletească, perspectiva din care abordează subiectul tratat, precum şi numeroşi alţi factori obiectivi şi subiectivi. Cu cât gradul de „deschidere” este mai mare, cu atât semnificaţia degajată corespunde mai puţin intenţiei autorului, depinzând preponderent de percepţia publicului căruia se adresează.

La un prim nivel de lectură găsim în cartea lui Mihai Maxim o fereastră deschisă prin care dobândim, cu ochii minţii sau cu toată fiinţa noastră, acces spre reflectarea unei lumi pe care, în funcţie de coordonatele sale individuale, dorim să o cunoaştem sau să o redescoperim, a cărei bogăţie de date este copleşitoare atât în realitate cât şi la nivelul naraţiunii, incitând la rememorare sau revalorizare retroactivă, şi faţă de care orizontul nostru de aşteptare emite deja elementele unei perspective de receptare.

Este vorba în primul rând de Iaşul universitar – unde autorul şi-a făcut studiile – cu inegalabila sa atmosferă culturală, înfiripată de-a lungul timpurilor prin Academia Mihăileană, Dosoftei, Junimea, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Costache Negruzzi, Mihail Sadoveanu, George Topârceanu şi mulţi alţii a căror înşiruire aici ar fi extrem de lungă. Chiar dacă naraţiunea nu inventariază cu exactitate aceste detalii, cititorul le poate include, în baza „rolului” său, în semnificaţia pe care o decelează în „textul deschis” al lui Mihai Maxim. Aceeaşi divergenţă între intenţionalitatea auctorială şi resorturile indefinibile ale actului receptării o prezintă şi posibilitatea ca, după ce am închis cartea, să avem senzaţia că am găsit în ea referiri la Trei Ierarhi, Mânăstirea Golia, Grădina Copou şi Teiul lui Eminescu, fără a avea vreo certitudine în acest sens (şi fără a ne întreba dacă nu cumva am văzut toate acestea doar cu ochii minţii noastre), important fiind, aici, doar faptul că ne-am realizat modul personal de înţelegere a operei literare.

Un corelat al vieţii studenţeşti din epoca reflectată în roman este tabăra de la Costineşti, căreia îi sunt dedicate pagini memorabile. Un tânăr din zilele noastre ar putea identifica în descriere, în funcţie de propria experienţă culturală, o staţiune marină estivală de o frumuseţe aparte, sau una obişnuită, clasificabilă printre multele existente în lume, sau ceva care nu-l impresionează în mod deosebit. Cineva care a trăit vremurile respective va vibra cu o intensitate emoţională fără egal la amintirea unui loc ce oferea, în pofida restricţiilor generale cărora le era supusă întreaga societate, un cadru al exclusivităţii, o atmosferă elevată, sentimentul libertăţii şi al posibilităţilor nelimitate, încredere în viitor şi în valorile umane. Din nou, intenţia auctorială este susceptibilă de a fi reinterpretată de către destinatarul mesajului literar.

Rezumând, aproape nepermis de mult, mai trebui menţionat faptul că romanul conţine, într-un mixaj de fapte documentare şi ficţionale, o aplecare asupra relaţiilor din perioada deceniului VII al secolului trecut ale României cu Uniunea Sovietică şi ţările din prezumtiva frăţietate a ceea ce a fost CAER. „Fereastră spre altădată” reconstituie în plan artistic destinul unui om care s-a implicat, împreună cu alţi oameni din generaţia sa, în realizarea a ceea ce timpurile reclamau şi permiteau. Mihai Maxim abordează, cu umor, dar şi cu responsabilitate, problematica relaţiilor dintre oameni aparţinând unor cetăţenii diferite, care sunt dezirabile şi posibile chiar şi în condiţiile în care legăturile politice, economice şi de altă natură dintre statele respective sunt crispate. Este, desigur, segmentul care ar permite constatarea celei mai mari diversităţi de modalităţi de receptare. Scriitorul surprinde momentul în care România a simţit nevoia să-şi apere cu tărie interesele vitale în relaţia cu Uniunea Sovietică („Planul Valev”), degradarea subsecventă a raporturilor bilaterale dintre state, cu efect nemijlocit asupra destinelor unor oameni. Fereastra pe care o deschide romanul pune puternic în evidenţă, tocmai în aceste capitole, ambivalenţa lui „altădată”: pe de o parte o zonă a trecutului societăţii româneşti, pe care unii cititori l-au trăit ei înşişi, altora stârnindu-le curiozitatea cunoaşterii, altora, iarăşi, oferindu-le ocazia efectuării unor analize şi interpretări; pe de altă parte o posibilă privire spre viitor, spre evaluarea posibilităţilor de valorificare a lucrurilor bune din trecut sau spre neşansa repetării celor negative. (Un aspect extraliterar interesant îl constituie disputa ce se desfăşoară în mass-media românească actuală cu privire la justificarea istorică a respingerii de către România a „Planului Valev!) Dacă s-ar acorda un premiu pentru titluri de carte, „Fereastră spre altădată” ar trebui să figureze printre candidaţii cu cele mai bune şanse de a-l obţine!

Am lăsat, intenţionat, pentru a doua parte a analizei, componenta epică esenţială a romanului „Fereastră spre altădată” – cele două poveşti de dragoste. Motivul îl constituie faptul că acestea pot constitui obiectul interpretării în planul secund, de profunzime, al lecturii, întrucât conferă întregului ansamblu caracterul unei tipice „opere deschise”. Mihai Maxim îl pune intenţionat în dificultate pe cititor, care, văzând că o poveste de dragoste, neterminată, este urmată de o a doua, curmată brusc de evenimente total străine de trăirile oamenilor, ambele având acelaşi personaj masculin, Andrei, îşi pune firesc întrebarea dacă autorul îl confruntă cu situaţia unui cuplu, sau a unor cupluri (parţial) diferite, sau cu prototipul unei relaţii amoroase căruia îi atribuie două dezvoltări narative distincte, lăsând deschisă posibilitatea unei succesiuni de alte variante. Deşi mizează pe interesul şi curiozitatea celui care s-a lăsat deja captivat de mrejele naraţiunii, scriitorul lămureşte lucrurile doar treptat, uneori indirect, pe parcursul naraţiunii sau la finalul cărţii. Mihai Maxim este un maestru al tensiunii epice şi al arcurilor peste timp. Andrei va relua firul primei iubiri, cu Sabina, închegând o familie cu o viaţă armonioasă, cu succes în lumea intelectuală şi în domeniul muncii diplomatice, dovedind o rezistenţă admirabilă la toate vicisitudinile vremilor sub care omul veşnic se află. Pentru soluţionarea conflictului epic spre care a evoluat cealaltă poveste de dragoste, cu rusoaica Svetlana, autorul, un literat subtil, recurge la înseşi tehnica „operei deschise”. Lăsând fereastra să arate spre un „altădată” elisabetan, Mihai Maxim  se foloseşte de forţa sugestivă a unui text celebru, şi anume drama tinerilor îndrăgostiţi Romeo şi Julieta. Iubirea dintre Andrei şi Svetlana, la fel ca în textul shakespearian, devine o relaţie imposibilă, nu din cauza unor absurde rivalităţi de familie, ci ca urmare a la fel de absurdei deteriorări a raporturilor politice dintre statele lor. Perspectivele matrimoniale fiind excluse, deznodământul liber asumat de cei doi eroi nu poate fi sinuciderea, epoca este acum alta. Andrei şi Svetlana, tineri inteligenţi şi lucizi, sunt nevoiţi să accepte datele situaţiei, înţelegând că viaţa lor împreună, mai devreme sau mai târziu, ar deveni insuportabilă din cauza presiunilor exercitate de societate şi chiar de cei apropiaţi, iar ei ar ajunge să se deteste unul pe altul. Mihai Maxim realizează magistral o transpunere în textul propriu a conceptului estetic în discuţie: eroii săi interpretează drama lui Shakespeare în spiritul teoriei lui Eco şi procedează în conformitate cu semnificaţia pe care au găsit-o pentru a depăşi impasul existenţial în care se află, alegând să-şi trăiască fiecare după coordonatele reale şi să-şi poată aduce oricând aminte, cu nostalgie şi cu simpatie reciprocă, de iubirea din tinereţe. Prodigioasă fereastra deschisă de romanul lui Mihai Maxim!