ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Preşul si tabloul cu mama

Primit pentru publicare: 28 Nov. 2018
Autor: Victoria Stolojanu-Munteanu
Publicat: 29 Nov. 2018
Editor: Ion ISTRATE

Din romanul ,,Omul fără frică’’

Într-o zi de miercuri, martie 1944, zi frumoasă,  mă îndreptam spre casa în care locuiam. Din întâmplare întorc capul şi-mi văd prietena care mă urmărea. A început să-mi facă semne cu mâna cu o isterie de care nu o credeam în stare… M-am oprit înainte de a intra.

Eu nu înţelegeam de ce mă urmărise. Părea supărată. Până dimineaţa ne-am împăcat. Am aflat că dorind să îmi spună ceva, aceasta m-a aşteptat în staţia de tramvai la ora la care ştia că sosesc. Nu mi-a mai spus nimic.

Acum mă întreb: ce oare a vrut să-mi spună Vasilica?

Zilele următoare nu mă mai întrebam nimic …aş spune… am scăpat cu viaţă! Din distracţie totul s-a transformat în dramă. Ce ciudat, drama dragostei se încheie odată cu bombardamentele anglo-americane asupra României. În Bucureşti unde nu erau flăcări erau ruine. Cel de-al doilea război mondial a adus o mare nenorocire capitalei şi întregii ţări între 4 aprilie şi 23 August 1944. Firma la care lucram era a unor evrei ce finanţau pe români, pentru că Mareşalul Ion Antonescu  îi decăzuse pe evrei din toate drepturile. În această situaţie au transferat firma pe cea a unui inginer român din Calea Rahovei, patron cu mare firmă de tâmplie, preluând şi personalul tâmplăresc printre care mă găseam şi eu cu Valerica. Acesta era un lucru foarte bun al evreilor, faptul că nu au schimbat meşterul care ne forma şi executa cu noi toate lucrările.

În acest loc, într-una din nopţile de sfârşit ale lunii aprilie, în timp ce eram schimbul II  am conştientizat că zilele mele puteau fi numărate. Am auzit avioanele. Bombardau zona aceea a capitalei. În atelier ne-am retras fiecare pe unde am putut, adăpostindu-ne de ploaia de schije ce se revărsa de la bombele căzute în apropierea fabricii. Eu şi Valerica eram îmbrăţişaţi într-un colţ al atelierului. Ne strângeam tare unul în altul şi tremuram de spaimă. Au trecut două ore de groază. Ne-am hotărât să petrecem sâmbătă seara împreună, după ce vom lua toţi salariul (eu luam 20 lei pe zi, deci 120 lei pe săptamână). Mai făcusem noi astfel de distracţii. De multe ori cu meşterul venea şi soţia care se dovedea astfel geloasă pe el, pentru că avea în subordine şi femei. Eu eram singurul care ştia că aceasta avea şi de ce să fie geloasă. Probabil mirosise femeia că el avea o mândră. Petrecerea continuă până după miezul nopţii cu băuturi, fripturi. Tramvaiele se retrăgeau după ora 24 şi plecam de multe ori cu taxi-ul.

În acea zi de 6 mai, sâmbăta, zi de salariu, n-am mai mers la petrecerea atelierului şi am mers cu Valerica  prin centrul Bucureştiului să-mi cumpăr o pereche de pantofi. Am găsit pantofi frumoşi (30 lei) şi ne-am hotărât să-i udăm până pe la 11 noaptea, când ştia toată suflarea că “vin bombele”. Am ajuns la Restaurantul Calul Bălan şi când ne-am despărţit am “pus la cale” ziua de mâine, duminică 7 mai 1944. Ne-am promis să ne plimbăm şi pentru asta să ne întâlnim la ora 10 în staţia de tramvai la Biserica Sfântul Gheorghe, candva Intercontinental, acum cine mai stie cum  i-o zice, ca tare nemultumiti de denumirile noi ale statiilor i-am vazut pe bucuresteni. Am luat tramvaiul în direcţii opuse.

Acea întâlnire din 7 mai 1944 n-a mai avut loc.  Bombardamentul ne-a înfrânat plăcerea. Avioanele au venit. Ne-au prevestit alarmele de adăpostire. Ajungând în staţia de tramvai  au început sirenele cu prealarma. Anunţau sosirea avioanelor de bombardament la graniţa României. Prealarma dura 10 minute apoi urma alarma de adăpostire. Cum nu mai aveam timp să ajung,  am hotărât să merg la o altă mătuşă (e bine să ai multe neamuri, căci „sângele apă nu se face”) care avea un adăpost provizoriu în pământ la 1 m adâncime. Bomba a căzut la 5-6 m de adăpost şi suflul ei a aruncat pământul de la groapa făcută  peste adăpostul unde eram 21 persoane. Aveam o batistă pe care o ţineam la ochi. Simţeam că pământul se lasă. Număram valurile de avioane, bombardiere grele de la 1 la 6. Muţiseră toţi în adăpost. Unii vecini se adăpostiseră prin magazii, grădini. Cei care au supravieţuit au început să caute în adăpost pe cei care intraseră acolo.  Trăiam. Mătuşa … stătuse pe acelaşi scăunel cu mine, spate în spate. Şi ea a murit. Toţi au murit sufocaţi sau striviţi de pereţii adăpostului. Două ore şi jumătate au durat bombardamentele, între 11-13,30. Din adăpost auzeam:

-Nu loviţi cu târnăcoapele!

-Mamă, tată!

-Sunt morţi cu toţii!

M-au scos şi m-au întins pe spate. Nu mai puteam mişca picioarele.

Cartierul, casa mătuşii, strada, totul era ruine şi flăcări. Eram singurul supravieţuitor. Ceilalţi nu au mai putut să vadă lumina zilei.

Câteodată mă mai întâlnesc cu rude ale celor morţi atunci, pe 7 mai 1944. Mă înconjoară ca pe un erou.

Întâlnirea cu Valerica  nu a mai avut loc.

Evreul la care lucrasem cândva  a fost cel care în 7 mai 1944 m-a luat dintre dărâmăturile exploziei şi m-a dus la el acasă. Am zăcut pe spate trei săptămâni: picioarele îmi erau anihilate, mâinile dureroase, eram speriat de groaza morţii. M-a îngrijit ca pe cei doi copii ai lui, ducându-mă într-un adăpost pe care îl avea în Bolintinul din Deal şi unde se refugia cu familia, fiind mai ferit de bombe.

În cele trei săptămâni aiuram de groaza care mă stăpânea. Îmi retrăiam viaţa. În acel amalgam de suferinţe ale copilăriei doar imaginea mamei îmi făcea bine şi amintirea fetelor cu care făcusem dragoste.

Ai zile, trăieşti, nu ai, poţi avea avuţiile de pe pământ!

A doua zi, bunica era la mine şi se mira de norocul meu, crezând că era imposibil să fiu în viaţă după ce văzuse locul tragediei. Şi locuinţa unde stătuseră ai mei a fost bombardată. Dacă rămâneau acolo…din 20 noiembrie 1943 părinţii mei  fuseseră transferaţi la Pirotehnia Armatei Bumbeşti-Jiu. Ei nu ştiau prin ce trecusem şi nici că ar fi fost morţi în paturile în care dormeau.

Am fost însă forţat de situaţie să părăsesc Bucureştiul datorită bombardamentelor care se înteţeau ziua şi noaptea. Nu mai puteam continua  nici lucrul la patron, nu mai aveam nici unde sta pentru că în noaptea de 22 iunie 1944 casa în care mă lăsaseră părinţii să locuiesc a fost distrusă de o bombă. Noi ne ascundeam în pădurea de lângă hipodromul de curse Băneasa, care era cea mai apropiată. Când m-am apropiat, totul era o ruină. Printre dărâmături am găsit  un tablou al meu cu mama, eu la vârsta de 13 ani. Era rupt, dar îl păstrez şi astăzi. Am mai găsit un preş. Vecinii mi-au dat o valiză de lemn în care am pus poza şi preşul.

Bombardamentele asupra Bucureştiului, îndeosebi asupra cartierelor mărginaşe Chitila, Griviţa, Grand, Giuleşti, Băneasa, Pantelimon, Colentina-Berceni,  au distrus locuinţele cetăţenilor şi aşa sărăcăcioase şi igrasioase, lăsând în urmă ruine şi cadavre. Celor ce supravieţuiau bombardamentelor anglo-americane, rămaşi fără adăposturi, li se spunea sinistraţi  şi trebuia să-şi găsească adăpost în afara Bucureştiului. În această situaţie mă găseam şi eu: locuinţa unde stătusem din str. Carpaţi nr.25, cartier Griviţa, a fost lovită de bombardament în noaptea de 22 iunie 1944. A urmat locuinţa în care stătea bunica cu restul familiei în str. Porumbacu nr.12 cartier Giuleşti, la Podul Grand, apoi o mătuşă Angela din Piatra Craiului nr 27 din Crângaş.

Singur, scăpat cu viaţă din 7 mai 1944, dar cu sănătatea şubredă, lipsit de adăpost,  în acea stare grea de război care apăsa populaţia prin lipsa de alimente şi disperarea ce nu mai putea fi stăpânită, prin întreprinderile care nu mai lucrau, mijloacele de transport paralizate, drumurile bombardate ce erau întoarse ca la arat, îmi rămăsese numai varianta să părăsesc Bucureştiul. Văd şi acum cadavrele pe străzi, adăposturile improvizate din curtea atelierelor Griviţa  şi din Dealul Mitropoliei, ca şi cimitirul din această zonă căruia i s-a dat numele “4 aprilie 1944”, ziua începerii bombardamentelor anglo-americane.

Ultimul eşalon de angajaţi s-a transferat  de la Pirotehnia Armatei Bucureşti la Bumbeşti –Jiu pe 20 noiembrie 1943.

Am fost nevoit să mă refugiez la Bumbeşti-Jiu, lăsând locul de muncă de la Fabrica de Tâmplărie unde eram ucenic. Urma să obţin  calificarea de meseriaş templar. N-am reuşit asta la Bucureşti ci tocmai în 1946 la Bumbeşti-Jiu prin Camera de Comerţ şi muncă Craiova. Abia atunci am devenit meseriaş cu carnet de calificare.  Asta face războiul: face toată ordinea dezordine, vieţi de oameni şi clădiri.

Am plecat pe 3 iulie 1944 şi Drumul de la Bucureşti la Bumbeşti a durat trei zile şi 2 nopţi pe CFR. Priveliştea era sumbră: revăd nodurile CFR bombardate, podurile şi viaductele. Un unchi al meu m-a adus în Gorj, la părinţi. Am călătorit pe vagoane. De unde să aibă unii ca noi bani de bilet? Trei zile şi trei nopţi a durat călătoria. Ne-au prins şi nişte ploi zdravene că parcă înnebunise şi vremea. Am ajuns răciţi amândoi. Unchiul trebuia să se întoarcă la cazarmă. Eu trăiesc, dar el, cel  ce m-a adus în Gorj a decedat după o săptămână. Era unchiul meu cel mai bun, cu care crescusem împreună. Avea 23 de ani şi era militar în termen la Jandarmi în Bucureşti. Avusese învoire 5 zile dar ne-am hotărât greu să plecăm şi datorită întreruperilor pe CFR din timpul bombardamentelor a întârziat o zi. A fost bătut de comandant şi o lovitură a fost cauzatoare de moarte. Sigur răcise şi la plămâni. Din această întâmplare am înţeles că unii îşi dau viaţa pentru a putea supravieţui alţii…unii ca nişte eroi, alţii într-un mod stupid, aş spune precum unchiul sau adăpostiţii.

În dimineaţa de 5 iulie eram  la poarta Pirotehniei Valea Sadului. Atunci  mi-am înştiinţat părinţii, care nu ştiau nimic de cele întâmplate cu noi.

Au rămas surprinşi. Mari emoţii şi plânsete. Ei locuiau la cetăţeanul Dănăiaţă Dumitru, zis Herenoiu, care avea trei copii: Nelu, Dinu şi Maria. Aceasta ne-a fost casa până în 1947, când am primit locuinţă în Colonia Veche.

Am lăsat în urmă Bucureştiul, micul Paris al celor bogaţi, nu al săracilor ca mine. Pentru mine erau periferiile, mahalalele sărace, maidanele celor ce căutau în gunoi după o coajă de pâine cum caută râmele prin pământ.

Primele zile au trecut greu. Eram trist. Mă revigora numai asigurarea părinţilor că mă voi întoarce la Bucureşti. Au urmat două săptămâni de speranţe şi aşteptări zadarnice.

Aici, la ţară, totul îmi era străin: aşezări noi, oameni sfioşi, timizi, simplii. Mai văzusem prin Bucureşti olteni cu cobiliţe, cu zarzavaturi, iaurt sau ziare, gaz. Acolo erau rari şi întorceam capul după ei ca după ceva ciudat datorită hainelor lor. Aici erau peste tot doar olteni cu  costume populare la fel de frumoase. Îmi plăcea şi cum aveau aranjat totul şi în case.

Începând cu 4 aprilie 1944 primele avioane americano-engleze au intrat pe teritoriul României, bombardând zonele şi obiectivele strategice. Sirena instalată deasupra Uzinei Electrice era folosită numai în caz de alarmă aeriană, care prevestea ca semnal pătrunderea avioanelor de bombardament. Ca prim semnal era dată prealarma, după 15 minute alarma generală, când urma  părăsirea locului de muncă şi adăpostirea. Gorjul era tranzitat de avioane cu destinaţia Braşov. Conducerea uzinei ordona încetarea lucrului şi ascunderea prin pădure în interiorul uzinei. Cei mai speriaţi parăseau uzina pe poarta liniei de cale ferată, intrând în primele tunele din Defileul Jiului. După încetarea alarmei (trecerea avioanelor anglo-americane) fiecare angajat relua lucrul închinându-se că a mai supravieţuit o zi. Conducerea uzinei se ascundea în defileu. Fugeau îmbarcaţi în autobuze.

În amintirea militarilor români căzuţi pe câmpul de luptă s-au ridicat două troiţe lucrate din lemn în Tâmplăria uzinei de Dijmărescu  Vasile din Vădeni, care au fost aşezate: una în faţa pavilionului administrativ şi a doua în locul unde se ţineau adunările religioase, în faţa actualului sediu al pompierilor. La toate adunările religioase participa şi directorul uzinei, colonel Artur Popescu, ulterior judecat şi declarat criminal de război de noul regim creat după 1947.