PRIN APROAPE, APROAPE!
Interviu realizat de profesorii Elizia și Vasile LEFTER

1.Maestre, apelativul nu este unul  de conjunctură. Chiar vi se cuvine.Cine sunteți și de unde veniți în Vrancea legendară?               

1. Sunt tare fudul că sunt un țăran  din satul Bălușeni, judetul Botoșani. Dealtfel, consider ca apelativul “țăran” este  superior celui de “maestru”. Sunt tare recunoscător locurilor în care am copilarit. Erau vremuri fericite,  când nu existau calculatoare sau telefoane mobile. Satul era plin de copii. Treceam repede de la studiul buburuzelor și greierilor din iarba șanțurilor, la hârjoana de pe tapșanul din fața casei. Memoria îmi este marcată de drumurile șerpuite și  colbuite, de “tranzitul” căruțelor și al vacilor care se întorceau seara către domiciliile personale, de păduri, de gârlele unde ne scăldam și pescuiam si nu în ultimul rând de grădinile de unde furam tot felul de fructe sau struguri.  Apoi nopțile când mă întorceam de la pescuit cu bunicul. Îmi amintesc umbrele noastre lăsate de lumina lunii, povestea lui despre un lup, întâlnit de el într-o noapte exact pe cărare. Muream de teama ca nu cumva să văd ca la umbrele noastre se adaogă și umbra lupului. Nu pot să uit nici zilele când eram trimis cu mâncare la ai mei, care erau la prașit pe un ogor. Urcam un drum pe un deal și în varful pantei vedeam linia orizontului, unde cerul se unea cu pământul.  Mergeam tiptil, în vârful degetelor, convins că voi pute pune mâna pe linia orizontului. Doar că spre dezamagirea mea, când ajungeam în vârful dealului, aceasta se muta pe culmile altor dealuri. Vreau să spun ca eram inteligent încă de mic. Toate astea au fost baterii care m-au încarcat pentru toata viata. N-am cum să-l uit pe Moș Vasile Fecioru. Seara, când sătenii se întorceau obosiți de la muncă, își parcau căruțele în fața bufetului. Se așezau toți pe marginea unui șanț, cu câte un păhărel. Moș Vasile era un adevarat profesor de umor. De ăla țărănesc dar sănătos. Avea știința de a glumi  pe seama oricui, fără sa supere, sau  să pățeasca ceva. Nu era ușor pentru că bălușenenii erau iuți la mânie. După o astfel de terapie de râs, se urcau în căruțe,  auzeai mânându-și caii sau plavanii cu un  … diii... Romică, sau diii, Florean și plecau mulțumiți acasă. Stiu ca toți cei care au copilărit la țară au astfel de amintiri, dar în lumea asta nu exista un sat mai frumos ca Bălușenii. Pentru mine este un loc sfânt. Dar tot raiul ăsta rural a ținut până la șapte ani.  Apoi taică-miu a părăsit satul, devenind proletar, prin angajarea la Uzinele Textile Moldova  din Botoșani. Astfel  am schimbat iarba pe care mergeam  desculț, cu asfaltul pe care pășeam, deja  în calitate de baiat de oraș.

2.Nu cred că în Vrancea avem o peniță mai ascuțită ca a dumneavoastră. Vorbiți-ne de începuturile aventurii plastice.
2.Destinul meu de mâzgălitor mi se trage de la o capra. La modestia ogrăzii noastre atâta ne permiteam. Era moda când fetele aveau  niște  caiete, în care își notau amintiri, cugetări și catrene, însoțite de desene.  Bineînțeles că și sora mea, Paulina, avea un astfel de album. I-am luat caietul tocmai când capra noastră păștea în fața casei dar îmi și poza precum un model de la Academia de Arte. Am desenat-o. Vreau sa spun că sora-mea  a țipat extaziată la tot clanul ograzii. Ia uitați-vă ce capra a desenat Costică !  Este drept ca nimeni nu mi-a zis “maestru” dar au fost așa de impresionați, încât de atunci am luat virusul desenatului și nu m-am vindecat nici astăzi.

3.Care credeți că  este momentul prevestitor al  unei afirmări în lumea artiștilor plastici de mare succes?
3.Se impune sa spun câteva lucruri despre mine și caricatură. Încă de pe la opt ani rupeam o gramadă de teniși chinezesti, la fotbal. Prin clasa X-a, colegul meu de bancă, Dorin Verniceanu, m-a invitat la el acasă. Atunci am văzut prima oară ca pe lume există caricaturi, colegul meu având mai multe reviste “Urzica”. Într-o zi, Dorin a venit în clasă cu un număr al ziarului “CLOPOTUL”, în care îi apăruse un grupaj de 4 caricaturi. Desena destul de bine și avea umor. Eu care știam să desenez capre și mai frecventasem  și cercul de pictură de la Casa Pionierilor din Botosani, mi-am zis că îmi va fi floare la ureche să îmi apară și mie desene în ziar. M-am infățișat la redactorul ziarului cu niște desene. Doar ca nu au fost publicate. Am compensat mai tarziu acest eșec. Am publicat vreo 15 ani în ziarul “Clopotul” pe vremea când secretar de redacție era domnul Victor Maftei. Prin clasa a XI-a am debutat și eu dar și Dorin în revista “Urzica”. Doar eu am continuat să desenez caricaturi. Dacă ar fi continuat și Dorin, cu siguranța că ar fi făcut performanța în caricatură.

4.Familia a intuit ascensiunea fulminantă în domeniul caricaturii?
4.Când mi-a apărut primul desen in “Urzica” am fugit la taică-miu, cu revista în dinți, să mă laud. Nu pot spune că nu l-am impresionat, dovada că imediat mi-a dat misiunea să-i cumpăr țigari. Momentul  lui de fuduleală maximă, când a apreciat altfel “artistul” de pe lângă casa lui a fost atunci când în cutia noastră poștală, ruginită, am primit un plic cu un cec de 1000 de dolari. Luasem un premiu 1 în Montreal. A făcut cinste la tot cartierul.

5.Orice desen cu tentă caricaturală presupune o temă.Imaginea cu notă satirică este rodul trăirilor în lumea ficțiuniisau este rezultatul unei  inspirații de moment?
5.Exista idei care vin ca și cum ți-ar cadea  fisa. Acest lucru se întampla, dar destul de rar. Nu pot spune  că o caricatură se elaborează dupa o rețetă. Dar o schema de gândire există totuși. În contextul unei teme se caută doi termeni, care se află în extreme cât mai îndepărtate ca sens și compatibilitate. Între acești termeni se caută o relație comică, surprinzătoare. Se mizează pe faptul că percepția acestei relații se întamplă într-un moment când creierul este prins pe “picior greșit”. Este necesar un mic timp până când  se descifrează relația. Atunci, privitorul fie că râde fie că are plăcerea unei revelații spirituale,  dacă este o idee mai profundă. Exista idei obișnuite și idei mari. Pentru a se ajunge la o idee mare, ne putem plimba cu ea în cap și o săptămână. Apelăm la intersecții cu sensibilitatea poeziei, un pic o facem și pe filozofii, zăbovim mult până găsim cea mai bună punere în pagină, de dragul compozitiei, cautăm cel mai bun unghi de unde privim personajele, etc.

6.Vă amintiți de prima caricatură de succes? Postațio aici!
6.Tocmai v-am zis despre primul premiu internațional, primit in Montreal. Acesta este desenul…

7.Care este expoziția de debut prin care ați devenit un nume în lumea artiștilor de profil?
7. Mult timp am facut caricaturi, fără să intalnesc caricaturisti mari ai vremii. Imi amintesc prima oară cand am bătut la ușa revistei “Urzica” imi transpirau talpile in pantofi, de emotie. Existau atunci nume mari in caricatura romanească: Matty Aslan, Nell Cobar, Cik Damadian, Eugen Taru, Albert Poch, etc. Se organizau  in Bucuresti expoziții republicane anuale de caricatură. Atunci a fost o surpriza extraordinara pentru mine, cand o lucrare mi-a fost acceptată in expoziție, alaturi de aceste nume. M-am simtit acceptat in familia caricaturistilor.

8.Domnule Constantin Pavel, credeți  că prin caricatură putem face ca  lumea să fie mai bună?
8.Desigur. In primul rand ca zambetul este un mare dar facut oamenilor. Apoi mesajele unor caricaturi, cu o mare incarcatură spirituala, au un rol de tămăduire socială dar și educativ. In Koreea de Sus si in Kyoto exista facultati in care caricatura este o disciplină in sine. S-a luat in considerare faptul ca o caricatura are un grad mare de concizie și ca poate transmite mesaje informative și in alte discipline scolare. Mai ușor decat mesajele trimise cu ajutorul a multor pagini. Același lucru se intamplă și in caricatura de presa. O caricatură bine facută are acelasi impact asupra cititorului, ca transmitere a unui mesaj,  precum un editorial scris pe o intreaga pagină.

9.Știu că  sunteți un nume în lumea caricaturii la nivel mondial. Vă rog să renunțați la modestia care vă  caracterizează și enumerați o parte din premiile  obținute    în țară și peste hotare.
 9.Laudaroșenia este intotdeauna antipatică. Dar va atașez un CV al activitatii mele. Il am deja pregatit pentru ca la multe competiții de gen, cand participi, iți cer pe langa desene si CV-ul.  

  CV – Constantin Pavel
  Am făcut vreo 10 filme de animație. Am ilustrat mai multe cărți. Am participat la multe expoziții internaționale de caricatura . Mi s-a întâmplat să primesc si premii (ca o compensare a faptului ca in timpul scolii nu prea primeam):
-Tokyo- Premiul Hidezo Kondo
– Tokyo- Premiul special –Tokyo
– 5 premii Excelență -Kyoto
-Premiul Primariei Ohotsk din Kyoto (Japonia)
-Montreal- Premiul I / benzi desenate
-Vercelly- Premiul I
 – Shanghay-premiul I
– Woffsburg (Austria) – Marele Premiu
-Sintra (Portugalia – Premiul I
 -Barcelona – Premiul I -Barakaldo (Spania) – First Pize
– Skopje (Macedonia)- Premiul I
-Vianden (Luxemburg)- Premiul I
-Seul- Koreea – Marele Premiu (de două ori)
– Lubben (Germania) Premiul I
-Marele Premiu -Braila – (de două ori )
-am luat premiul 2 și 3 Knokke Heist,- Belgia
-2 și 3 la premiul Piracicaba,(Brazilia)
– premiul III Rodos (Grecia), etc
 -Terasino (Brazilia) – Premiul I
-Mai multe premii 1 si mari premii la Concursurile nationale si internationale de caricatură din tara ( Braila, Costinesti, Vaslui, Timisoara, Slatina, Suceava, Focsani, etc.)
–  Am colaborat multi ani, avand rubrici zilnice de caricatură in  ziare si reviste din tara : ziarele  „ CLOPOTUL” din Botosani, „AZI”, „COTIDIANUL”, „BURSA”, „ZIARUL FINANCIAR”, „ADEVARUL”, „MONITORUL DE VRANCEA”, precum si cu revistele ” PROTV MAGAZIN” „ASPIRINA SARACULUI”, „PLAY CU BOI”, „MAGAZIN”, etc.

10.Alegeți o caricatură care v-a adus glorie și  bani.Redați-o aici ! 
10.Am luat un premiu 1 la Concursul Internațional de Caricatură de Presa la Sintra, Portugalia. Premiul a fost de 5000 euro. Aceasta ar fi caricatura :

11.Cum vă susține familiaîn demersul   dumneavoastră artistic?
11.Bine. Adica atunci cand nu spăl vasele, cand nu tai ceapă și alte legume la bucătărie, cand nu dau cu mopul și matura sau aspiratorul, cand nu merg la cumpărături, cand nu intind rufele pe sarmă…  soția imi lasa timp și pentru desenat.

12.Cum vedeți   viitorul acestui gen plastic într-o lume complicată, în care banul este punctul terminus al vieții?
12.Viitorul caricaturii nu sună bine nici la noi in tară, nici in lume. Cel mai mult suferă caricatura de presă. Aproape ca a dispărut presa tiparită. Foarte multi caricaturiști care aveau contracte de colaborare au rămas fără obiectul muncii. In aceasta situație mă aflu și eu. Vreo 15 ani am colaborat cu contracte de colaborare cu ziare importante din Bucuresti. Acum imi mai apar, sporadic, desene in presa internațională. Am mai avut propuneri de colaborare din partea unor publicații de la noi. Dar fără ca munca mea sa fie platită. Afurisitul ăsta de creier s-a parșivit. Si ăsta refuza sa gandeasca fara bani. Nici nu cred ca lucrurile iși vor reveni vreodată, in presă. Avem norocul ca in lume, pe toate continentele, exista multe expoziții de caricatură. Este bine pentru ca ne ține mintea in priza. Altfel ar da rugina peste noi. 

13.Ce întrebare  ați fi dorit să vi se mai adreseze? Puneți-vă singur această întrebare și lăsați cititorii    să răspundă.  13.In ultimul timp curge peste noi un fel de smoală neagră a răului. Viața ne este cotropită, pur și simplu, de crize economice, de amenințarea că de Crăciun vom tăia gandaci și greieri puși la ingrașat, de prețul  carburanților și a facturilor, de nebunia lui Putin, etc. Stie cineva cand ne va fi mai bine și vom putea zambi din nou  ?

14.Nu m-aș supăra, dacă m-ați prindeîntr-o caricatură! 

14.( Desenul dedicat domnului profesor Lefter)

15.Oferiți  un set de fotografii și diplome care să vă reprezinte.

15.(Trofee, diplome, imaginea de la decernarea premiilor di Sintra (Portugalia) și cea din China în care am facut parte din juriu).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cu mulțumiri, VasileLefter, membru UZPR