Primit pentru publicare: 27 ian. 201&
ZECE  ÎNTREBĂRI
Autor: Georgică MANOLE, redactor șef al Rev. Luceafărul
Publicat: 28 ian. 2017
Editor: Ion ISTRATE

ZECE  ÎNTREBĂRI  PENTRU…

CONSTANTIN  PAVEL

“Secvenţe din poezia filozofică a lui Eminescu pot fi folosite în ideile unor  caricaturi.  Dar Bădiţa Mihai, nu cred că poate fi caricaturizat în contextul unei caricaturi.  Dimensiunile lui Eminescu sunt sfinte”

Georgică Manole: Să facem un salt în trecutul recent şi să ajungem în Băluşeni.   Cum v-au fost anii copilăriei?
Constantin Pavel: Fără copilăria din Băluşeni sufletul meu ar suferi de handicapul unei deficiențe senzoriale şi mentale.  Daca  satul meu poate fi considerat banal pentru un strain care-l traveseaza, pentru mine rămâne un loc magic.  Nu cred că există în lume broaşte care orăcăie mai suav  decit cele din râul Dresleuca. Le ascultam când pescuiam cu crâsnicul, şi din cauza foamei dar şi de placere. Geografia lumii este total incompletă, pentru mine,  fară dealul pe care ne dădeam cu săniile, fără   Dealul Draxinilor sau fără drumurile care fac slalom printre câmpii şi podişuri. Retina mi-a rămas marcată definitiv de amănuntele marilor descoperiri ale copilariei. Nu pot uita niciodată buburuzele din iarba şanţurilor, prispa de lut a casei pe care Tata Bătrân (bunicul) lenevea desculţ, in pozitia Gânditorului lui Rodin. Doar că uneori dădea  cu destulă graţie, din degetele de la picioare, călcând parcă pe clapele timpului. Îmi amintesc cu mare drag de Mos Costică a lui Fecioru. Era hătrul satului ăi profesorul meu de umor. Oamenii se întorceau, pe înserat, cu oasele obosite de la muncile câmpului. Mulţi dintre ei se opreau la Bufet de dragul unei ţuici dar si de dragul glumelor lui Mos Costică. Acesta ştia să râda de metehnele sătenilor fără să-i ofenseze. Mare lucru, pentru că băluşenenii erau destul de iuţi la mânie şi oricine altcineva încerca o gluma mai deplasată, se trezea cu o coadă de sapă pe spinare. Se aşezau ciorchine pe marginea şanţului şi se relaxau copios, printr-o terapie de râs în grup. Exista umor cu har, autentic şi sănătos ţărănesc care vine de undeva din astral. Deasemenea, nu voi uita niciodată nici peripeţiile şi personajele spumoase, care mi-au populat copilăria. Dar pentru asta mi-ar trebui câteva zeci de pagini.

G.M.: Într-un interviu spuneţi că „în liceu aveam un coleg de bancă foarte inspirat în ale caricaturii. Publica în ziarul local „Clopotul” şi asta m-a ambiţionat foarte tare şi pe mine”. Cine era colegul, ce s-a mai întâmplat cu el, care a fost evoluţia lui?
C.P.: Colegul de bancă şi prietenul meu se numea Dorin Verniceanu. Cred că Soarta este generoasă uneori şi îţi scoate în cale oameni deosebiţi. Un fel de semafoare de referinţă în viaţă. Dorin avea (şi are şi acum) umor cu tona.
Aveam vreo 17 ani când am văzut la el acasă nişte Reviste URZICA. Ştia din această cauză, ce este aceea o caricatură.  Făcea caricaturi, mi le arăta şi ne amuzam împreuna cu colegii de clasă. Fără să fie un desenator virtuos, avea un simţ al stilizărilor. I-au apărut desene în ziarul CLOPOTUL şi în revista URZICA. Linia desenului în sine, avea umor.  Acest  lucru este o mare calitate în caricatură ăi astăzi. Eu frecventasem mai mulţi ani un cerc de pictură la Casa Pionierilor. Mă consideram mai bun decât el la desen. La vremea aceea nu înţelegeam şi nu ştiam că o caricatură este cu totul altceva decât un desen bine executat. De aceea când desenele cu care m-am înfăţişat în redacţie au fost aruncate la coş. A fost o frustrare… prietenească, dar şi benzina necesara pentru a desena cu o pasiune de berbec. Dorin era, pe bune, inteligentul clasei. A făcut Facultatea de Chimie şi a performat spectaculos. A funcţionat ca director principal la o Companie  petrolieră multinaţională, cu sediul în Austria. Avea  încă din liceu, un spirit deosebit şi un fel deosebit de a gândi. Ar fi putut performa foarte bine în zona artistică. La cât de riguros analiza viaţa, l-aş fi văzut performând, de exemplu, ca un mare regizor. Dar poate într-o altă viaţă… Oricum, îi sunt dator cu o bere pentru că datorită lui am făcut caricatură toată viaţa.

G.M.: Care ar mai fi rolul caricaturii, azi?
C.P.: Caricatura este deja un fenomen universal. Există multe expoziţii şi competiţii internaţionale de caricatură pe toate continentele. Există caricaturişti extraordinari şi caricaturi, antologice, memorabile. O caricatură …mare presupune, în primul rând virtuozitate în desen, specifică graficii de şevalet. Apoi o idee care trebuie să… trăsnească. Adică nişte gânduri pe care le poţi plimba şi câteva săptămâni, până le împingi către esenţă. Elaborarea continuă prin folosirea unor mijloace de expresie, un pic cinematografice: unghi din care abordezi cadrul compoziţiei, atmosfera, lumina…  Autorul are nevoie de un dram de umor de la Dumnezeu dar si de o anume afurisenie. Asta pentru că menirea unei caricaturi nu este aceea de a lăuda.  Pentru completarea reţetei, uneori încercam să filozofăm, să fim aproape poeţi în exprimare. Din păcate, astfel de caricaturi sunt prea puţin cunoscute publicului. Au un circuit restrâns. Sunt mai cunoscute caricaturile de presă. Şi acestea au valoarea lor, prin mesajul politic, moralizator. Se spune că o caricatură de presă bine făcută, pe pagina unui ziar, are aceeaşi valoare ca un editorial. Dar caricatura de presă este efemeră, traieşte doar o zi. De acea se folosesc mijloace de exprimare, ca desen şi idee, mult mai simple. Ridendo castigat mores, spuneau strămoşii latini. Adică sa îndreptăm moravurile râzând. Cam acesta este şi rolul caricaturii.

G.M.: La Focşani trăieşte şi pictează botoşăneanul Gheorghe Zaiţ. Cum vede un caricaturist opera acestui important artist al prezentului?
C.P.: Am lucrat nişte ani buni la Palatul Copiilor din Focşani, împreună cu pictorul Gheorge Zaiţ. Am avut o relaţie amicală. Este un plastician foarte talentat. Pictează în principal, peisaje cu o cromatică foarte sensibilă. Din păcate pentru Focşani, Gheorghe Zaiţ s-a mutat cu domiciliul în Iaşi.

G.M.: O întrebare pe care n-o pun întâmplător. Credeţi într-o implicare în politică a personalităţilor culturale?
C.P.:  Da. Am avut norocul să cunosc mai mulţi artişti, de-a lungul anilor.  În afara faptului că prin natura vocaţiei, trăiesc cu mintea într-o lume ideală, ireală şi plăsmuită, mai toţi au rădăcinile foarte sănătos şi riguros înfipte în      realitate dar bineinţeles şi în viaţa politică. Gândirea artistică este una foarte complexă. Presupune o înţelegere a realităţilor bazată pe umanism care are în centru omul,  demnitatea lui, încrederea în rațiunea umană şi, de ce nu, bunăstarea. Aş spune că ar fi exact ceea ce le lipseşte politicienilor.

G.M.: Revin la întrebarea a doua. Eraţi prin anii `70, aţi realizat câteva caricaturi şi v-aţi prezentat cu ele la ziarul local „Clopotul”, din Botoşani, unde aţi fost refuzat. Detaliaţi momentul, cine erau şi cum justificau cei care nu au putut să vadă acel mic semn ce putea anticipa că în faţa lor se află un viitor geniu al caricaturii?
C.P.: Mulţumesc pentru apreciere. Nu mă consider un geniu. Sunt un ţăran din Băluşeni care prăşeşte pe ogorul Caricaturii. Cei din redacţie, la acea vreme nu m-au nedreptăţit. Atunci chiar nu ştiam ce este aceea o caricatură.  Am debutat în revista URZICA în anul 1971. Pot spune că chiar şi la vreo zece ani de la debut, după ce îmi apăreau desene în diverse publicaţii ale vremii, nu prea ştiam ce este caricatura. Mai toţi  caricaturiştii aveau  nişte teme de doi bani : frizeri care iau bacşiş, autobuze care întârziau în staţie,  soţi  care se întorc acasă de la crâşmă, aşteptaţi de către soţii  cu facăleţele de rigoare, etc. Erau şi atunci expoziţii internaţionale dar caricaturiştii români nu aveau acces la ele.  Ne lipseau informaţiile despre standardul une caricaturi de valoare. Foarte târziu am avut revelaţia unui alt mod de abordare a caricaturii. A fost adusă la Focsani o expoziţie, AŞII CARICATURII IUGOSLAVE. Exista o mare şcoală sârbă  a caricaturii, cum de fapt sârbii aveau şi o şcoală extrem de valoroasă a filmului modern de animaţie. Am stat în acea expoziţie ore în şir. Am descoperit o nouă lume şi moduri absolut noi şi moderne de exprimare plastică precum şi de elaborare a ideilor. Am încercat apoi să mă raportez la acel standard. Am realizat şi vreo zece filme de animaţie. Filmul de animatie iţi oferă exerciţiul de elaborare al unui scenariu, care in final se termina cu o morală filozofico-umoristă, precum în fabule. Acest exerciţiu este foarte util în caricatură. O caricatură bună este de fapt tabloul final al unui scenariu care se consumă mental, în nişte secvenţe anterioare, care nu se văd dar se pot ghici. Aceasta înseamnă că ţi-l faci partener de interpretare pe cel care priveşte desenul. Revenind la ziarul CLOPOTUL, am recuperat mai târziu eşecul de la început. Am colaborat mulţi ani, cu apariţii aproape zilnice, pe vremea când secretar de redacaţie era domnul Victor Maftei.

G.M.: Ştiu că la Concursurile Internaţionale de Caricatură participă, frecvent, între 1000 şi 2000 de desene.  Constantin Pavel iese mereu în primii trei. Există un secret?
C.P.: : Există participări şi mai mari, de 12.000 -14.000 desene trimise pentru concurs. Aşa erau cele din Montreal si Tokyo (au dispărut amândouă). La ambele (scuze pentru lipsa de modestie) am primit câte un premiu întii. Şi eu mă mir că mi se întâmplă câte o astfel de minune. Soţia mea are o explicaţie foarte simplă. Îmi spune că la mine funcţionează zicala… prost să fii, noroc să ai. Eu aş adăuga faptul că muncesc cu mare drag şi, deasemenea, pentru că i-am avut profesori  de umor pe Moş Costică Fecioru la Băluşeni şi pe Dorin Verniceanu la Botoşani.

G.M.:  Credeţi că Eminescu poate fi pus într-o caricatură?
C.P.: Secvenţe din poezia filozofică a  lui Eminescu pot fi folosite în ideile unor caricaturi. Dar Bădiţa Mihai, nu cred că poate fi caricaturizat în contextul unei caricaturi. Dimensiunile lui Eminescu sunt sfinte.  Se pot face însă portrete caricaturale, de bun simt, ale poetului. Acest lucru se întâmplă de câţiva ani. Un coleg din Ploieşti, Nicolae Ioniţă, face anual o expozitie de portrete ale marilor personalităţi româneşti. Şi chipul lui Eminescu a fost o tema, acum câţiva ani.

M.: Către ce meridiane plecaţi cu următoarea expoziţie?
C.P.: Anual, există un calendar cu destule expoziţii şi competiţii internaţionale în lume. Sunt destul de harnic şi particip la mare parte dintre ele. Un profesor doctor din Germania  mi-a cumpărat vreo 15 desene. Are şi o Galerie de Caricatură. Anul acesta mi-a comandat o expoziţie de caricatură în Germania. Mi-a făcut deja catalogul expoziţiei.  Pregătesc vreo 80 de lucrari. Este posibil să am o expoziţie şi în Botoşani, anul acesta. Ar fi o expoziţie de suflet. Mi-ar plăcea să deschid o expoziţie şi la Băluşeni… Va mulţumesc pentru că m-aţi băgat în seamă cu acest interviu şi vă urez mult succes !

G.M.: Anexaţi acestui interviu o caricatură pe care o dedicaţi botoşănenilor.
C.P.: Vă ataşez un desen care a luat cândva Premiul I în Montreal.