Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

RAPORTUL DE SEARĂ (Memorii) – 7. LEHNEȘTIUL DIN SUFLETUL MEU

Burac,GhPublicat de prof.Gheorghe Burac, 24 ian.2014

RAPORTUL  DE  SEARĂ (Memorii) – 7
LEHNEȘTIUL DIN  SUFLETUL  MEU

”Viața ta să fie astfel, în necontenita-i dezvoltare mai sus, încât eul tău de ieri să fie pentru tine un învins ori un întrecut spre care să poți privi totuși cu simpatie”  N.IORGA

În ziua de 11 martie 1965, a trebuit să părăsesc postul de inspector la Comitetul de Cultură și Artă al Sfatului Raional Săveni și să mă întorc la profesia mea de bază. Eram atunci titular la Școala Gimnazială din Vlăsinești (satul meu natal), însă unde nu apucasem să funcționez decât două luni, înainte de armată ( la începutul anului școlar 1955-1956). Dar, pentru că autoritățile raionale în drept n-ar fi fost tocmai de acord cu demisia mea de la cultură, mi-au ignorat titularizarea, sperând că voi renunța la demisie, și mi-au oferit, fără drept de  apel, funcția de director la Școala Coordonatoare Lehnești, din comuna Movila Ruptă. Nu se așteptau să accept. (Movila Ruptă, era, la vremea aceea, un toponim sinistru pentru persoanele ”recalcitrante”, iar distanța la care se afla față de centrul de raion era un motiv în plus să nu fi fost agreat.)

Eu nu eram deloc speriat de această perspectivă și, înainte de orice, îmi plăceau așezările de pe Valea Prutului, iar în structura interioară a oamenilor din această zonă găseam multe asemănări cu populația satului meu, cu părinții, rudele și vecinii mei din Vlăsinești.

Cu deosebire, cunoșteam Lehneștiul, reședința comunei, unde, în cei trei ani cât am lucrat la cultură, am fost de mai multe ori cu brigăzi științifice, conferințiari ori în misiuni de control și  îndrumare a activității căminului cultural și a bibliotecii comunale. Mai mult ca atât, la școala din centrul acestei comune, fusesem și mai înainte, în câteva delegații, încă în anul școlar 1961-1962, când eram director al Școlii Coordonatoare Dobârceni.

De la Dobârceni la Lehnești nu era cale prea lungă; mergând cu orice mijloc de transport, pe drumul cel  mai scurt, se putea ajunge, ca și acum, în aprox. o oră și jumătate. Probabil că acesta era și unul dintre motivele pe care fosta Secție de Învățământ a Sfatului Popular al Raionului Săveni l-a avut în vedere delegându-mă, în repetate rânduri, să îndeplinesc diferite însărcinări și în școlile din comuna Movila Ruptă, în calitate de membru al colectivului ei obștesc.

Prima dată, am efectuat un control tematic în unitățile școlare din această comună. Ziua aceea era pe la mijlocul celui de al 3-lea trimestru al anului școlar, când primăvara își intra pe deplin în drepturi, iar eu, ca să fiu martor al miracolului unei dimineți a noului anotimp, mă deșteptasem cu mult mai devreme decât de obicei.

Până la sosirea șaretei Sfatului Popular al Comunei Movila Ruptă care urma să mă ia de la Dobârceni, am avut timp să contemplu grădina gazdei mele, pe care încă nu apucasem s-o văd așa de frumos împodobită de verdele crud al naturii abia trezite la viață și de florile multicolore și înmiresmate ale edenului de lângă casa ”părinților” mei adoptivi.

Un vântuleț cald flutura frunzele trandafirilor agățați până la acoperișul unui boschet hexagonal a cărui frumusețe le întrecea pe toate celelalte și cu atâta forță acele minunății puseseră stăpânire pe mine, încât aproape că nu-mi dădeam seama  dacă merită să părăsesc acel paradis ori mai bine să rămân acolo unde mă găseam, până la saturație.

Deodată, niște vrăbii aflate la un popas în dudul din colțul uliței , speriate de zgomotul unei căruțe zburară în stol, oprindu-se pe streașina casei vecinului.

Căruța aceea nu era mijlocul de transport trimis pentru mine și am rămas cu privirea ațintită asupra casei vecinului, cu speranța să-l revăd și să-l salut pe d-l Constantin Oancea, atunci ambasador al României în R.F.G., aflat în musafirie la socrii D-Sale, familia Pârleacu, părinții doamnei Oancea, învățătoare de profesie (În ziua precedentă, fusesem invitatul d-lor la o partidă de pescuit în apele iazului Buhăceni, la care au mai participat și celelalte oficialități ale comunei.)

Nu am apucat să schimb câteva vorbe cu d-l ambasador, pentru că nici nu ne auzeam bine, din cauza distanței la care  ne aflam unul față de celălalt; ne-am salutat doar și, arătându-i cu mâna dreaptă ceasul de la cealaltă mână, am încercat să-i dau de înțeles că probabil ne vom putea revedea mai târziu, spre seară…

În același minut, sosise la poartă șareta de la Lehnești. Vizitiul coborî, dar privea în cu totul altă parte, parcă așteptându-se să apar dintr-o curte de peste drum. Ne-am găsit însă numaidecât, ne-am salutat și am făcut cunoștință. El s-a recomandat: ”Mihai Velișcă mă cheamă și sunt trimisul d-lui primar Iosub Mihai, de la comuna Movila Ruptă, pentru a vă transporta la școala din Lehnești”.

Eu am înțeles că el nu era interesat să știe despre mine mai mult decât îi spusese d-l primar, și anume că sunt profesorul Gheorghe Burac, directorul Școlii Dobârceni, delegat să efectuez o inspecție la școlile din comuna Movila Ruptă.

I-am confirmat aceste informații și, după acea, ori de câte ori era cazul, în discuțiile care au urmat între noi, el mi se adresa cu  apelativul ”tovarășe inspector”, însă, cu siguranță, fără nicio intenție de a mă flata.

Însoțitorul și călăuzul meu a preferat drumul cel mai scurt spre destinație, pe care eu nu-l cunoșteam și, cum am ieșit din Dobârceni, fără să mă întrebe dacă trebuie să ne grăbim ori nu, a început să agite biciul și calul a luat-o la trap, continuându-și mersul cu aceeași viteză până ”acasă”. Am traversat Cișmăneștiul și, de la marginea lui de pe creasta dealului cu același nume, am coborât aproape în linie dreaptă  până în satul Slobozia din comuna Mihălășeni, de unde am ieșit în drumul județean pe care l-am urmat de-a lungul reședinței de comună, apoi, prin satele Năstase, Păun și Popoaia și de aici n-am mai avut decât să trecem de Valea Sărăturii și să coborâm în Lehnești.

De pe dealul Popoaiei, apa  și Lunca Prutului se vedeau pe toată întinderea lor dintre Movila Ruptă și Râșca în sclipiri jucăușe pe care soarele acelei dimineți liniștite de aprilie le articula într-un tablou fermecător, iar în fața lor se desfășura satul Lehnești cu principalele lui repere: biserica, școala, primăria, căminul cultural și câteva case cochete, ale celor mai buni gospodari ai localității. Drumul pe care am venit de la Popoaia dădea în șoseaua națională ce străbătea și satele Movila Ruptă, Lehnești și Râșca, făcând legătura acestora cu Iașul.

În acel punct de întâlnire a celor două drumuri, pe o suprafață cuprinsă într-un perimetru dreptunghiular, în partea de sud a șoselei naționale, se afla clădirea nouă, recent inaugurată, a căminului cultural, în care își aveau sediile și Sfatul Popular, Poliția și Biblioteca Comunală. Fără nicio comandă, calul s-a oprit acolo, ca la stop, parcă așteptând să fie condus spre grajdul primăriei.

Întâmplător, în momentele acelea, d-l primar trebăluia ceva prin curtea primăriei și n-a putut rămâne neobservat de însoțitorul meu, care era mai de mult cu ochii într-acolo. Arătându-mi-l, am găsit de cuviință să cobor din șaretă, să-l salut, să-i mulțumesc pentru mijlocul de transport pe care mi l-a pus la dispoziție și să-l informez asupra misiunii cu care am venit în comună…

M-a primit cu amabilitate, făcându-mi o impresie deosebită și am mai fi rămas de vorbă dacă d-lui n-ar fi fost chemat la telefon și dacă, în întâmpinarea mea n-ar fi ajuns directorul  școlii, care îmi calculase cu toată precizia ora sosirii.

Cu promisiunea că urma să mai trec pe la primărie, mi-am luat rămas bun de la simpaticul edil, asemenea și de la Mihăiță Velișcă, pe care l-am scutit de a-și continua drumul cu șareta până la școală și, luat la braț de omologul meu local, am fost condus, mai întâi, la gazda D-Sale, pentru un popas de durata unei cafele.

Am intrat  pe poarta școlii când începea pauza mare. Curtea era plină de copii și învățătoarea de serviciu încerca să-i angajeze într-un joc de mult învechit, pe care îl organizau în pauze și învățătorii din vremea școlarității mele, ”Alunelul”. Alte două învățătoare și domnul Grosu Victor rămăseseră în cancelarie, probabil să consemneze în condica de prezență activitățile școlare din ziua aceea. Am schimbat câteva vorbe cu fiecare și ei, dându-și seama că nu era timpul să stăm atunci mai mult la discuții, și-au cerut, în mod politicos, permisiunea să plece și astfel ne-am despărțit.

Eu cu directorul am început să parcurgem tematica de control, fără ca momentan să formulăm vreun răspuns constatator. Ne aștepta un destul de mare volum de muncă, vizând principalele aspecte ale tuturor compartimentelor școlii, pe care ne doream să le putem cuprinde până la sfârșitul zilei următoare: sondaje asupra inventarului celor patru școli (și grădinițe), gospodărirea, curățenia și igiena imobilelor și mobilierului, prezența și frecvența elevilor, relația școlii cu părinții, sfatul popular, instituțiile culturale (cămin, bibliotecă, cinematograf), cu unitățile economice și organizațiile politice și obștești; de asemenea, aveam de controlat o sumedenie de documente: registrul de evidență și înscriere a elevilor, registrele matricole, cataloagele, evidența actelor de studii eliberate, condicile de prezență și evidență a activităților didactice, fișele posturilor și, nu în ultimul rând, evoluția absolvenților din ultimile patru promoții (cuprinderea lor în licee și școli profesionale). Concret, aveam să ne apucăm de lucru abia după masă.

La ora 12, s-a terminat programul elevilor din clasele primare și, după ce i-au condus până la ieșirea din curtea școlii, învățătorii au revenit în cancelarie, întrebându-ne dacă este cazul să mai rămână la dispoziția noastră sau pot pleca. Li s-a încuviințat plecarea.

Imediat, au început să-și facă prezența în școală elevii din clasele gimnaziale, care învățau după masa, și profesorii. Au sosit cei care aveau prima oră de curs: Valentina Neagu, Valeriu Bâdiu, Eugenia Chicăroșie și Adelina Chiriac. Am făcut cunoștință și cu aceștia, ne-am întreținut colegial câteva minute, după care, eliberați de gândul că ar fi putut fi asistați, s-au îndreptat spre sălile de clasă, unde și-au găsit elevii repetând de zor lecțiile, ca pentru o eventuală inspecție, la care și ei ar fi dorit să iasă bine.

Tot atunci, părăseam și noi – eu și directorul – școala, fiind invitați să servim masa de prânz la un gospodar din apropierea primăriei, cu care vorbise d-l primar.

Aveam să revenim la școală după aproape o oră și să ne apucăm în mod serios de parcurgerea tematicii de control.

De mare ajutor mi-a fost d-l Leon Petrescu, directorul școlii, care simțindu-se onorat de tandemul cu mine, mi s-a atașat cu un devotament nesperat de prietenos, surprinzându-mă prin competența și abilitatea cu care s-a implicat, în mod voluntar, într-o activitate  destul de complexă, asupra căreia nici nu avea, în mod direct, vreo responsabilitate. Avea, în schimb și avantajul că recunoștea obiectele de inventar și documentele școlare cerute de tematica după care lucram, le știa locul și, cu aceeași dexteritate, le putea reașeza acolo de unde le lua, facilitând  ca, încă în după masa primei zile de lucru împreună – ce-i drept, până la o oră destul de târzie, la lumina unei lămpi cu petrol – să reușim a depăși jumătatea volumului de control.

Era ora 23 când am încheiat ”ziua de muncă”; gazda d-lui director ne aștepta primitoare, cu camera luminată de o lampă de plafon cu abajur, cu cina pe masă și cu paturile făcute. În tindă, unde era improvizat și spălătorul, gospodina lăsase o oală cu apă caldă, de care chiar aveam nevoie, dar din bucatele de pe masă nu am servit decât două mere, pentru că, odată cu seara, d-na înv. Aurica Bâdiu ne adusese la școală un castron cu colțunași umpluți cu brânză de oi și stropiți cu miere de albine, cu care ne săturasem de-a binelea.

A doua zi, ne-am deșteptat și mai devreme decât în dimineața precedentă, ca să ne putem încadra în programul scontat. Pe lângă tematica propriu-zisă a controlului, trebuia să discutăm cu toate cadrele didactice, pentru a le da satisfacția coparticipării la acțiunea de evaluare a calității activității în școala lor, a vieții elevilor, a contribuției organizației pionierilor și comitetelor de părinți la optimizarea rezultatelor la învățătură și la cât mai inspirata orientare școlară și profesională, ca și la aprecierea aportului fiecărui colectiv de elevi la creșterea prestigiului școlii în care învățau.

Ca să nu perturbăm în nici un fel orarul școlii, i-am rugat pe profesori să vină la interviul cu mine cu o oră înainte de începerea programului claselor gimnaziale, iar în continuare, aveam să mă întâlnesc cu învățătorii și educatoarele.

Între timp, am servit niște gustări care ne-au scutit de masa de prânz și, în următoarele două-trei ore, am putut încheia controlul pentru care eram prezent la Lehnești; am vizitat  și celelalte școli din comună –  Movila Ruptă, Râșca și Popoaia și am discutat o dată cu primarul, cu președintele comitetului de părinți pe școală și cu comandantul unității de pionieri și am schițat concluziile controlului, pe care le-am prezentat consiliului de administrație al școlii coordonatoare ( cu numai jumătate de oră înainte de a pleca spre Dobârceni, sub rezerva încheierii procesului-verbal în termen de două-trei zile).

După aprox. două luni, într-o și mai însorită zi de la începutul verii, mă aflam într-o altă misiune la școala din Lehnești, de data aceea, delegat să particip la încheierea anului de învățământ ideologic al personalului didactic.

Propagandistul cursului era prof. Gheorghe Crețu, directorul Școlii Movila Ruptă. Prezența mea acolo era o simplă formalitate, dar cursanții, chiar de la început, mă priveau cu oarecare neliniște, crezând că le-aș fi putut face vreun rău în caz că n-ar fi răspuns destul de bine la dezbaterea care avea loc. Eu mi-am dat seama de temerile lor și, de aceea, nu am intervenit în niciun fel în desfășurarea colocviului, dar nu am ezitat să-i privesc aprobator în timp ce vorbeau, pentru a-i încuraja și a-i mai bine dispune, reușind astfel să mențin destinsă  atmosfera seminarului, pe toată durata lui.

Și relațiile mele cu cadrele didactice din această comună aveau să se amplifice în anii care au urmat, când, în calitate de inspector la Comitetul de Cultură și Artă al Sfatului Popular Raional Săveni, eram deseori prezent la activitățile obștești, la concursuri și festivaluri artistice locale și zonale, la care lehneștenii participau cu regularitate, dar și cu alte ocazii  – consfătuiri, cercuri pedagogice și revelioane ori, pur și simplu, în cadrul unor întâlniri întâmplătoare, cu unele dintre ele.

La un moment dat, aveam la Lehnești prieteni adevărați, pe care am putut conta vreme de câțiva ani în perioada cea mai critică din ultimul deceniu al existenței așezărilor din fosta comună Movila Ruptă, inevitabil acoperite de apele Prutului, zăgăzuite pentru totdeauna, în vara anului 1976, de barajul de la Stânca-Costești. Erau printre  aceștia: tânărul învățător Ioan Cădinoiu, directorul școlii, Valentina Neagu, Adelina Chiriac, frații Valeriu și Mihai Bâdiu și încă alții, de care mă simțeam sincer atras sau ne căutam reciproc ori de câte ori aveam de întreprins ceva în comun.

Acest tip de relații era în avantajul instituțiilor culturale din comuna Movila Ruptă, iar în situația demisionării mele de la cultură, era și în beneficiul școlii.

Eu, însă, nu m-am grăbit să demisionez, sperând că nu-mi voi pierde postul de la Școala Vlăsinești, unde eram titular. Și astfel, s-a ivit timpul să-mi dezvolt relațiile cu prietenii de la Lehnești și pe alte planuri. La revelionul dintre anii 1964-1965, organizat la restaurantul central din Săveni, mi-a fost dat să aflu că lehneștenii se pregăteau să mă ”adopte”.

După ce aproape toată noaptea am petrecut exclusiv în anturajul lor, nu

m-am putut despărți de ei nici la sfârșitul revelionului. Am acceptat să fiu invitatul directorului, cu loc rezervat în autobuz alături de Valentina Neagu, pe care pusesem ochii mai de mult și din partea căreia am primit, din mers, încă o invitație pentru după masa, la onomastica tatălui său, Vasile Neagu.

Trecuse puțin de ora 8 când autobuzul s-a oprit în stația din Lehnești, care era și cap de linie. Toți călătorii au plecat spre casele lor. Valentina n-a avut decât să traverseze șoseaua până să ajungă acasă.

Eu și directorul am fost conduși de frații Valeriu și Mihai Bâdiu până acasă la părinții lor, unde eram așteptați cu masa de Sf. Vasile pusă și abia după aproape două ore am ajuns și la gazda amfitrionului meu.

Eram și acolo așteptați cu de toate pe masă, dar n-a fost cazul nici măcar să descoperim bucatele acelea deosebit de curat și frumos pregătite, apetisante, aranjate într-o veselă de lux, așa cum aveam să le găsim abia a doua zi la ora prânzului.

Atunci, simțeam nevoia doar să ne odihnim oricât de puțin. Cădeam din picioare de obosiți. Revelionul, drumul cu autobuzul, vizita la colegii Bâdiu – o zi și o noapte și încă o bucată de zi de mișcare fără răgaz – ne osteniseră peste măsură. Paturile ne erau făcute și, cum am pus capetele pe perne, am și adormit. Am omis, însă, ceva esențial: s-o rugăm pe d-na gazdă să ne vegheze somnul, pentru ca la ora 14 să fi putut răspunde la invitația familiei Vasile Neagu. Și numai vigilența sărbătoritului avea să salveze situația… Se făcuse ora 16 când un nepot al acestuia ne-a dat deșteptarea, amintindu-ne că de mult trebuia să fim prezenți la patronul unchiului său. N-am scos o vorbă. Ne-am îmbrăcat militărește și cu o întârziere de aproape trei ore și cu scuzele de rigoare, ne-am înființat în casa sărbătoritului. (Măcar nu ne-am dus cu mâna goală. Eu i-am înmânat cadoul: un fular, o pereche de mănuși de piele și o butelcă de 1 l de palincă; a fost destul de mulțumit, după cum am putut înțelege.)

Au urmat prezentările: câteva rude de la Iași familia Constantinescu, fratele amfitrionului cu soția și doi fii trecuți de majorat, fetele: Valentina, Silvia și Mărioara și două-trei colege ale lor. Puțini, dar suficienți pentru a ne întreține într-o atmosferă plăcută, până seara târziu.

După mai multe indicii, eu puteam bănui că toți cei de față erau, mai ales, curioși să mă cunoască și chiar aveam certitudinea că Valentina își informase mai de mult familia despre ”bunele noastre intenții”. Și mă întrebam în sine-mi dacă momentul acelei întâlniri a fost, pentru mine, destul de bine ales ori…

Cu aceste gânduri, simțeam că încep să mă copleșească emoțiile și luptam din răsputeri să-mi reprim slăbiciunea care mă  încerca.

Dar mi-avenit la timp în ajutor chiar d-na Neagu, mama Valentinei. A luat loc la masă, față în față cu mine, și, ca și cum ar fi rămas datoare, cu unele lămuriri la niște afirmații anterioare, uitându-se în ochii mei, m-a întrebat dacă îmi sunt cunoscute familiile: Filipescu, Cobzaru, Negru și Zahus din Sârbi, evocând momente memorabile din timpul prieteniei cu acestea, trăite în prima lor tinerețe: vizite reciproce, petreceri alternative la Lehnești și Sârbi, uneori la Săveni ori chiar în alte sate din zonă.

Mie mi-a plăcut provocarea cu care m-a abordat d-na, pentru că chiar știam câte ceva, despre unele dintre aceste familii: Cobzaru era casa scriitorului Dumitru Corbea, rudă apropiată cu o cumnată a mea din Săveni (Georgeta C. Faliboga); Negru, un meseriaș polivalent, la care apelam, pe-atunci, în mod curent; Zahus, un gospodar respectabil, a cărui casă îl avea exponent pe Gică, un economist-contabil, manierat, elegant și sociabil…

Iar aceste mărturisiri au încântat-o pe interlocutoarea mea, atrăgându-le, totodată, atenția și celorlalți comeseni.

Mai departe, cu și mai multă iscusință, matroana a canalizat  călătoria imaginară prin satele comunei Vlăsinești, până când a ajuns la familia mea și nu i-a scăpat niciun detaliu despre arborele ei  genealogic și despre biografia mea.

Eu n-am  prea avut ce să-i ascund și,  bănuindu-i așteptările ca mamă a virtualei mele tovarășă de viață, i-am dat satisfacția de a mă recomanda așa cum eram: matur, cât de cât școlit, manierat, modest, afectuos și convingător aspirant la mâna fiicei sale, Valentina.

În tot timpul acestei conversații, Valentina, care stătea de-a dreapta  mamei sale, ne-a urmărit cu multă luare-aminte fără să scoată o vorbă, dar privirea și fața i-au trădat încântarea.

Cu ceilalți din casă, n-am mai avut timp să discut, decât din complezență…

Se făcuse destul de târziu și, am socotit că, din politețe, trebuia să eliberez ”ringul”. Cu mulțumiri pentru generoasa primire, scuze pentru eventualele inadvertențe… și, încă o dată, cu urările cuvenite, împreună cu prietenul meu care m-a însoțit în această plăcută ”deplasare”, și conduși până la poartă, cu toată amabilitatea, de preadrăguțele noastre amfitrioane, ne-am continuat retragerea spre cealaltă gazdă.

Din colțul casei, sărbătoritul a ținut să-și facă și el prezența la despărțire, cu o altă invitație: ”Vă mai așteptăm pe la noi!”

Valentina, convinsa că nu mă grăbesc să părăsesc Lehneștiul și aflându-se în momentele acelea chiar lângă mine, mi-a șoptit să ne întâlnim în după masa zilei următoare ca să ne achităm de câteva obligații…

Și eu mă gândeam să-i propun o plimbare prin sat, prilej cu care să răspundem și invitațiilor rudelor ei de a le face câte o vizită la început de an.

Și cum vremea era caldă, deosebit de plăcută, șoseaua principală și ulițele satului curățate de stratul – și așa subțire – de zăpadă așternută încă înainte de Crăciun, același gând ne încerca pe amândoi. Emoționat însă de prezența mamei Valentinei și a surorilor, Silvia și Mărioara, într-un mod special atunci nu am putut decât să rostesc ”ora 14”, ca numai pentru Valentina, și am și luat-o în grabă după amicul meu care plecase de unul singur spre casă.

Dacă n-am fi fost atât de obosiți, n-am fi avut motiv să ne grăbim, pentru că până a doua zi după masă aveam suficient timp să ne odihnim pe săturate, dar și să ne împărtășim bucuriile și necazurile, întâmplările, renunțările și dorințele pe care le-am trăit în anul abia încheiat, precum și planurile cele mai apropiate pentru noul an; pe aceeași ordine de zi, mai puteam avea un popas la școală și pregătirea mea sufletească pentru  întâlnirea cu Valentina.

Într-un adevărat zbucium interior, am adormit și m-am trezit a doua zi aproape de amiază, când tovarășul meu de cameră era deja îmbrăcat, pregătit să plece la Ștefănești, motivându-mi că a primit o chemare urgentă acasă, pentru a-și ajuta mama, bolnavă.

Vestea m-a indispus peste măsură, dar nu puteam, în niciun fel, schimba situația.

Am rămas în seama gazdei d-lui director; am servit masa de prânz împreună, timp în care le-am dat celor doi creștini respectabili satisfacția de a afla cine sunt și cu ce mă ocup ș.a….

Le-am mulțumit cu ”sărut mâna” pentru masă și m-am ridicat înaintea lor.

Mi-a rămas suficient timp să mă pregătesc pentru întâlnirea  planificată, dar nu am ieșit din curte înainte de a-i înștiința pe stăpânii casei unde și cu cine plec, rugându-i, totodată, să nu încuie ușa, pentru ca, în eventualitatea că voi întârzia, să nu-i deranjez. Asigurându-mă  că îmi va face voia, domnul m-a și condus până la poartă, recomandându-mi un drum mai scurt, (dar mai dosnic) ce ducea spre casa unde speram să fiu așteptat.

Nu mi-a tocmai plăcut ulița aceea, însă nu am putut ignora indicația atât de binevoitoare a celui care s-a oferit să-mi fie călăuz.

Pășeam atent, ca nu cumva să alunec, chiar dacă  zăpada, bătătorită de cetele de colindători, urători și semănători, aproape că dispăruse cu totul. Înaintam în tovărășia gândurilor mele și, de prea multă liniște în partea aceea de sat, mă simțeam tot mai străin.

Și, taman când aveam mai multă nevoie de cineva/ceva care să mă binedispună, mi-a apărut în cale Viorica Neagu verișoara Valentinei, cu care făcusem cunoștință în ziua precedentă și care locuia pe-aproape. Și ea tot înspre Valentina era pornită. M-a amuzat spunându-mi că era așteptată în jurul orei 14, pentru ca împreună (și cu mine) să treacă pe la câteva rude, ocazie cu care să revadă și partea dinspre Prut a Lehneștiului, pe unde nu mai fusese de la moartea unei mătușe, cu trei-patru ani în urmă.

Ajunși în colțul uliței de după magazinul sătesc, am și observat-o pe virtuala  noastră gazdă îndreptându-se spre poartă și uitându-se într-o parte și-n alta, poate să dea și de noi. Și ne-am regăsit…

Ne-am îmbrățișat și am făcut planul deplasărilor.

Pentru că ne aflam aproape de Lelița, nănășica surorilor Valentinei, fetele au hotărât ca pe ea s-o vizităm mai întâi. Cu brațele deschise ne-a ieșit înainte femeia aceea cu suflet mare și încă deosebit de frumoasă, în timp ce moș Mitrache, soțul ei, un om ursuz din fire și nu tocmai sentimental, s-a întunecat la față când ne-a văzut și, cum i-am călcat pragul, ne-a și luat la întrebări, fără să țină cont de prezența mea; probabil că nici n-a băgat de seamă că-i sunt necunoscut: ”Voi de unde veniți, măi nepurceilor? Ați mai întâlnit la ora asta pe cineva umblând pe la case? Abia au amuțit mascații care au făcut să răsune satul de ecoul strigătelor lor, de clinchetele zurgălăilor și al clopoțeilor, de pocnetele bicelor și de cântecele celor cu căiuții, ursul și capra, plugurile mari care au zăbovit pe la fântânile și șurele gospodarilor…Cu toții s-au retras pe la casele lor, să se odihnească. N-ați băgat de seamă?(!)”

Lelița l-a calmat însă imediat și moșul pe loc s-a-mbunat:

”Dar dacă ați venit să mă sorcoviți ori să mă urați că tot n-ați trecut de mult pe la noi, atunci, bine-ați venit!”

Și, Viorica, pregătită și pentru o astfel de situație, a scos de sub paltonașul cu care era îmbrăcată un buchețel de flori de hârtie colorată imitând sorcova, pe care a început să-l agite în ritmul cântecului:
”Sorcova, vesela,
Să trăiți, să înfloriți,
Ca merii, ca perii

În mijlocul verii…”, în timp ce cu cealaltă mână mima semănatul, reușind astfel să evite un posibil eșec al vizitei noastre.

Atât de mult l-au impresionat aceste momente pe moșul Mitrache, încât ne-a surprins cu darurile pe care ni le-a împărțit cu mâna lui: câte 100 de lei și un colac împletit în patru; ne-a mulțumit frumos, ne-a sărutat părintește și ne-a condus până la drumul principal.

Lelița a preferat să ne însoțească până la următorul popas pe care urma să-l facem nu departe de unde ne aflam, la o mătușă a Valentinei. Curioasă din cale-afară, însoțitoarea noastră și-a făcut loc lângă mine și până să ajungem la destinația propusă, m-a ”legitimat” și m-a chestionat, ca să înțeleagă bine cine  sunt și ce caut printre neamurile ei. În cele din urmă, înainte de a mă elibera, din ”capcana” în care mă prinsese, mi-a mai pus o întrebare: când facem nunta? Neavând la îndemână un răspuns care s-o mulțumească, am asigurat-o că va putea afla la timp de la Valentina.

La mătușa Natalița eram așteptați cu ușa deschisă și masa pusă. Nenea Toader ne-a ieșit înainte, ne-a îmbrățișat pe rând și ne-a poftit în casă. Cu ei ne întâlniserăm și la patronul de Sf. ier. Vasile cel Mare, așa că și eu mă simțeam acolo ca-n familie și, mai mult ca atât, chiar de la început am fost situat în centrul atenției celor de față.

Au trecut repede aproape două ore de bună dispoziție, întrebări și răspunsuri, glume și povestiri, amintiri și declarații, mâncare și mai puțină  băutură.

Lelița, care monopolizase o mare parte a luărilor de cuvânt la acea întâlnire, în final, a avut inspirația să aprecieze calitatea bucatelor cu care am fost delectați: friptura de gâscă și de iepure, cârnații de casă și piftia de curcan, cozonacul și prăjiturile, toate deosebit de apetisante, astfel reușind s-o încânte până la lacrimi pe Natalița, care, pe drept cuvânt era o gospodină desăvârșită.

Ne-am luat rămas bun și de la această familie, ne-am despărțit și de Lelița și, cu pași grăbiți, ne-am îndreptat spre drumul paralel cu fâșia de frontieră care străbătea marginea dinspre Prut a satului până în celălalt capăt al lui. Ne-am oprit doar, pentru câteva minute, la casa, atunci pustie, a altor rude ale Valentinei, plecate de câțiva ani la Ceruri și, de acolo, mai departe, până la casa Vioricăi, pe care am dat-o în primire părinților și, fără să mai zăbovim, în pas și mai grăbit, ne-am continuat drumul spre casa Valentinei.

Bucuroși cu toții că ne-am revăzut, ”am dat raportul” asupra ”activității” la care am participat în după masa aceea, am luat act și de programul derulat de cei de acasă și, promițându-le (tuturor ai familiei) că de-atunci înainte aveam să ne revedem mai des, am plecat spre ”dormitor”, de unde, a doua zi, dis-de-dimineață, urma să ajung la Săveni ( și, de acolo, la Vlăsinești, la părinți).

La Săveni, m-am prezentat, mai întâi, după cum era și firesc, la locul de muncă. Ne-am felicitat, ca la început de an între colegi și ne-am împărtășit bucuriile pe care ni le-au adus sărbătorile de iarnă, iar eu mi-am destăinuit și intenția de a mă căsători și, cu toată părerea de rău, de a demisiona de la Cultură și a mă întoarce în învățământ.

Atunci, d-l profesor Mihai Corduneanu, care îmi era șef direct și mă aprecia foarte mult, ca să-mi tempereze hotărârea, a ținut să mă avertizeze că în cursul anului școlar nu-i tocmai potrivit să fac acest pas ori risc să ajung la Movila Ruptă (!)

Mie însă chiar nu-mi displăcea comuna aceea, iar faptul că pentru al treilea an primeam un salariu sub nivelul celui pe care l-aș fi primit în învățământ, m-a înverșunat și mai mult și pe loc am scris cererea de demisie, solicitând, totuși, post didactic la Școala Vlăsinești, unde eram titular, gândindu-mă că ar fi fost posibilă încadrarea mea imediat după vacanța de iarnă, când începea și cel de-al doilea trimestru al anului școlar. Dar n-a fost să fie așa. Nu am primit niciun răspuns la cerere timp de două luni și ceva până când s-a ivit un moment în care conducerea Sfatului Popular Raional s-a decis să-mi pună la încercare intransigența, comunicându-mi că ”începând cu data de 11 martie 1965, sunt detașat la Movila Ruptă, în funcția de director coordonator al Școlii Gimnaziale Lehnești”.

Nu era nici început de trimestru, nici de lună, nici de săptămână, măcar. Am acceptat acea detașare, cu singura nemulțumire că îi luam locul colegului și bunului meu prieten, Ioan Cădinoiu.

Mi-a părut rău că am ajuns parte la această schimbare, dar n-am putut decât să-l consolez, dovedindu-i sincera mea prietenie în continuare și oferindu-i o catedră conformă cu vocația profesională și cu preferințele sale.

Pentru că avea loc demiterea (nu tocmai justificată) a fostului director și instalarea (nu tocmai sperată) a mea, la ședința respectiva au participat ”greii” raionului în domeniu, secretarul de resort al comitetului raional de partid, vicepreședintele sfatului popular raional și șeful secției de învățământ a raionului, iar dintre fețele locale, pe lângă colectivul didactic in corpore, au fost prezenți secretarii comitetelor comunale de partid și U.T.C., președintele organizației comunale  a pionierilor, primarul comunei, președintele comitetului de părinți și președintele C.A.P…

Ședința a fost deschisă de d-l primar Mihai Iosub, care era și secretar al comitetului comunal de partid și tot d-lui a prezentat un scurt și nu prea convingător ”rechizitoriu” împotriva fostului director, învățătorul Ioan Cădinoiu, prevalând abateri de ordin moral, în familie și societate, neglijență în gospodărirea școlii și insuficienta antrenare a cadrelor didactice în activitățile cultural-artistice și social-politice în cadrul căminului cultural și al bibliotecii comunale.

Niciunul dintre cei care au fost ulterior invitați la cuvânt nu l-a apărat pe bietul director, dimpotrivă, criticile împotriva lui au căpătat accente neașteptate, pentru ca destituirea să pară, motivată.

Profund nemulțumit de acuzațiile care i s-au adresat, a cerut cuvântul directorul demis, încercând, mai întâi, să se dezvinovățească, apoi să-și prezinte și faptele bune, subliniindu-și contribuția la construcția localului de școală, concretizată în mobilizarea părinților la un întreg noian de  lucrări necalificate, alături de care, s-a aflat pe șantier până la final, școlarizarea tuturor elevilor și rezultatele la învățătură și s-a întrebat retoric dacă toate acestea nu puteau fi menționate ca circumstanțe atenuante, care să fi justificat și un cuvânt de mulțumire, în cele din urmă.

A reparat această omisiune prof. Victor Neacșu, șeful secției de învățământ, care și-a asumat rolul de prezentator al meu ca nou director, dar, mai întâi, a ținut să-l reabiliteze, într-o cât de mică măsură, pe cel demis, afirmând că d-lui ”n-a fost chiar atât de rău, a avut și merite, unele chiar remarcabile, pentru care suntem datori să-l felicităm și să-i mulțumim”.

Mi-a făcut apoi mie o prezentare elogioasă, asigurându-i pe cei prezenți că școala Lehnești intră de ”astăzi” pe mâini mai bune și a continuat să-mi evidențieze, într-un discurs la fel de apreciativ calitățile, emoționându-mă până la limita suportabilității.

Au mai vorbit despre mine, tot atât de lăudabil, d-na înv. Aurica Bâdiu, d-ra Adelina Chiriac și d-l primar, care mă cunoșteau destul de bine; eu le-am mulțumit din suflet și m-am angajat să nu le dezmint așteptările, ceea ce chiar aveam să dovedesc, nu numai ca director, ci și ca profesor, activist cultural și ca simplu cetățean. Aveau să găsească lehneștenii în mine și un consilier necesar și devotat, într-o perioadă când le erau amenințate liniștea și sănătatea și, datorită proiectului Nodului Hidroenergetic Stânca-Costești, le-au fost impuse interdicții privind construcțiile noi, reparațiile capitale, infrastructura rutieră și electrificarea, toate cu implicații directe asupra standardelor lor de viață și, nu peste mult timp, aveau să îndure și consecințele strămutării (1975) și dezafectării satului (1976), pentru a face loc lacului de acumulare (inaugurat 1978), în adâncurile căruia urma să rămână munca de-o viață și o parte din sufletul oamenilor.

Această perspectivă a comunei Movila Ruptă m-a determinat să mă consacru cu prioritate, cu toată ființa mea, școlii, în speță copiilor, al căror viitor depindea în bună măsură de calitatea instrucției și educației și de orientarea lor profesională.

În acest sens am canalizat eforturile întregului colectiv didactic și am creat, astfel, condiții prielnice, în toate școlile din comună, pentru realizarea dezideratelor propuse.

Ne-am solidarizat cu toții într-un stil de muncă eficient, susținut de colectivele metodice și de învățătorii și profesorii exemplari, pe care mi-i amintesc deseori cu mult respect și cu mare plăcere: Grosu Elena și Victor, Bâdiu Aurica, Hrițcu Emilia, Grigoraș Silvia și Dumitru, Crețu Georgeta și Gheorghe, Chică Roșie Eugenia, Bâdiu Valeriu și Mihai ș.a.

Cu deosebire, s-a remarcat atunci, prin vocație, corectitudine și hărnicie, tânăra învățătoare Neagu Valentina, pentru care (fără să declar până acum nimănui) am acceptat detașarea la Școala Lehnești și care avea să-mi devină tovarășă de viață după numai cinci luni de la numirea mea în satul ei natal.

Era ziua de 16 septembrie 1965, data deschiderii noului an școlar, când, în fața ofițerului stării civile de la primăria comunei MOVILA RUPTĂ, amândoi am spus: DA.

Am pășit în ”anul de miere” și cu alte satisfacții importante: eu promovasem cu brio, ca integralist, toate cele 8 examene pentru anul al II-lea al Facultății de Filologie a I.P.3 Iași, în prima sesiune a anului universitar 1964-1965, iar Valentina absolvise I.P. de învățători Suceava.

Tot în acel AN DE ÎNCEPUT, trebuia să fac ceva și pentru școală, ceva care să se vadă și să rămână…Încă din toamnă, se dăduse în folosință un nou local de școală frumos și funcțional, dar negata. Îmi sărise în ochi ce mai era de făcut, chiar de  când am descins la Lehnești: ceva finisări, spoieli, vopsitorii interioare și exterioare și construcția anexelor – magazie pentru combustibil și remiză P.S.I.; de asemenea, mai aveam în vedere construirea unui gard împrejmuitor, turnarea / betonarea trotuarelor în jurul localului și a cărărilor de circulație din curtea școlii precum și amenajarea unui părculeț în fața localului școlii, cu mulți pomi, covor de gazon, arbuști ornamentali și flori. Pe toate le-am făcut. Am pus suflet, timp, chiar ceva bani din propriul buzunar și, nu singur, din primăvara până în toamna primului meu an de directorat acolo, am adus școala la ”gata” și i-am ameliorat decorul, fără nici un aport bugetar,…că ”nu mai era de unde”. Ajutoare mi-au fost colegii, mulți părinți și elevi, pichetul de grăniceri și C.A.P., cu toții într-o solidaritate devotată, admirabilă.

Școala era față în față cu primăria și căminul cultural, vecină și cu pichetul de grăniceri, unități la fel de bine gospodărite, formând un ansamblu al cărui farmec creștea văzând cu ochii.

Dar eu m-am bucurat de încântarea pe care o emana acel colț de rai (la a cărui geneză am contribuit efectiv) doar 3 ani și jumătate, până la 31 august 1968, când a trebuit să plec din Lehnești; am regretat după el mult timp și, nu i-am uitat pe foștii elevi ai școlii, din anii aceia, la a căror pregătire am contribuit, pentru a ajunge, învățând mai departe, specialiști în diferite domenii ale vieții noastre sociale: prof.(Costea Livia și Relinschi Lilica), ing. (Neagu Dan), jurist (Neagu Stelică), ofițer sup. (Șorodoc Ionel), învățători (Neagu Mărioara, Luchian Tuța, Magdalen Cecilia, Șparhat Coca și Puiu) ș.a. și, cu aceeași considerație și profundă admirație, îi păstrez în suflet pe gospodarii de frunte ai satului, lucrători ai pământului, părinți ai elevilor școlii sau simpli cetățeni, care au făcut cinste comunității de-a lungul acelor ani.

Reforma teritorial-administrativă din vara anului 1968 mi-a facilitat transferarea în aceeași funcție, la școala coordonatoare din satul meu natal, Vlăsinești. Plecarea din Lehnești era în avantajul nostru atunci, pentru că se apropia timpul dezafectării satelor de pe valea Prutului și al strămutării populației, în vederea construirii Nodului Hidroenergetic Stânca-Costești.

Perspectiva aceasta a răspândit groază printre oameni, apoi au fost și loviți de nenorocire; unii n-au mai așteptat s-o îndure și au plecat, încă înainte de a începe ”dezastrul”, unde aveau copii sau alte rude – în Iași, Timișoara, Brașov, Ștefănești, Bucecea și-n alte locuri.

Cei mai mulți, însă, și-au primit ”verdictul” ”acasă”.

Li s-a cerut să-și dărâme singuri casele și să-și construiască altele pe locurile  repartizate în Ripiceni.

Am fost martor la întreaga dramă pe care, ca și populația celorlalte zece sate de pe malul drept al Prutului, au trăit-o lehneștenii, printre care s-au numărat și socrii mei, Vasile și Elena Neagu, și rudele, megieșii, prietenii și cunoscuții lor (și ai mei).

Ca să ne simtă lângă ei, mergeam de la Vlăsinești la Lehnești la sfârșitul fiecărei săptămâni, câtă vreme încă nu se sfârșise acel spectacol apocaliptic și ce vedeam nu ne venea să credem că era aevea: ruine dezgustătoare din fostele case și acareturi, grădini pustiite, drumuri dispărute, o atmosferă morbidă, prin care nici razele soarelui nu mai puteau răzbate, iar din gospodăria socrilor mei nici în amintire nu mai puteam reconstitui ce-a fost, atât de halucinant devenise locul, și numai un capăt al drumului care ieșea din sat și ducea spre Popoaia mai putea fi luat ca reper pentru orientarea către coordonata aceea.

Cu greu, dar am ajuns într-o zi și la ruinele locașurilor sfinte ale satului – biserica și școala – , unde am îngenuncheat, am rostit câte o rugăciune și am slobozit câte o lacrimă pentru fiecare.

Peste o întindere de 7700 de ha, pregătită pentru a forma bazinul lacului de acumulare, au năvălit, în cele din urmă, apele Prutului (oferind ochiului o altă imagine a locului) în ale cărei adâncuri a poposit o incomensurabilă bogăție de suflet omenesc și istorie.

Ian. 2014                                                                                Prof. Gh. Burac



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. Ramona Trufin spune:

    Am citit cu sufletul la gura amintirile frumoase legate de satul Lehnesti si de comunitatea de suflete nobile care s-a nascut in acest loc, pastrand vie mai ales memoria a doua dintre ele: a bunicului meu, Vasile Neagu, si a mamei mele, inv. Marioara Trufin (Neagu). Desi m-am nascut la cativa ani mai tarziu, dupa ce apele Prutului invadasera deja pamanturile Lehnestiului, lasand in urma lor atatea energii risipite si inimi pustiite, am realizat frumusetea acestor meleaguri din putinele fotografii alb-negru din albumele bunicii. Mai mult de-atat, am simtit aceasta frumusete inundandu-mi sufletul prin bunatatea, caldura si dragostea cu care am fost crescuta de bunicii din partea mamei. Dragostea si devotamentul lor, harnicia, intelepciunea, setea de cunoastere, pasiunea pentru carti, dar si umorul si spiritul optimist sunt tezaurul cel mai de pret pe care il port in suflet si in gand pe toate meridianele lumii, in semn de recunostinta si iubire eterna pentru cei mai iubiti doi „lehnesteni” pe care i-am pierdut, dar si pentru cei in mijlocul carora sunt binecuvantata si fericita sa ma aflu in prezent – bunica mea, Elena Neagu, si cele doua matusi, inv. Valentina Burac si Silvia Grigoras (surorile Neagu). Cu cele mai alese multumiri unchiului meu, dl. prof. Gheorge Burac, pentru aceste marturii de aur, datorita carora ajung sa accesez si eu, decenii mai tarziu, prin forta imaginatiei, „toposul” copilariei si al tineretii celei mai iubite fiinte din viata mea – mama. Un articol de suflet, pentru suflet, intru valoroasa eternitate!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5