Din New York, Theodor Damian: cronică la Siberiile Rodicăi Fercana.
Theodor Damian-prof. univ.,dr., red. șef al rev. Lumină lină, m.USR.

Rodica Fercana este un romancier care trebuie pus în lumină. Cărțile sale o pun dar și reflectoarele ce trebuie îndreptate spre ea o vor face, iar reflectoarele vin de la cititori, critici și      ne-critici literari. De mule ori evaluarea meritelor unei lucrări vine de la marele public și nu de la critici. Eventual, criticii se mai răzgândesc chiar dacă autorul respectiv nu a fost necesarmente parte din cercuri favorizate.
Eu scriu aici câteva cuvinte despre două dintre cărțile ei de mare impact la oricare cititor crescut în valorile dragostei de țară, în ambele sensuri: țară, ca în viața la țară, și țară, ca în iubirea de țară, de patrie, de neam, În Siberii de gheață (Ed. Solon, Bistrița, 2023) și Drumul osândei (Ed. Solon, Bistrița, 2025).                                                                     În aceste volume, Rodica Fercana, cu harul deosebit ce o stăpânește, încearcă să mângâie rana încă nevindecată, și, din păcate, pe marginea uitării, a jertfei tinerilor români prinși în avalanșa celor două războaie mondiale, cu toate dramele, tragediile sale resimțite la nivel personal, familia, social/comunitar sau național.
Adăugând celebrului roman – Temă pentru acasă – de Nicolae Dabija ori  – Suferința și demnitate –  de Horia Ion Groza din Statele Unite, Rodica Fercana vine în conștiința contemporană, și ce act de justiție este acesta, cu alte cazuri, în care se vor recunoaște multe altele, cele mai multe încă nescrise, despre o luptă care nu este a ta, despre linia subțire dintre viață și moarte în tranșeele unui front pe care poate nici măcar nu l-ai înțeles, necum să-l fi ales, despre viața de sclav în lagăre de concentrare din înfricoșătoarea și înghețata Siberie, dar și din alte locuri, despre dezumanizare, și, din fericire, în cazul acestor romane, cu un sfârșit fericit, cum în rare cazuri s-a întâmplat, unde eroul principal, printre toate furcile caudine, reușește să revină acasă, în satul său drag și să se reintegreze între oamenii săi dragi.   

Rodica Fercana este un romancier cu rădăcini, nu în cer, ci în pământul sacru al neamului românesc. Acest lucru reiese cu evidență din talentul cu care își dezvoltă narațiunea în care dragostea de glie, faptul istoric, coordonatele reale ale întâmplărilor se îmbină armonios cu imaginația sa critică și creativă. Satul ca matrice a ființei noastre, pe care o portretizează impecabil, de la descrierea de rânduieli sacrosancte ale vieții cotidiene, până la reproducerea dialectului propriu-zis al vorbirii oamenilor locului, devin la autoare loc ontologic, întărit în conștiința cititorului prin explicații scurte dar necesare, pentru a-l face pe acesta părtaș total la viața și la întâmplările povestite.

 Din lectură se vede clar că autoarea deține și folosește cu deplin succes tehnicile clasice ale construcției unui roman cu profund apel la public, utilizând elemente de context geografic, politic, psihologic-spiritual, dar cu relevanță maximă la tematica narațiunii, pentru a-l conduce pe cititor   într-o mai profundă înțelegere a evenimentelor la nivel emoțional, deci la reușita totală a demersului narativ al autoarei.
Aceste volume se citesc ușor, dintr-o răsuflare, dar ce răsuflare, când termini lectura, te trezești și plângi, vorba lui Labiș din Moartea căprioarei, „mănânc și plâng, mănânc”… citești și încerci să îți oprești o lacrimă rebelă. N-ai cum altfel, pentru că ești ființă omenească.