Rostul cuvintelor*

Atunci când cineva mi-a propus, în numele unei universităţi nou înfiinţate (dar care şi-a făcut un bun nume în peisajul academic românesc), să predau un Curs de jurnalistică, am refuzat.

• De ce? Am fost întrebat.
• Pentru că nu sunt un teoretician, am răspuns.
• Bine, dar… cu atâţia ani de experienţă…
• Aşa este. Numai că experienţa mea e doar a unui practician.

Astfel am ratat ocazia de a deveni…prof.  univ., poate şi dr. doc. Dar nu era prima oară când trăgeam peste poartă,… nici măcar în bară… Cu ceva vreme în urmă, mi se propusese,… foarte ferm, …să mă fac, în urma unor studii pe…sponci, …doctor în filozofie. Auzi, dumneata? În filozofie!

• Nu pot…
• De ce nu poţi?
• Pentru că nu am studii în domeniu…
• Ai să le faci…

Nu le-am mai făcut, printr-un concurs de împrejurări. Pe care le-am socotit favorabile mie, pentru că mi-am văzut, în continuare, de gazetărie…practică.

Acum, prietenul cel neastâmpărat, Ion N. Oprea, mă pune şi el în faţa unei încercări. De data aceasta, nu mai am de gând să ratez. Dar nici să dau gol în proprie poartă, cum, spre hazul meu de acum,  mi se mai întâmpla pe vremea când…

Este adevărat că am adunat ceva ani de gazetărie. Să tot fie măcar vreo treizeci, fără să mai socotim de colaborări de după ce m-am… lăsat la vatră. Deci dar,  din acest unghi de vedere – al practicii – îmi propun să abordez subiectul de la această…  lucrare scrisă. Sigur, conştient fiind că măcar olecuţă de teorie (a chibritului) tot va trebui să fac.

S-a întâmplat – ori aşa mi-a fost datul –  să lucrez la două ziare (cotidiene): „Flacăra Iaşului” şi „Opinia”; la două reviste de cultură (periodice): „Cronica” şi „Neamul românesc”; la două posturi de radio: „Studioul teritorial de radio-televiziune Iaşi” şi Radio „Trinitas”, al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. În ultimii vreo cincisprezece ani, am colaborat la o sumedenie de publicaţii, toate cu profil cultural. Amintesc  doar câteva: „Coloana Infinitului” (Timişoara), „Dor de dor” (Călăraşi), „Amurg sentimental” (Bucureşti), „Pe aici nu se trece” (Focşani), „Revista română”, „Moldova literară”, „Epifania” (toate din Iaşi) şi „Baaadul literar” (Bârlad). Nu mai pun la socoteală apariţiile prin revistele… electronice (nici nu ştiu cum se cheamă, tehnic), din ţară, dar,  mai ales, de dincolo de ţară: America, Canada, Germania, Israel, Irlanda şi cine mai ştie pe unde…

*Răspuns la „Anchetă printre cititori: Revista culturală formează oamenii?”,  volum în lucru de Ion N. Oprea, publicată în Luceafărul din9 şi 21 octombrie  2014.

Am… temporizat intrarea în subiect, din două motive: primul, pentru a arăta celor care vor citi aceste rânduri ce hram port în domeniu; al doilea, fiindcă nu-mi place să… atac fără o pregătire de… artilerie.  Doar sunt locotenent major. În rezervă, se înţelege. Nu acoperit, nu descoperit. Din cel clasic, cum s-ar mai putea spune.

Pătrunzând, totuşi, în miezul  chestiunii, am să scriu, din capul locului: în opinia mea, orice cuvânt, spus sau scris, trebuie să comunice ceva. De valoare, sau o prostie. Altfel,  vorbe-n vânt!… Aşa stând lucrurile (în capul meu, se înţelege), cu atât mai avan, mai multe cuvinte, slobozite pe cale… orală sau scrise cu creionul, cu condeiul, cu stiloul şi cu pixul, ba chiar şi cu calculatorul, au menirea de a-l pune pe cel care le aude sau le citeşte într-o stare de gânditoare emoţie. Ele, cuvintele, trebuie să comunice, prin urmare, idei, şi să determine emoţii. Nu întâmplător, am sub priviri un exemplar al revistei „Însemnări ieşene” – revistă lunară, sub conducerea d-lor : M. Sadoveanu, M. Codreanu şi Gr. T. Popa (1 ianuarie, 1939). Fie şi numai o privire asupra sumarului este îndestulă pentru ca orice cititor avizat să-şi dea seama de profilul şi de rostul publicaţiei. Iată! Mihail Sadoveanu – cu o povestire, despre ce altceva decât o partidă de vânătoare, în apropierea Prutului?! Mihai Codreanu – cu două poezii. Gr. T. Popa – pornind  de la acte teroriste comise de studenţi şi elevi, îi îndeamnă pe aceştia, exprimându-şi speranţa: „Aşteptăm cu încredere reînvierea tineretului şi organizarea sa pentru apărarea patriei şi nu pentru destrămarea ei”. Să nu uităm: era în anul 1939! Şi să ne întrebăm: zicerea nu este valabilă şi azi? Mai urmează, în acest număr: Nicolae Ţaţomir, Lucia Mantu, Magda Isanos, Vintilă Horia, Al. Piru, Otilia Cazimir, Gheorghe Agavriloaiei, Profira Sadoveanu  şi alţii încă. Subiecte: din cele mai diverse – literare, culturale, sociale, istorice, politice, şcolare, filosofice, ştiinţifice. În totul ei tot, o revistă cu caracter informativ şi formativ. Aşa cum au mai fost (şi încă mai sunt) în Ţara Românilor, cea care a traversat (şi o mai face încă) etape istorice doldora de primejdii.

Aşa deci şi prin urmare, un ziar, un post de radio sau de televiziune, dar, mai cu seamă, o revistă care mai şi pretinde a fi culturală – toate acestea, în particular şi la un loc, au datoria să-şi facă un rost comunicând (nu doar simple informaţii), inducând direcţii de gândire şi descoperind adevăruri, participând în acest fel (alături de familie, de şcoală, de biserică, de întreaga societate română, prin mijloacele ei) la formarea de caractere şi la cultivarea spiritului creator

Chiar dacă ştiu un adevăr cunoscut de toată lumea, potrivit căruia,  de când au apărut ele (că din această pricină s-au şi născut) presa, radioul şi televiziunea servesc unor cauze – de multe ori generale şi nobile, tot de multe (poate cele mai multe) ori aflându-se  în slujba unor persoane sau grupuri de persoane – rosturile cuvântului trebuie să rămână acelaşi. Demne şi drepte, frumoase şi încurajatoare. Sămânţa discordiei, propoziţiunea de încriminare sau de trotuar, „arta urâtului” imprimată prin cuvinte satanice, vălul de nouri negri preferat cerului senin  –  toate şi altele încă sunt atingeri grave la fiinţa umană, cea alcătuită din raţiune şi din simţire, debusolând-o, rătăcind-o în hăţişul valorilor inversate, îndrumând-o spre căderea în hău. Pentru ca această lucrare potrivnică celei divine să nu se producă, mintea celui care scrie trebuie să fie sănătoasă, ţelul să fie drept, întreaga ţinută – demnă şi optimistă, mesajul – întăritor şi limpede. Fără îndoială, receptorul se cere a fi şi activ. Să aibă minte deschisă şi suflet răbdător, mai precis spus. În tot şi în toate, bunul simţ şi buna credinţă să fie dominante. Altfel nu-mi rămâne decât să fac o precizare: Nu este vorba despre dădăceală şcolărească – „Vino, măi omule, să te învăţ carte şi să te educ în spirit”. În cazul presei, în general, al celei culturale în mod special, procesul se cere a fi implicit, necum explicit. Făcut cu ştiinţă şi cu artă, deopotrivă.

Să nu creadă cineva – nici chiar adepţii ideii –  că o „revistă culturală nu formează pe nimeni”, că va trebui  „să ne scoatem din cap că o revistă culturală trebuie să formeze oamenii”. Chiar şi aşa dacă ar fi, publicaţia cu pricina tot ar avea efecte asupra cititorului. Negative, din păcate. Neutralitate totală nu există, în scris mai ales.

Nu dau lecţii nimănui, mulţi ar avea căderea să o facă şi, mai cu seamă, mulţi alţii să le primească. În  aceste rânduri am înşirat doar nişte gânduri, care pot fi numite, fără nici o reţinere, convingeri. În acest registru vreau să fie citite şi înţelese. Cuvintele trebuie să formeze, nu să deformeze. O revistă e un reper moral, în primul  – şi în ultimul – rând. Dar şi un promotor al frumosului, în toate ipostazele sale. Indiferenţa este grav dăunătoare mai cu seamă revistelor care nu înţeleg acest lucru.

Vasile Filip