Primit pentru publicare: 4 Iun. 2012
Autor: Gheorghe BURAC, redactor al Rev. Luceafărul
Publicat: 4 Iun. 2012
Actualizare și adaptare: 17 Dec. 2017
Editor: Ion ISTRATE

,,SATUL DE SUB APE”, DE MIHAI MAXIM

POVESTEA TRISTĂ A UNUI SAT

Mihai Maxim, născut la 20 ianuarie 1940, în satul Bold, din comuna Manoleasa, jud. Botoşani, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Secţia Traduceri, este cunoscut ca traducător de largă cuprindere şi talent, dar şi ca autor al unor studii şi cercetări, multe publicate în revista « Historia », fondată şi condusă de reputatul jurnalist Ion Cristoiu, care au fost adâncite şi completate înainte de a fi adunate în volumul «Satul de sub ape », titlu folosit generic şi « împrumutat » de la povestea tristă a satului natal.

« Impresionant prin documentare, fascinant prin stilul scriiturii, alert, de o expresivitate şi o prospeţime care contrabalansează în chip fericit cantitatea mare de informaţie conţinută în cele două părţi ce îl alcătuiesc, volumul « Satul de sub ape », apărut la Editura PAIDEIA, Bucureşti, 2007, ISBN 978 – 973 – 596 – 377 – 4, are calitatea de a-i cuceri pe cititori, reuşind, cu siguranţă, să-i abată de la cotidianul tulburat de evenimente, printr-o redescoperire a unui trecut nu prea îndepărtat, în care totul se derula într-un alt ritm şi după alte tipicuri »(Victor Crăciun).

Sub pretextul unui dialog cu una dintre nepoţelele sale, în prima parte a cărţii, căreia i se potriveşte cum nu se poate mai bine chiar titlul volumului, cititorul poate urmări cu sufletul la gură, pe parcursul a peste 100 de pagini, istoria satului Bold, de la începuturile lui până l-au acoperit apele Prutului zăgăzuite de barajul acumulării Stânca – Costeşti.

„A fost odată… de fapt, până în 1976,… a fost un sat frumos, cu oameni harnici şi cu frica lui Dumnezeu…”, aşa îşi începe Mihai Maxim povestea. „Aici, acum vreo două veacuri şi jumătate şi-au făcut bordeie cei ce lucrau pe moşia boierului Stroici. Locul a fost bine ales – pe malul stâng al Volovăţului, la vărsarea lui în Prut. Era aproape de conac, râurile aveau peşte şi scoici din belşug, pământul era mănos, ploua la două – trei zile, iar ţăranii aveau voie de la boier să ia din pădure lemne, din luncă lozie şi din maluri argilă (până prin 1970, sătenii încă mai săpau argilă din Malul Galben, malul stâng al Volovăţului, nu departe de conac), cât era nevoie pentru a-şi construi colibe şi bordeie unde să-şi adăpostească familiile.”

Acesta a fost satul menţionat în documentele de arhivă în 1774, sub numele Poşta ot Volovăţ, mai târziu – în 1803, 1830, 1859, cu numele Volovăţul lui Boldişor, Boldişorul şi Boldul – Rezeşi, pentru ca, în anul 1889, să întâlnim pentru prima dată denumirea Bold, care s-a păstrat aproape 90 de ani, până la dispariţia lui de pe harta ţării.

Până la acest trist deznodământ, boldenii au îndurat aceeaşi dramă pe care le-a hărăzit-o istoria tuturor trăitorilor din aşezările rurale româneşti. Pe aceasta încearcă s-o reconstituie autorul, începând cu timpurile mai îndepărtate, „când oamenii buni de muncă lucrau toată ziua la moşie sau la curte, continuând cu şansa acestora de a trudi şi pe pământul lor, după împroprietărirea lui Cuza, când au început să crească şi în propriile gospodării vite şi oi, să ţină boi şi cai.”

Iar între momentele importante care au influenţat ulterior viaţa acelei comunităţi, autorul menţionează şi înfiinţarea fabricii de zahăr din satul vecin, Ripiceni, în 1899, când o parte din boldeni au început să lucreze toamna şi iarna în fabrică, vara ocupându-se cu cultivarea sfeclei. „Aveau zahăr şi spirt din belşug pentru ei, iar cu borhotul de la fabrică îşi hrăneau vitele.” Şi astfel satul a continuat să prospere în linişte.
Nici anul 1907 nu i-a tulburat pe boldeni, pentru că „boierul se purta cu ei omeneşte: îi lăsa să taie un car de lemne din pădure, îi ajuta, la nevoie, cu un sac de făină sau de cartofi, iar primăvara le dădea seminceri din coşarele curţii.”

Participarea flăcăilor la Primul Război Mondial, împroprietărirea din `21, când li s-a mai dat ceva pământ, începutul celui de – Al Doilea Război Mondial, bombardarea fabricii din Ripiceni, îngrijorările celor rămaşi acasă în anii războiului, ultima împroprietărire din 1945, seceta din 1946 şi foametea din anul următor, cotele, colectivizarea sunt alte momente pe care autorul le evocă fără a le diminua veridicitatea, ca şi cum ar fi fost martor la toate acestea.

Şi necazurile pe care le-au trăit oamenii de pe Valea Prutului au continuat. Parcă nefiindu-le de-ajuns că au rămas fără pământ şi fără vite la colectivizare, peste ei a venit o nouă nenorocire: „demolarea satelor, pentru ca pe locul lor să se construiască hidrocentrala, una mai mare decât aceea de la Bicaz. S-a impus .mai întâi, interdicţia de a se mai construi case sau acareturi, au început să umble prin sate tot felul de ingineri, cadastrişti, să facă măsurători, au venit comisii de la Bucureşti, au adus chiar şi ruşi cu ei.”
Erau vizate Boldul şi încă vreo zece sate de pe malul drept al Prutului, a căror strămutare este urmărită de autor cu lux de amănunte. Li s-a cerut oamenilor să-şi dărâme singuri casele şi să-şi construiască altele pe locurile care avea să li se dea în satele vecine, Sadoveni şi Ripiceni. Satul Bold se împărţise în două: progresiştii, care urmau să locuiască pe strada nou înfiinţată a Progresului, în Ripiceni, şi colectiviştii, care s-au dus la Sadoveni, unde a rămas şi CAP-ul. Alţii s-au dus la copiii lor aranjaţi la oraşe.
Pentru construirea caselor, li s-au dat materiale de construcţii în valoare de 5000 de lei. Intraseră oamenii în panică, au început să-şi blesteme zilele şi pe cei ce au scornit asemenea planuri. S-a ajuns ca bătrânii de 70 – 80 de ani să-şi facă locuinţă nouă! „La cimitir ar fi trebuit să mă mut, nu în casă nouă” spunea bunica cu amărăciune.”

Invocând o întâlnire cu inginerul hidroenergetician Constantin Ionescu, cel care a proiectat barajul, autorul cărţii, înduplecat de argumentele acestuia, după mai mulţi ani ( prin `90) ajunge să înţeleagă şi avantajele pe care cea mai mare acumulare de acest fel din Moldova, cu o suprafaţă de 7700 de hectare şi cu un volum de 1290 milioane de metri cubi de apă le-a adus în viaţa oamenilor din satele limitrofe.
Marele lac a determinat totodată, schimbări în clima şi echilibrul ecologic al zonei: „A crescut umiditatea, au apărut o faună şi o floră caracteristice acumulărilor mari de apă; pescuitul a devenit o nouă îndeletnicire şi o sursă de venit pentru populaţie…”.

Şi totuşi – se lamentează mai departe autorul: „…mie mi-au fost tăiate rădăcinile, mi-a fost furat locul de naştere, … mă doare sufletul că a fost dărâmată casa mea, a fost distrusă şcoala mea, biserica unde s-au cununat părinţii mei şi unde am fost botezat eu, a fost acoperit de apă mormântul mamei mele.”
Cartea ne poartă apoi pe un alt culoar al timpului trecut, pe teritoriul comunei Ripiceni, pentru care boldenii au nutrit, multă vreme, un interes deosebit: mai întâi, pentru că era mai aproape de satul lor decât reşedinţa comunei, Manoleasa, de care aparţinea administrativ; acolo era poştă, dispensar medical, o bună bucată de vreme şi fabrica ( când „ Ripicenii Noi s-au întins, s-au pietruit străzi, au apărut trotuare, evreii au deschis dughene, croitorie, frizerie, brutărie, cafenea şi birturi, s-a construit o cale ferată, care a scos localitatea şi zona din izolare, localnicii au intrat în contact cu civilizaţia, afirmându-li-se posibilitatea să cunoască lumea, la ei acasă sau călătorind). Iar, dacă nu venea războiul, Boldul, care dădea fabricii cea mai mare parte din forţa de muncă, ar fi devenit un satelit al Ripiceniului.”

Multe alte informaţii interesante mai poate afla cititorul din paginile primei părţi a cărţii: cum a fost demontată fabrica, în 1945, şi luată de sovietici ca pradă de război, descoperirea în 1962, de către o echipă de cercetători condusă de academicianul C.S. Nicolăescu – Plopuşor, a unor vestigii privind existenţa unei aşezări umane în zona Stâncii, încă din perioada paleoliticului, personalitatea şcolilor din Bold şi Ripiceni, aureolată de numele unor dascăli deosebiţi cum au fost: Ion Bănculescu, Gheorghe Dârvaru, Dumitru Surugiu, Ioan Galer, Bart, Negrea …şi ale numeroşilor discipoli ai acestora: pictorul Vasile Chinschi, prof. univ. Vasile Cristian, Mihai Panţiru, istoricul de artă Constantin Prut, poetul Dumitru Ţiganiuc, ing. Ilie Mihăiescu, A. Mihalache, Aurica Repede, surorile Călin. Profesorii M. Dârvaru şi Paula Buchi, economiştii M. Buchi, I. Merticaru, E. Buhaciuc şi mulţi alţii.

Cu nostalgia bunului creştin, autorul face o retrospectivă şi asupra bisericii satului, „ una din lemn, unde veneau la slujbă duminica şi de sărbătorile trecute cu cruce roşie în calendar şi stroicenii”, până au ajuns să aibă şi ei o biserică mai mare, de cărămidă, făcută de boier în 1893 şi care avea să fie demolată în 1979.
Sunt semnalate, totodată, cultul boldenilor pentru morţi, aspectul îngrijit al mormintelor şi existenţa în cimitir a mai multor pietre funerare inscripţionate în limba slavonă, de pe la jumătatea secolului al XVIII-lea ( după evaluarea unei comisii instituite la începutul anilor `70, pentru descoperirea posibilelor piese cu valoare arheologică de pe teritoriul ce urma să fie acoperit de apă, mutarea morţilor ( cei care s-au mutat la Sadoveni şi Ripiceni şi-au luat morţii cu ei) şi, iarăşi, îndurerarea celor strămutaţi la vederea întinsului albastru pe locul unde era odată Boldul lor…

Şi, privind cu ochii minţii luciul nemişcat al apei, autorul încearcă să-şi dea seama unde a fost casa copilăriei sale, grajdul, grădina cu flori, rândul de nuci, via, cireşul cu prepeleacul unde în vacanţă se refugia cu o carte în mână,– poarta din vale la care îl aştepta mama când venea de la şcoală, dar din toate i-a rămas doar amintirea.

Tot cu ochii minţii, într-un episod intitulat „Mâinele mamei”, autorul priveşte într-un timp dinaintea venirii sale pe lume, de când „ mama de doar nouăsprezece ani era abia nerăbdătoare să-şi aducă odorul la piept… şi când îşi făcea mii de planuri în legătură cu el.” Cu acelaşi realism sunt prezentate ritualul îmbăierii băiatului, în covata adusă de bunica de la Costică, fratele mai mic al mamei, mobilizarea vecinelor şi interdicţia pentru bărbaţi de a fi de faţă, vorbe de clacă despre orice, lehuzia, îngrijirea de care s-a bucurat din partea mamei, cea mai fericită perioadă din viaţa lor, care, din păcate, a fost repede curmată de ocuparea în toamna lui `40, a Basarabiei de către ruşi; iar urmarea acestui act condamnabil a fost concentrarea tatălui şi împovărarea mamei, rămasă singură, cu un copil neînţărcat, cu animalele din curte şi cu pământul care trebuia lucrat. „S-a ajutat cu fraţii şi surorile, a mai dat pământ în parte, mai venea pentru câteva zile în permisie bărbatul, până a izbucnit războiul, când totul s-a schimbat în şi mai rău… S-au suspendat permisiile, doar câte o carte poştală mai aducea acasă veşti de la tata şi cerea mereu veşti despre mama şi despre Mihăiţă. Istovită de muncă, seara, mama îşi legăna pruncul pe picioare, frecându-şi ochii pentru a-şi alunga somnul şi a-i spune copilului poveşti. La început, poveştile erau cu fete şi feciori de împărat, apoi cu Iluţă, cu fraţii lui plecaţi pe front, care se terminau cu venirea lui Iluţă acasă, unde mama, tata şi Mihăiţă au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.”
Alte amintiri, de mai târziu, când copilul mai crescuse, ne captivează atenţia în paginile ce urmează: căldura sufletească a mamei, puterea ei miraculoasă de a-l „doftorici” atunci când, uneori, se mai şi îmbolnăvea, bucuria pe care o trăia când îl lua mama, vara, la câmp, mai ales la vie, ascultarea – ascuns fiind după un leandru – unor discuţii despre război şi despre comunişti, pe care le purtau seara sau în zilele de sărbătoare „personalităţile” satului, care se mai întâlneau la cârciumă, ruperea frontului în primăvara lui 1944, la Iaşi, şi ocuparea satului Bold de către ruşi, fărădelegile şi abuzurile comise, mai ales, de partizani; „de frica lor, noaptea dormeam cu mama la bunici, iar ziua, când se auzea zarvă pe uliţă, semn că vin ruşii prin case, ne urcam în pod, să nu o ia pe mama la corvoadă, la tranşee.”

Un sentiment de eliberare au trăit boldenii când au plecat ruşii din sat, dar au apărut avioanele germane care au bombardat fabrica din Ripiceni, pe care, apoi, au demontat-o ruşii şi au mutat-o în Basarabia; „ s-a sfârşit şi războiul şi bucuria, teama, emoţia i-a cuprins pe săteni.”

Au început să se întoarcă acasă, unul câte unul, cei demobilizaţi din infern, slabi, murdari, netunşi, neraşi, înfricoşaţi. „După ce se îmbăiau, se primeneau, mâncau pe săturate, stăteau de vorbă cu cei dragi, întrebau de unii, de alţii, apoi, frânţi de oboseală, dormeau până a doua zi la amiază. Ieşeau în ogradă, aruncau o privire peste tot, după care păşeau pe uliţă, unde erau repede înconjuraţi de vecine, neamuri, copii zgomotoşi care îi întrebau dacă pe unde au fost nu i-au întâlnit şi pe ai lor… Numai tata nu mai venea. Mama slăbise, de atâta plâns avea ochii roşii. O auzeam cum se ruga seara, înainte de culcare, la Dumnezeu, să-i aducă şi ei bărbatul acasă: „Adu-mi-l acasă, Doamne, fără o mână, fără un picior, cum o fi, că oi avea eu grijă de el, că acum m-am obişnuit cu greul.”

Şi, într-o seară din toamna lui `45, s-a întors Iluţă. „Dar cel căruia mama îi spunea Iluţă, iar eu trebuia să-i spun tată, nu semăna deloc cu tata din fotografie. Avea faţa tuciurie, mai ceva ca Dunai, fierarul, singurul ţigan din sat, şi mirosea de la el a cărbuni. De-abia când am început să înţeleg, tata mi-a povestit calvarul prizonieratului la ruşi. Fusese la minele din Dombas, mirosul şi praful de cărbune îi intraseră în plămâni şi în piele. La mulţi ani după aceea, şi-a recăpătat sănătatea, dar chipul şi ţinuta făloasă i-au rămas pentru totdeauna la ruşi… Cu întoarcerea tatei din război, am început şi noi să simţim că trăim.”
Şi, mai departe, autorul îşi continuă povestea vieţii sale, ca elev: începutul şcolii cu învăţătorul Ghiţă Dârvaru, care tocmai terminase normala la Şendriceni, serbările de sfârşit de an şi coroniţele, din cele mai frumoase flori, „una din puţinele bucurii pe care a reuşit să le aibă mama în viaţa ei scurtă, din partea mea”, gimnaziul de la Ripiceni, cu profesorul Jan Galer care îi spusese mamei că eu „sunt făcut pentru învăţătură”, liceul, început la „Vlaicu Vodă” de la Curtea de Argeş ( unde a ajuns graţie unchiului Costică, fratele mai mic al tatălui său, „mare director” în oraşul de pe Argeş), continuat la „A. T. Laurian” din Botoşani şi, apoi, facultatea…, la absolvirea căreia mama îl voia profesor cât mai aproape de casă, la Botoşani sau chiar la Ripiceni. „Dar sărmana mamă n-a mai apucat să-şi vadă visul împlinit… Cu cincizeci de ani în urmă, la 26 aprilie 1957, picăturile de ceară de la lumânarea din sfeşnic se prelingeau pe mâinile reci, încrucişate pe piept, ale mamei.”

Am prezentat partea cea mai captivantă a cărţii lui Mihai Maxim, cea care şi corespunde titlului, povestea dramatică a oamenilor din satul său natal, strămutat pentru a face loc acumulării de apă de la Stânca – Costeşti, lăsând cititorilor interesaţi plăcerea de a descoperi, prin lectura următoarelor pagini, secvenţe care adâncesc noi sensuri ale unor adevăruri, cunoscute şi mai puţin cunoscute, de real interes pentru cultura noastră, dezvăluind filiaţiile unor drame sociale şi culturale, din domeniul scrisului, dar şi al istoriei, dintre care multe au fost publicate în revista „Historia”, înainte de a fi adunate în acest volum: „De acasă – Vasile Chinschi”, „Ceasul rău şi omul bun”, „Din arhivele familiei Stroici”( Conu` Puiu, ultimul din neamul său; „Singurătăţile” Marinei Stroici; Lista lui Manole Stroici – Amanţii Lupeascăi), „Din arhivele familiei Mihăescu” ( Însemnările unui medic legist; La locul unde a fost asasinat savantul Nicolae Iorga), „Maeştrii” ( Victor Crăciun la 70 de ani, Secvenţe cu Alexandru Dima, Mihai Novicov, Proscrisul), „Bucovina şi Eminescu”.
Partea a doua a cărţii, intitulată „Istoria altfel”, reproduce alte studii şi articole, publicate în aceeaşi revistă, „Historia”: „Kominformul în România sau cum a fost asasinat Lucreţiu Pătrăşcanu”, „Serviciul de informaţii al Lupeascăi”, „Românii în Rusia”, „Demitizarea lui Lenin”, „Din viaţa necunoscută a geniilor”(Logodnica de sorginte română a lui Dostoievski), „Din viaţa necunoscută a monştrilor” ( Romanul de dragoste a lui Lenin cu Inesse Armand, Marea dragoste a lui Hitler, Femeile din viaţa lui Stalin) şi „Din tenebrele istoriei”( O practică barbară revine în actualitate, Katyn-1940).

Este fără dubii că, deşi cartea pare a fi un mozaic, „ea urmează un fir ascuns care ne conduce pe drumul formării personalităţii scriitorului şi al desăvârşirii cercetărilor culturale, social – politice, istorice, legat adesea de probleme sensibile şi specifice din România” (Victor Crăciun)