Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

SATUL IBĂNEŞTI S-A MUTAT ÎN SUFLETUL INGINERULUI–PROFESOR OCTAVIAN VITCU

SATUL IBĂNEŞTI S-A MUTAT ÎN SUFLETUL INGINERULUI–PROFESOR OCTAVIAN VITCU

Autor, Gheorghe Burac

„ O carte este o grădină, o livadă, o magazie, o reuniune, un însoţitor la drum,
un sfătuitor, o multitudine de sfătuitori” ( HENRY WARD BEECHER )

buracLa Editura „Quadrat” Botoşani, a apărut încă în 2009, sub girul regretatului poet Mihai Munteanu, cartea „ EVOCĂRI, DESTĂINUIRI, AMINTIRI”, pe care autorul a închinat-o locului unde a văzut lumina zilei şi de care a rămas legat prin destin : „Acest volum îl dedic satului Ibăneşti – satul de odinioară-, pe care-l port în suflet oriunde m-aş afla”. Cu această mărturisire de pe prima pagină îşi întâmpină Octavian Vitcu cititorii, exprimând acelaşi sentiment care i-a călăuzit şi scrierile anterioare: „Legende şi povestiri cu albine” ( Ed. Apimondia, Bucureşti, 1987, în colaborare…), „Cupa cu nectar” ( 2003), „Cupa de venin” (2005), „Cupa cupelor” (2007) şi „Ibăneşti – itinerar monografic” ( 2007, în colaborare cu Corneliu Drescanu, carte dedicată celor 400 de ani de la prima atestare documentară a satului), toate cele patru din urmă apărute la Editura „Quadrat” Botoşani. Şi, în toate transpar aspecte ale aceluiaşi orizont ibăneştean, asupra căruia autorul ne atrage atenţia, de această dată, chiar de la bun început: „M-am născut într-un sat frumos, satul de sub Măgura, satul copilăriei mele,…un sat bogat, dăruit de Dumnezeu, cu averi de neegalat, pe care îl port cu mine… undeva în sufletul meu.. Satul în care m-am născut este cel de odinioară, care, după electrificare, invadat de noutăţile tehnicii moderne, şi-a pierdut identitatea…”. Şi, în sufletul său se simte mocnind nostalgia după timpul când în gospodăriile satului se creşteau mai multe animale, de tot felul, femeile torceau fuioarele de cânepă, ţeseau pânza de casă şi ştergarele tradiţionale ori perpetuau modelele autentice ale costumelor naţionale de purtat şi de sărbătoare, la care ibăneştenii ţineau cu sfinţenie.

Amintirile despre şcoală, profesori şi colegi sunt pentru autor la fel de durabile ca şi despre Dealul Măgurii, unde, cândva, a fost o mănăstire cu chilii şi călugări, motiv pentru care acel deal era cunoscut şi ca Dealul Mănăstirii. Şi mai păstrează el imaginea observatorului de pe acelaşi deal (înalt de 385 m), de unde se vedeau foarte bine satele din jur, dar şi satele din Ucraina şi din Republica Moldova. Până în 1954, când a fost desfiinţat, la cel observator era cantonat un pluton de grăniceri, cu birouri, dormitoare, bucătărie şi telefon. Noul toponim, „La Observator”, se mai păstrează încă, deşi, recent, acolo, în apropierea fostului observator au fost instalate două antene de telefonie mobilă.

A plecat din sat cel care n-ar fi putut trăi altundeva, doar pentru învăţătură; după ce a absolvit Facultatea de Zootehnie a Universităţii Agronomice „Ion Ionescu de la Brad” din Iaşi, s-a întors în Ibăneşti, la început la fosta CAP, ca inginer, şi apoi, la şcoala din sat, ca profesor, pentru ultimii 26 de ani ai carierei sale, până la pensionare.

Într-o retrospectivă asupra anilor de şcoală, el face elogiul învăţământului dinaintea anului 1989, când organizaţiile de copii şi tineret, integrate cu şcoala, constituiau importanţi factori de educaţie şi, mai presus, cultivau bunul simţ şi valorizau anii de-acasă, ca temelie a unei conduite exemplare în rândul tuturor generaţiilor de preşcolari şi elevi. El însuşi îşi asumă apartenenţa la acel timp, al cărui produs se consideră, cu toată convingerea. Argumente, în acest sens, ne sunt oferite într-un „Tablou cronologic” având ca moto o cugetare a scriitorului Vladimir Ghica: „Pune-l pe Dumnezeu în tot ce faci şi-l vei regăsi în tot ce ţi se întâmplă.”

Poate că chiar Dumnezeu i-a fost mereu aproape şi i-a ocrotit fiecare clipă a vieţii, începând cu aducerea lui pe lume, la 9 iulie 1944, când războiul încă nu se sfârşise, şi continuând cu anii grei ai copilăriei, petrecuţi în satul natal într-o sărăcie greu de imaginat, în tovărăşia altor amărâţi de copii de seama lui.

În aceeaşi precaritate, s-au derulat şi primii ani de şcoală. Clasa întâi a făcut-o într-o fostă crâşmă; a mai învăţat apoi într-o casă ţărănească din Dealul Măgurii, dar chipurile învăţătorilor aveau aceeaşi strălucire pe care o au şi astăzi sutele de mii de dascăli consacraţi să lumineze minţile copiilor de pe tot cuprinsul patriei noastre.

După absolvirea ciclului primar, timp de patru ani (1955-1959), silit de părinţi, a abandonat şcoala; nu, însă, pentru a hălădui, dimpotrivă, pentru a ajuta la diferite treburi în gospodărie, la păscutul oilor, paza casei, în zilele din perioada muncilor agricole, când părinţii lucrau în câmp până seara târziu, uneori, încredintându-i-se şi unele activităţi care depăşeau puterile unui copil de 11-12 ani.

Erau, atunci, în sat, destui copii de seama lui în afara şcolii, fără a se spune că nu aveau aptitudini pentru aceasta; erau chiar cuviincioşi în comunitate, respectuoşi, sociabili şi participau cu însufleţire la diferite activităţi voluntare iniţiate în localitate.

În astfel de împrejurări, tânărul de-atunci, Octav Vitcu, a intrat în atenţia conducerii locale a organizaţiei de tineret şi, la 7 martie 1959, a fost primit în rândurile UTM, moment care l-a impresionat pentru solemnitatea lui.

Calitatea de membru UTC i-a fost de bun augur, pentru că, graţie insistenţei unui prieten de organizaţie, pe lângă părinţii săi, eroul nostru s-a întors la şcoală în toamna anului 1959, ca elev în clasa a V-a. De primăvara acestui an şcolar se leagă şi o altă amintire plăcută: participarea întregii sale clase la plantarea a 90 de puieţi de stejar, în ziua aniversării a 90 de ani de la naşterea lui V.I. Lenin.

Din acelaşi „Tablou cronologic”, aflăm şi despre alte evenimente, procese şi întâmplări, la care autorul a participat sau a fost martor: colectivizarea agriculturii ibăneştene; patru ani elev la la Şcoala Medie Tehnică Veterinară de la Şendriceni; primul contact cu profesia de tehnician operator la Punctul de însămânţări artificiale la vaci; primirea în PMR „ într-o adunare emoţionantă, care a avut loc în tabăra de vară a vacilor, în prezenţa primului secretar al raionului Dorohoi” ; perioada stagiului militar ( într-o unitate de securitate); cinci ani de examene de diferenţe la Liceul Agricol din Rădăuţi; activitate la UJCAP Botoşani (1968 -1972); secretar la Consiliul Popular Havârna (1972-1973); student la Facultatea de Zootehnie a Universităţii Agronomice „Ion Ionescu de la Brad” din Iaşi; electrificarea satului şi altele.

După absolvirea facultăţii, spre bucuria sa, a fost repartizat ca inginer zootehnist la CAP Ibăneşti, sat de care se simţea legat prin toate fibrele sufletului. În acelaşi an, 1978, s-a căsătorit cu Ana Bighiu, absolventă a Liceului Economic din Fălticeni, având, atunci, funcţia de contabil-şef la CAP. Acest eveniment a consfinţit încă o dată ataşamentul, de-acum. Al familiei Vitcu la vatra sacră a Ibăneştiului, pentru totdeauna. Şi, pentru ca fericirea tinerilor soţi să fie deplină, Dumnezeu le-a dăruit trei copii: MIHAELA, ajunsă învăţătoare la şcoala din sat, căsătorită cu preotul Ovidiu Berechea; COSMIN, absolvent al Seminarului Teologic din Dorohoi şi, ulterior, licenţiat în ştiinţe politice; ANDREI – OCTAVIAN, absolvent al aceluiaşi Seminar Teologic din Dorohoi, preot şi student al facultăţii de Istorie al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi.

Soţia scriitorului este, acum, secretară-şefă a Şcolii Coordonatoare Ibăneşti, iar Octavian Vitcu, după ce a parcurs un sector de drum sinuos, dar şi cu surprinzătoare ascensiuni ( director al Asociaţiei Intercooperatiste de Creştere a Vacilor de Lapte şi Viţele de Prăsilă Lişna, Dragalina; din nou inginer la CAP Ibăneşti; cursuri postuniversitare cu specializarea în apicultură, la Universitatea de Ştiinţe Agricole „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti), a revenit la Ibăneşti, hotărât a nu-l mai părăsi niciodată.

Însă, tocmai când a ajuns la cel mai înalt grad de specializare în profesie, la capătul unor persecuţii şi conflicte îndelungate cu „şefii”, la 15 august 1982 s-a decis să demisioneze din funcţia deţinută la CAP şi, ca urmare, a avut de câştigat şcoala, care funcţiona şi cu treapta I liceală (clasele a IX-a şi a X-a), cu profil agricol. Acolo şi-a găsit locul domnul inginer, pe catedra de discipline tehnice şi tehnologice- bazele zootehniei şi mecanizarea agriculturii. În anul 1987, a promovat examenul de definitivat în învăţământ, în 1991, gradul II şi, în acelaşi an, a fost titularizat pe catedra de Educaţie tehnologică şi Biologie. După alţi patru ani, în 1995, a obţinut şi gradul I în învăţământ; în 2004 i s-a atribuit gradaţia de merit şi potenţialul său didactic dădea semne de tot mai mare creştere.

Între 2003 şi 2007, publică primele sale trei cărţi: în 2007, i se conferă înalta distincţie „Gheorghe Lazăr”, clasa a III-a, însoţită de un premiu substanţial, pentru ca, după numai un an, să se pensioneze, la limită de vârstă. A rămas, însă, cu multe şi frumoase preocupări, care continuă să-i onoreze prezenţa în „satul care de mult s-a mutat în inima şi sufletul său.”

Sinteza cărţii „Evocări, Destăinuiri, Amintiri”, pe care am prezentat-o până aici, este dezvoltată în 15 capitole, toate pornite din acelaşi suflet curat şi devotat al autorului. În fruntea fiecărui capitol, autorul aşează câte o maximă sau cugetare, menită să atragă atenţia asupra conţinutului acestuia…

Avem în faţă o carte, un mare prieten. Cei care vor deschide-o vor redescoperi plăcerea lecturii şi vor avea prilejul să-l însoţească pe inginerul – profesor Octavian Vitcu pe un itinerar accesibil doar caracterelor puternice, iar la sfârşit să poată zice: „Nu am citit o carte, ci am cunoscut un OM”.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. Balici Mihai spune:

    Am cunoscut si am fost coleg de liceu cu Vitcu , care era frafele cel mai mic din cei trei frati ,din care unul era actor Dionisie Vitcu ce era la Iasi ,inca un frate era tot la Iasi si ultimul cu care am fost coleg de internat
    Ibanesti este o comuna veche in care prin anii 1959 au sarit taranii si au dat foc la tractoare, deoarece credeau ca le va lua pamantul si vor face colectiva

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5