Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Știința și religia pe același drum al cunoașterii

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 1 (133), Ianuarie 2020
V-ați iubit vreodată țara?
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Știința și religia pe același drum al cunoașterii

Primit pentru publicare: 16 Ian 2020
Autor: Alexandru Florin ȚENE, președintele Ligii Scriitorilor Români, membru corespondent al Academiei Americană Română
Publicat: 17 Ian. 2020
© Alexandru Florin Țene© Revista Luceafărul

Editor: Ion ISTRATE


Știința și religia pe același drum al cunoașterii

 

Am făcut această digresiune în titlu pentru a înțelege că în diferite colțuri ale Terrei omul încerca, prin diferite metode, să-și explice venirea lui pe pământ prin religie, care practic, era o metodă de cunoaștere a creației în evoluție a celulei vii din oceanul primordial. De aici apare punctul comun de la care a plecat atât religia și știința în cunoașterea apariției vieții pe pământ.

De-a lungul existenței sale omul a fost un mare căutător pe drumul cunoașterii, încercând să-și armonizeze viața cu natura înconjurătoare pe care încerca să o cunoască și s-o înțeleagă. Prin intermediul cunoașterii, el a încercat să descopere cauzele care provoacă apariția fenomenelor, condițiile care le favorizează existența, să dezvăluie legile care le guvernează dezvoltarea în timp și în spațiu etc. Capacitatea  de cunoaștere, de explicare a realității a constituit un instrument de înțelegere și cercetare fără de care omul nu ar fi putut să progreseze pe drumul istoriei sale. El nu a știut de la început să înțeleagă cele două legi ale Creației și ale Evoluției. Însăși faptul că în oceanul primordial, în “ciorba” aceea s-a născut prima celulă vie care a trecut prin tot lanțul trofic până la om, devenind ”Celula lui Dumnezeu”, adică conștiința omului prin care ne vede Dumnezeu și ne judecă, omul nu a știut s-o înțeleagă. Fiindcă însăși acea celulă vie  primordială a fost o creație în evoluție a unei forțe pe care omenirea a denumit-o Dumnezeu, Allah, Yehova, taoismul chinezesc etc

Misterul care a învăluit vreme de mii de ani practicile religioase antice chinezești părea să fi dispărut odată cu detronarea ultimului împărat, în 1911. Uitarea avea să se lase peste Altarul Cerului, vechi de 450 de ani, din cadrul complexului Templului Cerului din Beijing, China. Totuși, întrebările au continuat să frământe mințile cercetătorilor, istoricilor și lingviștilor: de ce sacrificau împărații un taur pe „Marele Altar al Cerului” în cadrul unei ceremonii anuale, reprezentând cel mai important și colorat eveniment al anului, așa numitul „Sacrificiul de trecere?” Și de ce reminiscențele unui străvechi cult al sacrificiului de tauri încă mai pot fi observate în numeroase culturi răspândite pe întregul glob pământesc? Ceremoniile cu jertfe animale nu au început cu doar 450 de ani în urmă. Ritualul are origini care indică o vechime mai mare de 4000 de ani. Una dintre cele mai vechi mărturii ale acestui ceremonial „Sacrificiul de trecere” a fost găsită în Shu Jing (Cartea de istorie), redactată de însuși Confucius, în care se regăsesc informații despre împăratul Shun (care a domnit aproximativ între 2256 iHr – 2205 iHr, când a început domnia primei dinastii înregistrate), împărat care aducea jertfe lui „ShangDi”.Dar cine este ShangDi? Literal, numele înseamnă „Conducătorul Ceresc”. Analizând cuvintele folosite în cadrul ritualului „Sacrificiul de trecere”, înscrise pe statuile dinastiei Ming (DH 1368), putem începe să înțelegem sentimentele de respect și reverență pe care le aveau vechii chinezi pentru ShangDi. O parte a acestui ritual cerea ca împăratul să se închine mai întâi la Templul Cerului (Bolta Imperială), în timp ce cântăreții costumați, acompaniați de muzică, intonau: “O Ție, Făcătorule – misterios lucrător, mă gândesc la Tine. … Cu ceremonii mărețe am onoarea de a Te venera. Eu robul Tău, sunt doar o trestie sau o salcie; inima mea este asemenea inimii unei furnici; dar am primit favorurile Tale prin decret, m-ai numit să guvernez imperiul. Păstrez în mine sentimentul de ignoranță și orbire, și îmi este frică, să nu mă dovedesc nedemn față de marea Ta favoare. Prin urmare, voi respecta toate poruncile și voi fi supus regulilor Tale, mă voi strădui, neînsemnat, așa cum sunt, să-mi îndeplinesc datoria față de Tine, fiind loial. De departe, de aici de jos, mă uit către Palatul Tău Ceresc. Vino în Carul Tău prețios la Altar. Eu, Robul Tău, îmi plec capul cu reverență pe pământul sacru și aștept Harul Tău din abundență. … O Tu, primește ofrandele noastre, privind la noi, în timp ce noi ne închinăm Ție, Cel a cărui bunătate este nesecată.” Astfel îl găsim pe Împărat închinându-se lui ShangDi.  În momentele în care Împăratul lua parte la acest ceremonial anual dedicat lui ShangDi, următoarele cuvinte erau recitate, arătând cu claritate că ShangDi era considerat Creatorul lumii: “Din vechime, la început, a existat un mare haos, fără formă, ci doar întuneric. Cele cinci elemente (planete), încă nu începuseră să graviteze, nici soarele și luna să strălucească. Tu, Suveran Spiritual, mai întâi ai ales lucrurile pure. Ai făcut Cerul. Ai făcut Pământul. Toate ființele, cu puterea lor de reproducere au căpătat viață.” Pentru creștini, textul de mai sus este foarte familiar, textul având similarități evidente cu primele capitole ale Bibliei din cartea Genezei! Este important să vedem asemănarea dintre aceste fragmente și cele înregistrate în scrierile evreiești: „La început Dumnezeu a făcut cerurile și pământul. Pământul era pustiu și gol; peste fața adâncului de ape era întuneric” …Dumnezeu a zis: “Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul cerului și să se arate uscatul!”, și așa a fost. Dumnezeu a numit uscatul pământ, iar grămada de ape a numit-o mare …Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători, și anume: luminătorul cel mai mare ca să stăpânească ziua, și luminătorul cel mai mic ca să stăpânească noaptea; a făcut și stelele. Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său … ” (Geneza 1:1-2, 9-10, 16, 27-28)ShangDi, Dumnezeul creator al chinezilor, pare să împartă același nume fonetic cu Dumnezeul creator din scrierile preluate de evrei de la alte triburi cu care au împărțit teritorii în străvechea deltă a unui râu secat din sudul Indiei actuale, celebra Grădină a Raiului. Mai precis, unul din numele iudaice pentru Dumnezeu este El Shaddai, asemănător fonetic până la identitate cu ShangDi. Și mai asemănătoare este pronunția timpurie Zhou a cuvântului ShangDi, care este [Zhan-dai].

Omul ne înțelegând, așa cum s-a întâmplat la chinezi, cine este “Dumnezeul misterios” a început să-și imagineze: „Mielul lui Dumnezeu” – simbolul antic, religios, ascuns în vechile caractere chinezești

Capacitatea de cunoaștere, de explicare a realității a constituit un instrument de cercetare și înțelegere fără de care omul nu ar fi putut să progreseze pe drumul istoriei sale. Ființă cugetătoare, spre deosebire de animale, el nu a încetat niciodată să-și pună întrebări, iar gândirea lui, pornind chiar din celula primordială moștenită din ciorba oceanului planetar, s-a frământat continuu pentru găsirea răspunsurilor.

Omul și-a pus mereu întrebarea: Cine suntem? Cine ne-a creat? De ce nu-l vedem pe Creator? Adică pe Dumnezeu. Vederea directă este foarte limitată. Să ne gândim la următorul lucru: un dinte conține numeroase bacterii. Nicio bacterie nu este conștientă că trăiește într-un dinte pentru că asta ar însemna ca bacteria să se fi desprins de dinte și să fi folosit unele mijloace artificiale (microscoape, telescoape) pentru a obține o idee aproximativă despre aria înconjurătoare dintelui și relația sa cu corpul uman. Chiar dacă acest lucru ar fi posibil, această cunoaștere nu necesită și înțelegere.

Simțurile noastre se află într-o situație asemănătoare. Știm multe lucruri despre mediul nostru înconjurător, dar știința noastră este doar un mic fragment din întreg. Însă, cunoștințele noastre sunt condiționate de înțelegere. Trebuie să avem o idee generală despre ceea ce vedem pentru a le înțelege. De exemplu, cum ne putem da seama de existența unui copac, fără a avea înainte o idee, nu contează cât de vagă, despre el? Fiind date asemenea limitări, cum putem vedea sau cunoaște Creatorul tuturor?

Ca ființe create și finite, potențialul și capacitatea noastră sunt limitate. Creatorul nostru, pe cealaltă parte, este infinit. Trăim și murim în creația Sa, luptăm pentru înțelegere și virtute, și ne căutăm salvarea în mila Lui. Profetul Muhammad1 a spus: „Comparat cu Locul Onoarei, întregul Univers este mic precum un inel aruncat în mijlocul unui deșert. În mod similar, comparat cu Tronul, Locul Onoarei este ca un inel în deșert.” Aceste lucruri arată cât de mult depășește Măreția Lui, puterea noastră de a-L înțelege. Dacă nu putem să percepem realitatea Locului Onoarei și Tronul, atunci cum putem să Îl percepem pe El?

În Coran citim: „Privirile nu-L ating, ci El atinge toate privirile” (6:103). După ascensiunea Profetului la Ceruri, companii săi l-au întrebat dacă L-a văzut pe Dumnezeu3. Abu Dharr a afirmat că o dată Profetul a răspuns: „Ceea ce am văzut a fost Lumina, cum aș fi putut să Îl văd pe El?”4. Altă dată el a răspuns: „Am văzut o Lumină”5. Aceste declarații confirmă un lucru bine-știut: „Lumina este limita sau vălul lui Dumnezeu”6. Această lumină pe care El a creat-o este un zid între noi și Dumnezeu. Nu putem să vedem dincolo de lumină, care face viziunea posibilă, dar limitată, și de asemenea pune un scut protector între noi și El.

Să luăm în considerare lucrurile din alt unghi. Ibrahim Haqqi spune: „În toată creația, nu este nimic similar, egal sau contrar lui Dumnezeu. Dumnezeu este deasupra oricărei forme. Într-adevăr, El este imun și liber de orice formă.” Putem distinge diferite lucruri doar pentru că există un lucru similar, egal sau contrar lor. De exemplu, cunoaștem semnificația cuvântului „lung” prin compararea cu „scurt”. În absența unor asemenea mijloace de comparație, precum în cazul lui Dumnezeu, nu putem compara sau distinge. Acesta este înțelesul frazei „Dumnezeu este deasupra oricărei forme.”

Cei care doresc să Îl vadă pe Dumnezeu direct caută să se gândească sau să fie conștienți de existența Lui. Nu Îl putem vedea deci, nu ne putem gândi sau fi conștienți de existența Lui, căci El e diferit de orice formă, calitate, cantitate, concepție sau gândire umană.

Teologii musulmani spun: „Dumnezeu este diferit de orice concepție a noastră despre El.” Sufiții spun: „Noi nu Îl putem concepe pe Dumnezeu, căci suntem înconjurați de miile lui văluri protectoare.”

Întorcându-ne spre trecut pe drumul cunoașterii, constat, abateri de la drumul adevărului, atât din partea bisericii dar și al științei. Sunt rătăciri ale conștiinței umane pe cărările întortocheate ale erorii. Efortul gândirii nu este altceva decât trecerea de la necunoaștere spre cunoaștere prin depășirea erorilor pentru dezvoltarea adevărului. Mai înainte spuneam de celula lui Dumnezeu moștenită din oceanul primordial, aceasta este conștiința de sine care conduce spre cunoaștere. În evoluția sa istorică cunoașterea a trecut de la forme elementare, manifestate prin așa-numita cunoaștere comună, spre forme mai evaluate, cum este cea teoretică, pentru a ajunge la cunoașterea științifică. Aceasta nu se opune celorlalte două modalități amintite, și chiar religiei, care și ea se străduie să descopere adevărul despre Dumnezeu. Cunoașterea științifică se orientează spre aspectele interne, profunde ale realității. Ea urmărește să dezvăluie legile, laturile și însușirile esențiale care se ascund în spatele aparențelor și care determină existența și manifestarea concretă a realităților. Explorând această lume lăuntrică a fenomenelor, cunoașterea științifică apare ca o reflectare profundă, bogată, multilaterală.

A făcut știința ca religia să nu fie plauzibilă din punct de vedere intelectual? Elimină ea existența lui Dumnezeu? Evoluția nu face oare ca ideea despre o providență divină să nu fie credibilă? N-a arătat de curând biologia că viața și mintea pot fi reduse la chimie, făcând astfel iluzorii noțiunile de suflet și spirit? Mai trebuie să susținem că lumea a fost creată de Dumnezeu? Sau că ne-a fost scris de către Ceva sau Cineva să existăm? Nu e oare posibil ca întreaga diversitate a naturii sa fie pur și simplu un produs al întâmplării? Într-o epocă a științei, putem să credem sincer în existența unei direcții, a unui scop al universului? În plus, nu este oare religia responsabilă pentru criza ecologică? Toate aceste întrebări alcătuiesc așa-numita “problemă” a raporturilor dintre știință și religie. Deși par astăzi mai aproape de rezolvare decât oricând, ele rămân totuși foarte actuale și continuă să trezească o gamă deosebit de variată de răspunsuri. În această carte, intenționez să le prezint pe cele mai însemnate și să ofer, prin aceasta, un fel de “ghid” pentru una din cele mai fascinante, importante și provocatoare controverse pe care le cunoaște epoca noastră. Eu văd patru modalități principale prin care cei care s-au ocupat de această problemă și-au exprimat felul în care au înțeles relația dintre religie și știință.  Unii consideră religia complet opusă științei sau spun că știința invalidează religia. Voi numi aceasta poziția conflictului. Alții insistă că religia și știința diferă atât de mult una de alta încât din punct de vedere logic conflictul dintre ele e imposibil. Religia și știința sunt valabile amândouă, dar trebuie separate cu fermitate una de cealaltă. Aceasta e poziția contrastului. Alții spun că, deși religia și știința sunt distincte, știința are întotdeauna implicații asupra religiei și viceversa. Știința și religia interacționează în mod inevitabil și, prin urmare, religia și teologia nu trebuie să ignore noile descoperiri ale științei. Pentru simplificare, voi numi aceasta poziția contactului. În sfârșit, a patra abordare a acestei relații, înrudită, dar totuși distinctă de cea de-a treia, subliniază mijloacele subtile, dar semnificative, prin care religia sprijină în mod pozitiv aventura descoperirii științifice. Această abordare caută să identifice acele modalități prin care religia, fără a interveni în vreun fel în știință, deschide calea pentru unele idei științifice, dând chiar un fel de binecuvântare specială cercetării științifice a adevărului; este ceea ce voi numi poziția confirmării. În cele nouă capitole care vor urma, voi descrie modul în care fiecare din punctele de vedere enumerate (conflict, contrast, contact și confirmare) abordează problemele specifice raporturilor dintre știință și religie, enumerate în paragraful anterior. Deși voi prezenta fiecare abordare cât mai direct posibil, nu-mi voi ascunde preferința pentru a treia și a patra poziție. Cred că abordarea contactului, completată de cea a confirmării, oferă răspunsul cel mai fructuos și rezonabil pentru nefericita tensiune care a ținut atât de mulți oameni de știință departe de recunoașterea religiei și un număr chiar mai mare de reprezentanți ai religiei departe de bucuriile oferite de descoperirile științei. După cum vom vedea în detaliu, abordarea “conflictului” este, în general, primul răspuns nefericit la o “combinație” mai veche, necritică, a științei cu religia. Ideea că știința rămâne într-o eternă dispută cu religia este, după părerea mea, o reacție de neînțeles la practica obișnuită de a amesteca și a confunda rolurile acestora. Pe de altă parte, abordarea “contrastului”, deși e probabil un prim pas necesar de distanțare, atât față de combinație cât și față de conflict, e, de asemenea, nesatisfăcătoare. Cu toate că linia trasată de ea e apreciată de mulți teologi și de alți cercetători ai religiei, ea lasă nerezolvate religiei și viceversa. Știința și religia interacționează în mod inevitabil și, prin urmare, religia și teologia nu trebuie să ignore noile descoperiri ale științei. Pentru simplificare, voi numi aceasta poziția contactului. În sfârșit, a patra abordare a acestei relații, înrudită, dar totuși distinctă de cea de-a treia, subliniază mijloacele subtile, dar semnificative, prin care religia sprijină în mod pozitiv aventura descoperirii științifice. Această abordare caută să identifice acele modalități prin care religia, fără a interveni în vreun fel în știință, deschide calea pentru unele idei științifice, dând chiar un fel de binecuvântare specială cercetării științifice a adevărului; este ceea ce voi numi poziția confirmării. În cele nouă capitole care vor urma, voi descrie modul în care fiecare din punctele de vedere enumerate (conflict, contrast, contact și confirmare) abordează problemele specifice raporturilor dintre știință și religie, enumerate în paragraful anterior. Deși voi prezenta fiecare abordare cât mai direct posibil, nu-mi voi ascunde preferința pentru a treia și a patra poziție. Cred că abordarea contactului, completată de cea a confirmării, oferă răspunsul cel mai fructuos și rezonabil pentru nefericita tensiune care a ținut atât de mulții oameni de știință departe de recunoașterea religiei și un număr chiar mai mare de reprezentanți ai religiei departe de bucuriile oferite de descoperirile științei. După cum vom vedea în detaliu, abordarea “conflictului” este, în general, primul răspuns nefericit la o “combinație” mai veche, necritică, a științei cu religia. Ideea că știința rămâne într-o eternă dispută cu religia este, după părerea mea, o reacție de neînțeles la practica obișnuită de a amesteca se a confunda rolurile acestora. Pe de altă parte, abordarea “contrastului”, deși e probabil un prim pas necesar de distanțare, atât față de combinație cât și față de conflict, e, de asemenea, nesatisfăcătoare. Cu toate că linia trasată de ea e apreciată de mulți teologi și de alți cercetători ai religiei, ea lasă nerezolvate mult prea multe probleme relevante și oportunități pentru dezvoltarea intelectuală și teologică. În consecință, în capitolele următoare, voi pune un accent special pe abordările “contactului” și “confirmării”. În final, orice abordare adecvată a raporturilor dintre știință și religie cere ca, fără a ceda tentațiilor de a le confrunta din nou, să ne permită să ne axăm pe acele modalități în care știința și religia se influențează în mod concret. Ce înțelegem prin religie? Când vorbesc, în acest eseu, despre “religie”, mă gândesc, în primul rând, la credința teistă în “Dumnezeul” personal, asociată cu așa-numitele credințe profetice: iudaismul, creștinismul și islamismul. În categoria religie intenționez să includ și acel tip de reflecție asupra credinței religioase, cunoscută ca “teologie”. Voi discuta, la fel, dacă știința exclude cu adevărat sau, poate, face mai puțin credibilă decât înainte existența unei divinități transcendente, iubitoare, creatoare, personale și salvatoare, care este Dumnezeul despre care vorbesc religiile, precum și teologiile acestora. Deși orientarea mea este aceea a unui creștin ortodox, voi prezenta acest subiect dintr-o perspectivă mult mai largă decât cea pe care o au în comun religiile ce propovăduiesc un Dumnezeu și nu voi insista asupra accentelor teologice specifice, pe care le are fiecare tradiție. O altă abordare, utilă, a raporturilor dintre știință și religie ar putea viza diferențele specifice dintre acestea, dar abordarea mea de aici este mai generală. Deși există diferențe evidente între credințele avraamice, azi ele sunt confruntate cu aceeași întrebare: este știința modernă compatibilă cu ceea ce ele numesc “Dumnezeu”? Altfel spus, poate divinitatea creatoare și salvatoare, descrisă în scripturile și teologiile lor, să supraviețuiască provocărilor științei moderne? În discuțiile în care sunt implicați oameni de știință și teologi, am putea dezbate mult mai larg modul în care este înțeleasă religia. Dar, cu cât definiția noastră ar fi mai generală, cu atât ar fi mai puțin obiective aceste discuții. Am putea defini, de exemplu, religia ca “o modalitate de a ne orienta în viață” sau ca o “supremă preocupare”. Dar, atâta timp cât și cei mai sceptici oameni de știință sunt, probabil, religioși (în acest sens atât de vag), noile evoluții ale științei, din biologie și fizică, nu vor contrazice în mod semnificativ “credința” lor. Cei mai mulți oameni de știință cred că există ceva care are o semnificație supremă, chiar dacă acel ceva ar fi doar căutarea adevărului, a cinstei, sau chiar metoda științifică; o asemenea înțelegere largă a religiei e incontestabilă din punct de vedere științific. Însă, pentru mulți oameni educați în spirit științific, biologia, fizica și celelalte științe ridică azi întrebări importante privind ideea de Dumnezeu și existența acestuia. De aceea, am considerat că e mai util să discutăm aici despre relația dintre știință și “teism”– și anume, despre afirmarea teologică a lui Dumnezeu, împărtășită de iudaism, creștinism și islamism (acolo unde e cazul) – decât despre religiozitatea nespecifică pe care aproape fiecare o are, într-o anumită măsură. Am putea defini, de asemenea, religia ca un “sens al misterului”. Dar această definiție a religiei ea trezește puține proteste semnificative din partea elitei științifice. Chiar și Albert Einstein, care era “ateu” (altfel spus, cineva care neagă existența Dumnezeului teismului) a mărturisit că era un om “religios”, în sensul că adora misterul universului. El nu putea concepe existența unui conflict între știință și religie, atâta timp cât prin a doua presupunem un sentiment de mister niciodată înțeles și nu credința în Dumnezeu. 

Nu există absolut nici o dovadă că universul ar avea un scop sau că ar fi influențat de vreo divinitate care să aibă grijă de mine. Când mă uit la stele și la galaxii, văd numai indiferența rece a cosmosului, care accentuează izolarea și precaritatea existenței mele pe această planetă insignifiantă. Pentru căldură și alinare mă îndrept către familia mea, către prieteni și societate. Acestea sunt suficiente pentru mine. În ceea ce privește motivul pentru care ne găsim aici, nu există nici o altă explicație în afară de pura întâmplare, iar aceasta este o problemă care nu mă mai preocupă deloc. După ce o persoană inteligentă s-a familiarizat cu teoriile neodarwinismului despre evoluție, este greu de imaginat că acel cineva poate îmbrățișa ideea unui univers cu un scop. În facultate m-am străduit să păstrez credința religioasă pe care am primit-o de la părinții mei. Cu toate acestea, imaginea științifică și, în special, cea evoluționistă asupra cosmosului păreau să vină din ce în ce mai mult în contradicție cu credința mea religioasă. Astfel, m-am convertit la perspectiva științifică, deoarece mi se părea cea mai cinstită și mai interesantă, deși nu e și cea mai generoasă abordare a lumii. Asta nu înseamnă că-i disprețuiesc pe oamenii religioși, deoarece am câțiva asemenea oameni printre prietenii mei, dar nu-mi pot împăca convingerile științifice cu nici o viziune teistă asupra lucrurilor. Dacă aveți sentimente asemănătoare, sper că acest articol vă va ajuta să înțelegeți mai bine de ce apar asemenea opinii. Pe de altă parte, cum poate ați aflat deja, la fel ca mine, descoperirile recente ale științei au făcut ideea de Dumnezeu mai discutată și mai atrăgătoare intelectual decât era înainte de epoca științei. În orice caz, întâlnirea religiei cu știința a generat o confuzie considerabilă. Este religia contrară științei? Când auzim cuvintele “știință” și “religie”, ne gândim imediat la istoria tumultuoasă a relației dintre ele. Dar cronica întâlnirii religiei cu știința nu e deloc doar cea a unui conflict. În paginile următoare vom observa că există cel puțin patru tipuri distincte de relații între știință și religie: 1) Conflict – convingerea potrivit căreia știința și religia sunt fundamental ireconciliabile; 2) Contrast – punctul de vedere potrivit căruia nu există vreun conflict real între cele două, religia și știința răspunzând, fiecare, la întrebări total diferite; 3) Contact – o abordare care caută dialogul, interacțiunea și o posibilă consonanță între știință și religie, și, mai ales, căile prin care știința poate modela înțelegerea religioasă și teologică. 4) Confirmare – o perspectivă ceva mai pașnică, dar extrem de importantă, care clarifică modalitățile prin care religia sprijină și alimentează, în profunzime, întreaga activitate științifică. O înțelegere a acestor patru abordări ar trebui să ne ajute să găsim singuri calea prin hățișul de probleme care alcătuiesc subiectul acestei cărți. Să le examinăm, deci, pe fiecare, pe rând, în detaliu. Mulți gânditori ai științei sunt absolut siguri că religia nu se poate împăca niciodată cu știința. Dacă ești om de știință, spun ei, e greu de crezut că poți fi cu adevărat și religios, cel puțin în sensul credinței în Dumnezeu. Principala cauză ce-i face să tragă o astfel de concluzie este că, în aparență, religia nu poate demonstra în mod direct adevărul ideilor sale, în timp ce știința o poate face. Religia încearcă să se strecoare, fără a aduce vreo dovadă concretă despre existența lui Dumnezeu. Pe de altă parte, știința este gata să-și testeze toate ipotezele și teoriile pe baza “experienței”. Scepticii susțin că religia nu poate face aceasta într-un mod care să satisfacă un martor imparțial, de unde și conflictul dintre modalitățile de înțelegere științifică și religioasă. Atât considerațiile istorice cât și cele filosofice par să confirme un verdict atât de sumbru. Din punct de vedere istoric, nu trebuie decât să ne amintim unele exemple evidente, ca: persecutarea lui Galileo de către Biserică în secolul XVII și mult răspândita aversiune religioasă și teologică față de teoria evoluționistă a lui Darwin, din secolele XIX și XX. Încetineala cu care gândirea religioasă a acceptat astfel de idei științifice și faptul că mulți teiști încă nu le agreează sugerează că religia nu se va împăca niciodată cu știința. Din moment ce atâția credincioși în Dumnezeu s-au opus descoperirilor astronomiei, fizicii și biologiei, e oare de mirare că religia este percepută ca fiind ostilă științei? Dar mai importante decât aceste considerații istorice sunt impresionantele obstacole filosofice (în special cele epistemologice) pe care religia și teologia le ridică în fața scepticilor științei. Problema principală este că ideile religioase par să nu poată fi testate experimental. Cu alte cuvinte, ele se sustrag, aparent, rigorilor examinării publice, în vreme ce știința își supune întotdeauna ideile experimentării deschise. Dacă o cercetare empirică arată că o ipoteză științifică e greșită, știința o dă la o parte și caută alte alternative, supunându-le și pe acestea aceluiași proces riguros de verificare. Oare nu spune iudaismul, despre Dumnezeul său: “Chiar dacă El mă va omorî, eu tot voi crede în El”? Și oare nu sunt toate interpretările religioase din lume, din acest motiv, afectate fundamental de contradicțiile cu care se confruntă și pe care le cunoaștem cu adevărat? Dintr-un alt punct de vedere, scepticii cred că învățăturile religioase “nu pot fi falsificate”. Karl Popper, unul dintre cei mai renumiți filosofi ai secolului XX, argumenta că știința adevărată trebuie să se străduiască să aducă dovezi care să arate că ideile sale sunt eronate. Cu alte cuvinte, știința trebuie să riște “falsificarea” diferitelor sale afirmații. De exemplu, deoarece teoria relativității afirmă că undele luminoase sunt deviate întotdeauna în prezența câmpurilor gravitaționale, oamenii de știință trebuie să caute posibile exemple în care această afirmație să nu fie adevărată. Dacă nu pot găsi nici o probă contrarie, aceasta înseamnă că relativitatea este o teorie suficient de puternică pentru a înlătura orice încercare de falsificare. Posibilitatea de a fi falsificată e dovada statutului științific al unei teorii. Disponibilitatea de a permite ca ideile sale să fie falsificate purifică știința și dovedește că e o modalitate de cunoaștere a naturii lucrurilor, cu adevărat deschisă și corectă. Dar poate oare religia să afișeze o deschidere asemănătoare? Adepții scepticismului științific (altfel spus, cei ce resping religia în numele științei) spun că religia nu are probitatea solidă a științei. Ipoteza-Dumnezeu, de exemplu, pare să fie total în afara oricărei falsificări, așa că nu poate fi acceptată de tribunalul științei. Vă puteți imagina situații și experiențe care pot duce la negarea existenței lui Dumnezeu? Dacă nu, atunci ideea de Dumnezeu e nefalsificabilă și, deci, nu poate fi luată în serios. Scepticii susțin deseori că religia se bazează pe presupuneri a priori sau pe “credință”, în vreme ce știința nu ia nimic de bun fără să se convingă de asta. În plus, religia se bazează foarte mult pe o imaginație fără margini, în timp ce știința se limitează la fapte ce pot fi observate. Mai mult, religia pune mare preț pe emoție, pasiune și subiectivitate, pe când știința se străduiește să rămână dezinteresată, realistă și obiectivă. Aceste antiteze par să nu facă altceva decât să creeze o ostilitate reciprocă insurmontabilă între știință și religie. În capitolele ce vor urma, vom avea ocazia să examinăm numeroase exemple de scepticism științific și de convingere a acestora că religia este opusă științei. Vom menționa aici, măcar în trecere, că nu doar scepticii sunt cei care susțin că religia este incompatibilă cu știința. Adepții liberaliști ai Bibliei (cei care cred că tot ce este scris în Biblie este adevărat ad litteram) văd și ei deseori un conflict între credința lor și unele teorii științifice bine stabilite. Ori de câte ori ideile științifice nu corespund cu litera Bibliei (ceea ce se întâmplă foarte des), literaliştii biblici spun că știința a greșit și că religia are dreptate. Acesta este îndeosebi cazul comentariilor privind evoluția, dar și miracolele, crearea universului, originea vieții și altele. Mulți creștini din Statele Unite, precum și din alte părți ale lumii, susțin că Biblia ne învață “adevărata știință” și că știința seculară trebuie să fie respinsă dacă nu corespunde literei Scripturii. În afară de literaliştii biblici, mai sunt și alți critici care cred că știința este inamicul religiei. Aceștia susțin că apariția științei a condus la vidul și la lipsa de sens din viața și cultura modernă. Ei spun că atunci când știința a separat experiența “faptelor” de nevoia noastră umană de “valori” eterne, a golit cosmosul de orice sens adevărat. Așadar, deoarece principala misiune a religiei este de a ne învăța sensul lucrurilor, aceasta nu poate conviețui cu știința. Prin urmare, ei cred că pentru om ar fi fost mult mai bine dacă revoluția științifică nu ar fi avut loc niciodată. 

Metoda contrastului ar putea fi un pas important către clarificare, dar nu reușește totuși să-i satisfacă pe cei ce caută o imagine mai unitară a realității. Cum ar spune Ian Barbour, contrastul este o primă aproximație utilă, dar care lasă lucrurile într-un impas frustrant. Dorința noastră de a descoperi coerența tuturor căilor de cunoaștere e prea puternică, pentru a putea fi înăbușită la nesfârșit și, prin urmare, propun aici ceea ce consider a fi a treia abordare, pe care o voi numi, simplu, contact. Această modalitate de raportare a religiei la știință nu e dispusă să lase lumea împărțită în două tabere, aflate pe poziții de contrast. Dar nici nu vrea să revină la armonia superficială a combinației. Este de acord că știința și religia sunt distincte din punct de vedere logic și lingvistic, dar știe că, în lumea reală, ele nu pot fi compartimentate ușor, cum presupune metoda contrastului. Totuși, în Occident, religia a contribuit la formarea istoriei științei, iar cosmologia științifică a influențat, la rândul său, teologia. E imposibil să le separăm complet, chiar dacă am încerca să clarificam niște distincții logice în definițiile pe care le dăm. În plus, este puțin probabil ca orice cosmologie veche să fie compatibilă cu orice teologie veche, după cum pare să permită poziția contrastului. Tipul de lume descris de biologia evoluționistă și de fizica big bang, de exemplu, nu poate coexista în mod pașnic cu imaginea lui Dumnezeu, pe care o idealizau Newton, Descartes și poate chiar Toma d’Aquino. Fie că își dau sau nu seama, teologii aduc întotdeauna, în discuțiile despre Dumnezeu, cel puțin ipoteze cosmologice. Se întâmplă deseori ca ipotezele lor cosmologice să fie depășite din punct de vedere științific. De aceea, abordarea contactului are grijă ca teologia să rămână întotdeauna în consonanță pozitivă cu cosmologia. Teologia nu se poate baza prea mult pe știință, dar trebuie să acorde atenție celor ce se întâmplă în lumea oamenilor de știință. Ea trebuie să încerce să-și exprime ideile în termeni care preiau ce este mai bun în știință, pentru a nu deveni irelevantă intelectual. Din acest motiv, abordarea contactului încearcă să prilejuiască o discuție deschisă între oameni de știință și teologi. Termenul contact implică alăturarea, fără fuzionare obligatorie. Aceasta permite interacțiunea, dialogul și impactul reciproc. Deși ar fi mai bine să închei discuția despre știință și religie la stadiul abordării contactului, aș prefera să merg mai departe. Apreciez toate eforturile de a descoperi consonanțele dintre știință și religie, dar prevăd o relație mult mai apropiată a științei cu religia decât exista în primele trei abordări. Afirm aici, și în toată această carte, că religia sprijină într-un fel foarte profund întregul demers științific . Desigur, religiei nu trebuie să i se ceară să sprijine mijloacele primejdioase prin care cunoașterea științifică a fost aplicată de atâtea ori în practică. Eu cred că religia fortifică, în esență, o umila dorință de a cunoaște. Cu alte cuvinte, ea validează chiar impulsul care dă naștere științei. Am numit a patra abordare confirmare, un termen ce se vrea echivalent cu “întărire”, “sprijin”, deoarece, din acest punct de vedere, religia, atunci când e curățată cu grijă de toate implicațiile idolatre, sprijină perfect și chiar impulsionează efortul științific de descifrare a universului. Sunt la curent cu faptul că azi știința e supusă unei critici vehemente. Mulți dintre criticii săi consideră chiar că e responsabilă pentru multe din problemele lumii moderne. Dacă nu ar fi fost știința, susțin aceștia, n-am fi avut nici pericolul nuclear și nici poluarea globală a aerului, solului și apei. Nouă și planetei noastre ne-ar fi fost, poate, mult mai bine fără știință. Se crede că știința stă la originea asaltului asupra naturii, acțiune distrugătoare, dirijată. Știința e un efort faustian de a smulge toate misterele din cosmos pentru a-l putea stăpâni. Sunt voci care susțin chiar că știința e patriarhală, o exploatare a naturii strâns legată de oprimarea femeii în cultura noastră. Desigur, teologia nu ar sprijini știința dacă aceasta ar fi legată doar de aceste neajunsuri. Cred că o mare parte din criticile care i se aduc științei o identifică în mod greșit cu tendințe și motive care nu au nici o legătură cu știința, cel puțin în principiu. Discutând la obiect, consider știința ca fiind o modestă dar roditoare încercare de a descoperi empiric, și pe cât posibil cu claritate matematică, câte o mică parte din ansamblul realității. Pretenții la atotcunoaștere, cum sunt cele pe care le găsim în scientism, sunt străine de știință – punct de vedere pe care Appleyard nu-l poate accepta, dar pe care metoda contrastului îl clarifică, în protestul său față de combinație. Cea mai mare parte din criticile aduse științei nu recunosc faptul că aceasta izvorăște din simpla și umila dorință de cunoaștere. Trebuie să deosebim această dorință fundamentală de adevăr de celelalte dorințe omenești – cum ar fi: dorința de a face plăcere, de a stăpâni și de a proteja –, care pun știința în slujba unor impulsuri ce nu au nimic în comun cu căutarea adevărului. Când afirm că religia sprijină știința, nu susțin că ea favorizează toate modalitățile întortocheate în care este exploatată știința. Eu susțin, pur și simplu, că dorința dezinteresată de a cunoaște, din care crește și se dezvoltă știința, își găsește cea mai adâncă confirmare într-o interpretare religioasă a universului.

Sub denumirile de conflict, contrast, contact și confirmare, voi prezenta pozițiile de pe care fiecare abordare răspunde la fascinantele întrebări pe care știința le pune astăzi religiei. Aceste poziții vor fi prezentate ca și când reprezentanți ai fiecărei abordări ar fi prezenți aici, adresându-se cititorului la persoana întâi plural. Vă invit să acceptați acest stil de prezentare, întrucâtva polemic, prin care se poate ajunge la o însuflețire și o claritate care nu cred că pot fi create prin reducerea la o simplă persoană a treia.Voi folosi această convenție, deliberat provocatoare și, în același timp, repetitivă, nu pentru a mări tensiunile ci, pur și simplu, pentru a oferi un fel de prolog la o conversație plină de sens despre știință și religie. Și deși propriile mele înclinații vor deveni vizibile în secțiunile de contact și confirmare ale fiecărui capitol, voi permite fiecăreia din cele patru voci să-și prezinte punctul de vedere cât mai convingător. Sigur, fiecare capitol nu poate fi considerat decât un exemplu despre subiectele în discuție, dar sper că, pe măsură ce veți progresa cu lectura, fragmentele fiecărei abordări vor oferi o imagine mai completă și mai coerentă. Preocuparea implicită, legată de scopul cosmosului și de influența acestuia asupra problemei înrudite a sensului propriilor noastre vieți individuale, ne obligă să punem întrebări despre evoluție și Dumnezeu, Einstein și Dumnezeu, haos și Dumnezeu, univers și Dumnezeu. Pe măsură ce discuția din această carte înaintează, ne vom aminti de întrebarea legată de scopul cosmosului, revenind cu noi explicații, când ne vom apropia de sfârșitul expediției noastre. Mulți teologi și oameni de știință de astăzi caută o apropiere mult mai mare a științei față de ideea de Dumnezeu decât o permit adepții deosebirilor dintre ele. Fără a cădea din nou în unirea lor, pe care abordarea deosebirilor o respinge pe drept, noi căutăm să creăm un contact mai mare între ideea despre un Dumnezeu personal, creativ și fidel, și noua imagine despre univers, pe care ne-o aduce în față știința. Dar ce fel de Dumnezeu personal am putea noi oare corela cu descoperirile fizice și astrofizice ale științei moderne? Am dori să raportăm deci ideea de Dumnezeu la universul biologiei evoluționiste, la relativitate și la fizica cuantică, precum și la ultimele descoperiri ale astronomiei.. Concluziile noastre vor fi de probă și vor fi supuse presiunii constante a revizuirii. Mai mult, ne așteptăm ca eforturile noastre să stârnească o serioasă opoziție. Pe conservatorii religioși, care nu pot separa o cosmologie biblică, învechită, de ideile lor despre Dumnezeu, îi vor deranja încercările noastre de apropiere de știința modernă, de fizică, de evoluție și de teoria haosului. Ei ar putea chiar respinge ideile noastre ca fiind “eretice”. Pe de altă parte, scepticii vor interpreta tentativa noastră de dialog cu știința ca o ultimă încercare disperată de apărare a unei credințe religioase, pe care “știința” a eliminat-o deja din cultura modernă. Apărătorii deosebirilor dintre ele vor detecta, în abordarea noastră, un compromis periculos cu îmbinarea lor. Considerăm căutarea noastră întru stabilirea unui posibil contact ca fiind direcția cea mai potrivită pe care ar trebui să o adopte astăzi teologia, deoarece dialoghează cu oameni a căror gândire a fost modelată de teoria big bang, mecanica cuantică, teoria haosului și biologia moleculară. În fiecare din următoarele rânduri vom prezenta câte ceva din ceea ce am descoperit în urma căutărilor noastre, astfel încât sperăm că, la sfârșitul acestui eseu, veți avea o imagine cât mai completă asupra scopului pe care ni l-am propus. Deocamdată, vom da numai un exemplu succint de modul în care se poate stabili un fel de consonanță între ideea unui Dumnezeu personal și universul fizicii moderne. Este de înțeles că mulți teologi și oameni de știință evită încercările de a găsi vreo semnificație teologică în fizica actuală. Se spune, de exemplu, că Einstein l-a vizitat, în 1921, pe Arhiepiscopul de Canterbury, care l-ar fi întrebat ce implicații ar putea avea teoria relativității asupra teologiei. Einstein a spus că nici una, relativitatea fiind o problemă pur științifică, care nu are nimic în comun cu religia. Probabil că mulți oameni de știință și teologi sunt de acord cu Einstein, dar nu și astronomul Arthur Eddington, un quaker. El era convins că există cu adevărat implicații ale relativității asupra modului în care-l înțelegem pe Dumnezeu. Pe care dintre cei doi trebuie să-l ascultăm? Pe Einstein sau pe Eddington? Cu siguranță că pe Einstein, dacă acceptăm că teoria relativității contribuie foarte puțin în mod direct la gândirea religioasă. Ar putea fi luat totuși în considerație și punctul de vedere al lui Eddington, dacă el crede că relativitatea a modificat în mod considerabil peisajul cosmologic și că gânditorii religioși nu pot să nu se gândească la Dumnezeu în modul în care înțelegem noi astăzi aspectul general al lumii fizice după Einstein. Teologia are întotdeauna în vedere o anumită cosmologie, iar cosmologia schimbă într-adevăr modul în care teologia concepe orice Dumnezeu, care, probabil, transcende și a întemeiat acest univers. Nu înseamnă că teologia trebuie să se bazeze direct pe fizică, dar cosmologia fizică impune totuși niște limite privind ceea ce se poate spune plauzibil despre Dumnezeu și relația lui Dumnezeu cu lumea. Fără ca gândirea despre Dumnezeul personal să-și aibă sursa doar în fizică (teologia naturală s-a dovedit de mult a fi discutabilă, de altfel), am descoperit că noua fizică concordă foarte bine cu convingerea religioasă că universul rezultă dintr-o dragoste divină, transcendentă. Vom vedea mult mai bine asta când vom examina posibilele implicații teologice ale teoriei big bang, ale cărei baze sunt puse deja în teoria generală a relativității a lui Einstein. Dar, chiar lăsând deoparte big bang, am putea să afirmăm că fizica modernă concordă mult mai bine cu ideea despre un Dumnezeu “interesat” decât fizica “clasică” a lui Newton și Laplace, care identifică realitatea fundamentală cu calitățile primare. Și aceasta deoarece Dumnezeul fizicii clasice era un mecanic divin, îndepărtat și impersonal, care a fost eliminat în cele din urmă din imaginea despre lume, atât de raționalismul modern cât și de scientism. Dacă “Dumnezeu” apărea vreodată în cosmologia clasică, era, de regulă, un fel de primă cauză distantă, care nu-și mai are rostul după ce a pus inițial în mișcare corpurile cosmice, alcătuite din calități primare. Acesta putea fi considerat, cu greu, un Dumnezeu “interesat”. Între Dumnezeu și o fizică atât de opacă față de spirit sau rațiune nu puteau exista decât foarte puține legături. Și totuși, după Einstein, universul fizic pare diferit, ca de altfel orice idee despre Dumnezeu, pe care am dori să o raportăm la acesta. Se poate ca fizica relativității să nu aibă nimic de spus în mod direct despre Dumnezeu, dar ea interpretează cosmosul în așa fel încât permite o mai bună coabitare, în natură, a rațiunii cu Dumnezeu. De exemplu, din punctul său de vedere, calitățile primare ale fizicii newtoniene nu sunt atât de obiective sau de fundamentale pe cât obișnuia să le considere materialismul. De fapt, Einstein a arătat că măsurătorile pe care le efectuăm asupra poziției, impulsului, timpului, spațiului sau masei (așa numitele calități primare) nu sunt invariabile, ci depind, într-un fel, de situația subiectului care le observă. Asta înseamnă că nu este ușor de separat universul fizic de “mintea” observatorului, trăsătură pe care noi o localizăm chiar în centrul personalității. Fizica cuantică, cealaltă dezvoltare majoră a fizicii secolului XX, presupune și ea că mintea subiectului care observă (sau instrumentul de observație) este chiar și mai misterios amestecată cu materia decât o permitea mecanica clasică. Așa-numita “problemă de măsurare” spune că, dacă știm care este poziția unei particule fizice, pierdem urma vitezei sale, iar dacă vom putea să-i măsurăm viteza, nu îi vom afla poziția.

Credința într-un Dumnezeu personal hrănește, în opinia noastră, încrederea din care își trage știința seva, atunci când cercetează necunoscutul. Știința are nevoie de certitudine, deoarece nu poate dovedi dinainte, în mod concludent, că există o anumită fiabilitate sau consistență a activității fizice în universul nostru. Deși oamenii de știință se așteaptă la surprize, ei nu pleacă de la ideea că universul ar putea fi capricios. Ei cred cu convingere în coerență și predictibilitate, esențiale pentru demararea oricărei aventuri științifice. Dacă descoperim o lege care se aplică în anumite cazuri, sperăm că ea va fi aplicabilă în toate. De exemplu, anticipăm cu convingere că, în condiții similare, oxigenul se va uni întotdeauna cu carbonul, la fel și hidrogenul cu nitrogenul. Nu avem nici un drept să sperăm că natura va fi întotdeauna atât de predictibilă și de fiabilă, dar credem că este și că va fi așa întotdeauna. Credința noastră religioasă ne arată ceea ce ea consideră a fi un teren permanent și întotdeauna sigur, pe care să ne bazăm încrederea. Ne spune că temeinicia naturii este înrădăcinată într-o fidelitate transcendentă. În învățăturile evreilor, creștinilor și musulmanilor, baza acestei fidelități nu poate fi altceva decât un Dumnezeu “personal”. Dar de ce insistă aceste credințe asupra unui Dumnezeu personal? Principalul motiv e acela că încrederea are nevoie de un sentiment de fidelitate, care stă la baza realității, și nimic din experiența noastră nu ne explică mai bine actul de fidelitate decât loialitatea unei persoane față de promisiunile făcute. Numai ceva personal poate trezi pe deplin propria noastră încredere. Religia teistă susține că, dacă trebuie să existe un fundament ferm pentru încrederea noastră, acesta trebuie să aibă cel puțin calitățile unei persoane capabile de a face și de a-și ține promisiunile. E greu să ne imaginăm cum un pretins “element fundamental”, impersonal, ar putea sa ne trezească în întregime încrederea, care stă ascunsă în adâncurile propriei noastre existențe personale. Evident, atunci când vorbim de un Dumnezeu personal nu trebuie să-l înțelegem ad litteram. “Persoana” este un simbol al lui Dumnezeu, unul din multele indicii disponibile ale absolutului1. Cu toate acestea, dorim să evităm orice idee potrivit căreia Dumnezeu nu ar fi personal. Religia teistă nu poate accepta un absolut impersonal, deoarece acesta nu ar justifica suficient propria noastră încredere în realitate. Un fundament impersonal, ca acela pe care pare să-l prefere Einstein, nu ar putea face și îndeplini promisiuni și, prin urmare, nu ar putea fi o bază adecvată pentru un tip de încredere absolut omenească.

Al.Florin Țene

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.579 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. Aurel spune:

    Felicitări pentru efortul de a ne lumina cu privire la chestiunile existențiale abordate.

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5