Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

-C- Testamentul -X-

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Primit pentru publicare: 11 Febr. 2009
Ediție îngijită de Elisabeta ROMÂN
Publicat: 08 Ian. 2018
Editor: Ion ISTRATE

 

Mihail C. Graur

 Schiţe şi amintiri din viaţa şcolii primare 

Prefaţată de Tiberiu CruduBotoşani, 1933

Fragmente (ortografia, din data publicării)
În marginea de sat, cu faţă înspre miază-zi, cu streşina pleoştită şi trasă mult peste cei doi ochi mărunţi şi somnoroşi, căsuţa lui moş Gheorghe Prisăcariu, stă tristă şi obosită sub acoperişul bătrân. Zăpada şi ploile şi-au făcut loc adânc în paele putrede, în cari numai vrăbiile mai găsesc adăpost.
Uşa crăpată, strâmbă, încadrată de doi obraji boţiţi şi scofâlciţi, dă impresia unei guri mari, flămânde şi nesăţioase.
La câţiva paşi în coasta casei, o urmă de şură, rânjeşte hidos căpriorii desveliţi de furtună, ca un groaznic schelet; iar gardurile din jur, căzute la pământ, spun că au fost făcute cândva de mâini vrednice şi că au adăpostit odată multă bogăţie.
Cumpăna fântânii de la poartă şi-a vârât de mult un capăt în fundul apei, iar cu cel mai scurt şi mai gros, stă ridicat în sus, ca o ameninţare către cer; nimeni n-a mai îndrăznit s-o cerceteze, să-i schimbe poziţia; a rămas aşa de ani, ţeapănă, ca o putredă cruce de cimitir.
Pustiul, înfrăţit cu sărăcia din jurul casei, unde totul pare bătrân şi învechit, nu dau semne de viaţă. Numai fumul galben ce iese leneş prin acoperiş, spune vecinilor că acolo, mai este încă sălaş omenesc.
În odăiţa strâmtă, afumată, o sobă uriaşă, proaspăt humuită, scoate pe gură o lumină licăritoare, ce dă de gol pe cei ce vieţuiesc în ea. În dreptul ferestruicilor cârpite cu hârtie, pe un pat mare, moş Gheorghe zace de aproape două luni.
Cu faţă în sus, învelit până în dreptul bărbiei, stă liniştit cu gândul dus şi numai din când în când, deschide ochii obosiţi, umbriţi de gene lungi şi stufoase, se uită în lungul grinzilor strâmbe din tavan şi iar îi închide…
Pe o laiţă, acoperită cu macat roşu, Mărioara, nora lui, gânditoare, toarce din caerul de lână fir subţirel, subţirel, strângându-l apoi cu mişcări regulate in jurul fusului sburdalnic.
În odae e linişte, tăcere adâncă; numai din când în când răsuflările mai greoaie ale moşneagului, fac pe Mărioara să-şi îndrepte îngrijată privirile spre el.
Fusul sfârâie, să lasă până la pământ, apoi grăbit se urcă în sus, face câte o roată, întocmai ca un păianjen, ce-şi caută loc pentru ţesut. În colţ pe o ladă mare, stă clit zestrea Mărioarei; iar pe culme, atârnă hainele colorate fel de fel, hainele de sărbătoare. Focul din vatră, nu îndrăzneşte nici el să strice liniştea odăii; arde molcom sub ceaunul plin cu cartofi, cari stau gata să dea în fiert.
Începe să se însereze; lumina din vatră nu mai ajută. Bolnavul gemu lung şi ceru apă, fără să întoarcă capul.
Mărioara, lasă repede furca din brâu, ieşi în tinda casei, descoperi cofa şi aduse bătrânului o ulcică cu apă rece. Cu o mână îi ajută să ridice capul, iar cu cealaltă îi dădu să bea. Moşneagul sorbi lacom câteva înghiţături, se încreţi la faţă, apoi se aşeză în aceiaşi poziţie, având aceleaşi priviri, Mărioara aprinse lampa, se îndreptă spre vatră, cercă cu o lingură cartofii, apoi iar către bolnav, întrebându-l duios, dacă nu mănâncă ceva. Cu oarecare greutate, bătrânul dădu din cap, în semn că nu doreşte nimic. La lumina lămpii, nora îl privi de data aceasta mai atent; era peste măsură de slab. Faţa lui, galbenă, cu mari încreţituri, cu ochii adânciţi în fundul capului, arăta şi mai obosită. O cuprinse o teamă; iar dacă moare cumva, ea nu e cu nimic pregătită. Singură, fără vre-un ajutor, ce se va face dacă bătrânul închide ochii? Soţul ei, soldat, îşi făcea încă de cu toamnă serviciul militar. Ceilalţi doi feciori ai moşneagului, erau în satul vecin; când să trimită după ei ?!… În timp ce Mărioara se frământa cu gândurile, afară vânt de Februarie cânta cântec sinistru, smulgând uşa tinzii din ţâţâni, cotrobăind prin podul gol, plimbându-se dealungul straşinilor, în jurul casei. Cu mâna la gură, în mijlocul încăperii, neştiind de ce să se apuce, Mărioara asculta muzica tristă, înfiorătoare, a vântului îndrăzneţ.
Câinele din şopru, latră odată prelung, mai prelung, până când lătratul se transformă într-un urlet jalnic, plângător.
– Nu-i a bine; nu-i a bine, zise Mărioara oftând din răsputeri. Şi urletul iar se auzi parcă mai tânguios şi inima femeii iar se strânse de durere.
Ce se face ea sărmana pe vreme de noapte, singură, cu bolnavul în casă? Să mă duc să chem pe leliţa Catinca de peste drum, să doarmă cu mine; gândi ea şi nu stete mult la cumpene. Ieşi ca o nălucă.
Bătrânul, simţi graba ei, dar n-avu nici timp, nici putere să întrebe unde fuge aşa curând. Închise iarăşi ochii, să vadă mai bine; să vadă în lumea trecutului, în lumea ce a fost acum 50 de ani. Tablouri din ce în ce mai plăcute îi trecu pe dinainte.
Copchilandru, învăţa bucoavna în tinda bisericei, cu dascălul Gavril. Însurăţel la ’64, a putut să ia şi el, ca toată lumea de pe vremea aceia 4 fălci de pământ şi un loc de casă, pe care, mai apoi cu Paraschiva lui, a clădit straşnică gospodărie. Da, au muncit şi au făcut. Faţa i se mai descreţi puţin şi un zâmbet amar i se aşternu în colţul gurei, când se văzu „Curcan” ca toţi „Curcanii” de la 77. Avea mândria s-o spuie şi a spus-o la oricine; cum s-a răsboit cu Turcii pe vremea aceia, cum au fost decorat de domnitorul Carol, cum s-a întors victorios acasă la gospodăria şi la Paraschiva lui. Trei băieţi voinici şi frumoşi ce i-a dăruit D-zeu din toată căsnicia, i-au fost totdeauna bucuria casei; iar astăzi doi însuraţi în satul vecin, pe când cel mai mic, luat şi el cu Mărioara, îşi făcea încă miliţia. A fost gospodar vrednic, a muncit din răsputeri şi a avut de toate; dar de când i-a murit baba, toate i-au mers pe dos…
Băieţii, s-au dus fiecare pe la casele lor şi el, singur, cu nora, îşi ducea greul vieţii de azi pe mâni; …iar gospodăria, straşnica lui gospodărie, a rămas de ocară şi el slab şi neputincios. De vre-o două luni, mai ales, după Bobotează, de când a fost la pădure, a simţit aşa ca o ameţeală, ca o slăbiciune, după care s-a pus în pat şi nu s-a mai sculat. Se vede că a răcit, sau poate i s-a împlinit veleatul, c-aşa e lăsat de la D-zeu. În toată viaţa lui de om vechi şi cu credinţă în cele sfinte, a făcut pod la gârla din vale; nu-i va fi oprită calea pe „Ceia lume”; a făcut fântână, fântâna de la poartă pe care n-a avut putere s-o mai cureţe; dar a făcut-o; va avea deci apă şi sufletul lui nu va suferi de sete în lungul drum. Feciorii lui, de-or vrea să-şi facă pomană şi ei, vor drege-o cum trebuie. Rău n-a făcut nimănui. Prin judecăţi, cu procese, nu s-a târât cu nimeni. Bani pentru pomenirea sufletului lui şi-a strâns. În acest timp, ridică ochii spre icoana din colţul casei. Ştia că după scândurica aceia de lemn, pe care stă zugrăvită figura Maicii Domnului cu pruncul în braţe, se ascund cele câteva sute de lei muncite şi agonisite de el încă din tinereţe. Are un singur gând de împlinit şi apoi poate să moară liniştit; să împărţească el singur pământul între feciori, să-i sfătuiască cu gura lui, iar ei să-şi ia angajamentul faţă de dânsul, că-i vor asculta cuvântul; cuvântul lui lăsat cu limbă de moarte.
Uşa tinzii hodorogi, se isbi de perete şi apoi iarăşi într-un scârţiit prelung se închise la loc. În casă, îşi făcu apariţia leliţa Catinca, însoţită de Mărioara, vorbind în şoapte, să nu trezească liniştea bătrânului, care deschise ochii la intrarea lor.
– Nu dormi, tătucă? zise Mărioara îndreptându-se spre pat. Bătrânul, făcu o sforţare, scoase o mână de sub aşternut, o puse pe umărul nurorii şi zise:
– Mâne dimineaţă, bate o telegramă la Ion, bărbatul tău, să vie acasă; apoi se opri, să resufle şi iar începu: „Trimite după Gheorghe şi Vasile, căci vreau să vorbesc cu ei”. Căută să mai spuie ceva, dar nu-l ajută puterile. Mărioara, îi vâra mâna sub aşternut, se întoarse către Catinca şi zise mai mult în şoaptă:
– Ţi-am spus eu, că n-are mult!
– Voia lui D-zeu, Mărioara, ce să-i faci!
– Da, dar dacă moare înainte de a-i veni feciorii? Ce mă fac eu? Ce mă fac eu singură şi-şi şterse printre suspinuri, cu colţul barizului, ochii înlăcrămaţi.
Tăcute, mâhnite, ca în faţa unei primejdii, peste care nu puteau trece, cele două femei, după ce ospătară, se pregătiră de culcare. Mărioara, avu grijă să-şi puie la cap o lumânărică, anume pregătită, pentru ceasul când va închide moşneagul ochii. Făcu lampa mică şi se cuibări în pat, alături de Catinca. Nici o mişcare, nici un zgomot nu se auzea, decât răsuflările adânci ale moşneagului, amestecate cu vâjâitul puternic al viscolului de afară. Pe Mărioara n-o prindea somnul; se întorcea când pe o parte, când pe alta, închidea ochii tare, cât mai tare, dar în zadar. Prin pod, un chiţcăit de cucuvea se auzi în puterea nopţii, urmat de acelaş urlet jalnic al cânelui de sub şopron. O groază o cuprinse; se lipi de Catinca, care dormea dusă, îşi făcu de trei ori cruce cu limba şi zise cuvântul: „Pe pustii toate necazurile” apoi repetă în gând, Visul Maicii Domnului.
Zorile se arătară mai vesele şi soarele mai strălucitor ca în ajun şi acum luminau faţa întunecată a bolnavului, care, cu gura întredeschisă, cu ochii adânciţi mult în orbite, răsuflă greu. Mărioara, se îmbrăcă repede, lăsă bolnavul în grija Catincăi şi dete fuga în sat, să vestească feciorii şi pe părintele.
Pe la amiază, Gheorghe şi Vasile, gospodari în satul vecin, veniră să vadă pe tatăl lor, căci după cum le spusese Mărioara, nu mai avea mult de trăit.
La sosirea lor, bătrânul, deschise ochii, îi privi lung pe amândoi şi cu graiul slab îi întrebă dacă n-a venit şi Ion.
– Încă nu, mâine trebuie să vie, îndrăzni Gheorghe, cel mai mare; dar, ce te doare, tătucă?
– Nimic, …mă simt slăbit, …se vede că mi s-a apropiat funia la par… şi bătrânul oftă prelung.
– Nu te potrivi, tătucă, las că ai să te faci iar sănătos, că doar, uite, mergem spre primăvară, zise Vasile.
– Nuuu, nu mai calc eu iarbă verde câtu-i lumea şi pământul; voi să mai spuie ceva, dar simţi cum un nod i se opri în gât şi nu-l lăsă să vorbească.
– Iacă vine părintele, fă oleacă de curăţenie prin casă Catincă, se grăbi Gheorghe şi începu să dea ajutor la dereticat.
Părintele, tânăr şi mărunţel, urmat de Mărioara, intră şi dete bineţe gospodarilor. Se îndreptă apoi spre patul bolnavului şi văzându-l aşa de istovit, dădu din cap către cei doi feciori, făcându-i să înţeleagă gravitatea boalei.
Desfăcu legăturica roşie, luă patrahirul şi o carte unsuroasă, veche şi cu faţa spre icoane, prinse a citi; a citi mărunt şi des, vorbe neînţelese, spuse mai mult în şoaptă, printre care se auzea mai pronunţat numai unele ca: robul lui D-zeu, … păcătosul, … Gheorghe … Mărire Ţie, … etc, şi părintele citea, citea de deslegare, moliftele sfântului Vasile, repede, temându-se să nu întârzie prea mult. Făcu apoi de trei ori semnul crucei, închise cartea şi iarăşi din cap făcu semn celor din casă, cari încremeniseră cu mâna la gură, cu faţa spre icoane, să iasă afară pentru a spovedi bolnavul.
Şi când părintele se văzu singur cu moşneagul, prinse a-1 întreba de toate păcatele cele de voie şi fără de voie săvârşite în viaţă.
Bolnavul, care răspundea numai cu „da” şi „nu”, făcu deodată o sforţare, încreţi fruntea şi începu rar, cu vorbele pe jumătate:
– Am un păcat mare, părinte; … moarte de om.
– Mărturiseşte ce fel?
– Eram tânăr; flăcău în sat şi jucam la horă. Era Duminica Rusaliilor; … m-am luat la ciartă cu un alt flăcău, pentru o fată; apoi la bătae şi eu l-am bătut, … l-am bătut rău, că, după aceia, a zăcut şi a murit…
… – Am făcut moarte de om, dar m-am rugat pentru sufletul lui şi m-am pocăit. D-zeu să-l ierte! Oftă apoi prelung, închise ochii şi nu putu scoate o vorbă mai mult. Faţa i se însenină şi se simţi mai uşurat. Greutatea ce-i apăsa sufletul de atâta amar de vreme, se dusese cu ultimul cuvânt.
Încă o scurtă rugăciune, apoi părintele chemă în casă pe cei de afară şi le zise:
– Mâine viu să-1 împărtăşesc şi D-zeu cu voi.
Îşi strânse la subţioară legăturica roşie şi ieşi pe uşa casei mai repede de cum venise. Cei rămaşi, cu braţele încrucişate, nu scoteau o vorbă. Mărioara, sfarmă o lacrimă între gene, iar Catinca oftă, să arate că sufere şi ea alături de ceilalţi. Cei doi fraţi, se despărţiră, cu gândul să vie a doua zi să vadă ce mai este de făcut.
Când zorile se arătară din nou, mica încăpere îi cuprindea iarăşi pe toţi; de data aceasta şi Ion, care, abea sosit, umbla de colo până colo, zăpăcit, întrebând de zece ori un lucru. Ceilalţi, vorbeau în şoaptă cu preotul. Bătrânul, gemu şi ridică ochii grei, peste măsură de grei, spre cei din jurul lui, cari, mai mult înspăimântaţi decât curioşi, îşi aplecaseră trupurile asupra patului.
Bolnavul, încreţi iarăşi fruntea, deschise gura mare şi din gâtlej se auzi un glas stins, din ce în ce mai stins, slăbit, cu întreruperi, încât cei ce-1 ascultau, mai mult bănuiau înţelesul cuvintelor:
– Eu mor… mi s-a sfârşit veleatul… vouă dragii tatei, vă las sărăcia şi bogăţia ce-o am… din patru fălci de pământ, faceţi trei bucăţi drepte, aşa cum le-aţi ţinut şi până acum…
Gheorghe să ia bucata din margine, de la drum până la răchită…; Vasile, tot pe atâta la mijloc, iar Ion, marginea dinspre fânaţ…; tot Ion şi cu Mărioara, să rămâie în casă, să facă din nou gospodăria… Aveţi grijă de fântână şi podeţ. Să trăiţi şi să le stăpâniţi în pace!…
Aici, bătrânul, făcu o pauză mai lungă.
Îndreptă apoi privirea spre icoane şi zise iar :
„Părinte, după icoană am 1.ooo lei; toţi se uitară într-acolo; „Câte 100 vor lua băeţii; cu 200 veţi griji de înmormântare şi praznic; 200 le dăruiesc bisericei şi 200 şcolii ce se va face peste drum, în grădina dăruită de mine mai înainte.
Un sughiţ îi opri răsuflarea; apoi altui, îi încreţi muşchii feţii şi printre dinţi se auzi iarăşi slab: „Ertaţi-mă!”.
– D-zeu să te ierte! răspunseră toţi deodată; cu oarecare sfială, rupând liniştea de biserică.
Părintele, cu sf. împărtăşenie la îndemână, îi descleştă repede gura cu linguriţa şi-i turnă pe gât sângele lui Hristos.
Cu mâinile amândouă, bolnavul căuta ceva ….
– Repede, repede, lumânarea; lumânarea Mărioara, zise Gheorghe şi în mâna muribundului se încleşta strâns, tot mai strâns, lumânarea galbenă, ca şi figura lui.
Muşchii feţii se mai strânseră de câteva ori, gura acoperită de mustăţi albe se mai strâmbă încă odată urât, scrîşni din dinţi şi nu mai răsuflă. Cu ochii întredeschisi, mortul privea acum fix lumânarea din mână, ce în pâlpâiri uşoare, îi lumină faţa liniştită şi osoasă, de pe care nu se vedea nici o urmă de suferinţă. Părea că doarme; iar flacăra lumânării ce o ţinea în mână, deschidea drum bătrânului, în întunericul în care începu să meargă, pe lumea cealaltă.
Cei din jur oftară din adâncul pieptului; în colţul odăii, cu capul rezemat de zestre, Mărioara plângea jalnic, trist, bocetul mortului…
…..
De atunci sunt ani …. Cei trei fraţi şi-au împărţit, după sfatul părintelui, bogăţia şi sărăcia lăsată de el şi nici un pas n-au făcut altfel ….
Cumpăna fântânii de la poartă, îndărătnică şi zgârcită altă dată, în scârţiituri uşoare, acum scoate apă rece, proaspătă pentru oricine.
În grădina de peste drum se ridică o şcoală mândră, la care copiii satului îşi luminează acum mintea şi adesea pomenesc de moş Gh. Prisăcaru, veteranul de la ’77.
Ion cu Mărioara lui, stau nestingheriţi în casa dăruită, să ducă neamul mai departe, întemeindu-şi straşnică gospodărie; iar la zi de Sf. Gheorghe, în fiecare an, au mare praznic.
….
Cuvintele lăsate de bătrân cu limbă de moarte, sunt litere de evanghelie şi mai tari ca zapisele scrise, mai tari ca actele de moştenire …
Nimeni dintre fraţi n-a îndrăznit să-şi revindece altfel dreptul, decât după dorinţa exprimată de bătrân în ciasul morţii.
Viaţa liniştită între feciori, îşi urmează cursul întocmai după voia tatălui.
Aceasta a fost eri, când testamentul nu se scria şi legi nu prea existau.
Ce este astăzi, vedem. De ce va fi mâine, ne îngrozim.
 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5