Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Un manuscris George Călinescu și înţelesul său ascuns

Un manuscris George Călinescu și înțelesul său ascuns

Scris de muzeograf Gheorghe Median, Muzeul Județean de Istorie Botoșani

 Între cele câteva documente pe care le-am primit, cu mai mult timp în urmă, de la profesoara Ileana Turuşancu, se află şi un manuscris, asupra căruia, până de curând, n-am avut răgazul să mă opresc. Este Calinescu-Ralea [1024x768]vorba de un articol scris de George Călinescu, şi publicat, sub titlul „Negură şi soare”, la rubrica  „Cronica optimistului”, în numărul din 28 august 1964 al revistei „Contemporanul”.

Nu ştim cum a ajuns acest manuscris în posesia Ilenei Turuşancu, dar putem avansa ipoteza că i-a fost oferit, ca semn al preţuirii activităţii sale pe tărâmul istoriei literare, de unul dintre numeroşii săi prieteni din lumea literară a Bucureştilor, din rândul cărora îi amintim pe  Augustin Z. N. Pop, Gheorghe Eminescu şi Dumitru Murăraşu.

Articolul „Negură şi soare”, din care vom reda un fragment, a fost scris în luna august anului 1964, şi este dedicat memoriei  filologului, criticului literar, şi nu în cele din urmă  memorialistului Mihail Ralea (1896-1964), decedat în ziua de 17 august  a acelui an, la Berlin.

Alegerea acestui subiect pentru rubrica din „Contemporanul” nu este întâmplătoare, dacă avem în vedere faptul că Mihail Ralea a fost  unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui George Călinescu, cei doi împărţind  între anii 1933 – 1940, conducerea cunoscutei reviste literare „Viaţa Românească”. Mai mult decât atât, în două momente speciale din viaţa sa, George Călinescu se bucurase de aprecierea lui Mihail Ralea: odată în anul 1936, când acesta a făcut parte din comisia în faţa căreia îşi susţinuse teza de doctorat la Universitatea din Iaşi, şi a doua oară în anul 1937, când în calitate de preşedinte de comisie, l-a declarat câştigător al concursului pentru postul de conferenţiar la Catedra de literatură română a Facultăţii de Litere de la aceeaşi instituţie de învăţământ superior.

Prin urmare, cititorii revistei trebuie să fi luat acest articol ca pe un fapt firesc, la dispariţia unei personalităţi. Puţini au fost însă aceia care au sesizat că gestul lui George Călinescu a însemnat mai mult decât atât, el fiind expresia iertării, după mai bine de două decenii, a lui Mihail Ralea, pentru un fapt pe care, în ciuda aparenţelor, nu l-a putut niciodată trece cu vederea.

Vina atât de gravă de care care-l transformase pe Mihail Ralea din apropiat în nomina odiosa, era aceea de a fi adus câteva observaţii critice monumentalei opere a lui George Călinescu „Istoria Literaturii Române” apărută în anul 1941. Orgolios, dar ţinând probabil cont şi de ceea ce însemnase Mihail Ralea în destinul său ştiinţific, marele critic literar nu a răspuns niciodată direct acestui afront. Lumea literară bucureşteană, n-a putut să nu remarce însă, modul subtil în care s-a răzbunat peste câtva timp, înzestrând în mod caricatural unul dintre personajele centrale ale romanului „Bietul Ioanide” apărut în anul 1953 – arhitectul Pomponescu – cu trăsături fizionomice şi de caracter în care Mihail Ralea putea fi recunoscut.

A trebuit să vină sfârşitul surprinzător al fostului colaborator din anii tinereţii, pentru ca George Călinescu să încheie acest conflict, articolul din „Contemporanul” demonstrând, dincolo de cuvinte, regretul ruperii legăturilor cu un om ale cărui opinii, în limita competenţelor pe care le avea, erau la fel cu cele pe care el însuşi le făcuse în Istoria Literaturii Române şi în nenumărate alte studii literare faţă de creatorii de literatură.

Negură şi Soare

“Un nor dens se târăşte pe munţi, şi printre brazi şi ceaţa e atât de compactă încât trece pe drum fantomatică, plină de gânduri negre.

Sunt într-adevăr întristat. Moartea aşa de reprentivă a lui M Ralea, care unora li se va fi părut un eveniment neaşteptat, o presimţeam. Se internase în ultimul timp într-un sanatoriu, în urma unui accident de origine cerebrală, care probabil discret la început nu s-a dezvoltat. Cu mulţi ani în urmă, acest setos de viaţă era avizat de medici asupra unor semne ce puteau produce fenomene congestive. Omul care ştia atâtea lucruri în domeniul sociologiei, psihologiei şi artei, n-avea vreme să cunoască elementele medicinii, cum m-am încredinţat în două rânduri, ultima dată la comemorarea lui M. Eminescu. Iubitor al păcii şi zelos a-şi sluji ţara a plecat la Copenhaga şi pe drum s-a produs, desigur, marele accident, sub chipul unui ictus puternic care i-a curmat zilele.

Pe M. Ralea îl cunosc demult. Deşi, fără îndoială, editorul era hotărât să publice „Viaţa lui M. Eminescu”, M. Ralea, căruia, se vede, i-am înmânat o copie, a fost entuziasmat, grăbind astfel tipărirea cărţii. Entuziasmul, fără umbră de invidie personală, a fost întotdeauna nota lui personală şi când în urmă, la o sărbătorire, rău ajutat de memorie, a interpretat bizar o glumă a mea, care a slujit ca teorie chiar într-o cuvântare electorală, şi în articolul „Zgomotul liniştei”, entuziasmul lui a s-a manifestat totuşi fără nicio stavilă şi foarte drept faţă de ceea ce unii criticaseră cu vehemenţă. Era un om de talent, despre a cărui impresii de călătorie am scris cu elogii sincere în „Istoria literaturii române”. Îl văd acum tânăr, zâmbitor, foarte confesional, aşa cum pictorul Steriade l-a văzut. A fost generos cu mulţi. Cum s-au strâns deodată atâţia ani asupra lui? Ceaţa trece pe drum fantomatică, mă simt picat pe partea neluminată a lunii…”

Articolul, reprodus parţial mai sus,  consemnează actul ştergerii definitive a aversiunii lui George Călinescu faţă de ilustrul dispărut, căruia, în cuvinte puţine, dar sugestive, îi recunoştea, postum, meritele intelectuale şi alesele calităţi umane. Este unul dintre puţinele articole scrise pentru „Cronica optimistului” în care George Călinescu s-a implicat nu numai în plan profesional ci şi uman. Acesta este şi motivul pentru care am considerat că merită să fie inserat în paginile „Luceafărului”.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M.G. spune:

    Binecunoscuta aversiune a lui George Calinescu fata de Mihail Ralea „stearsa” prin acest valoros document original…

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5