Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Vasile Popovici: invitaţie la „ora luminii”

Primi pentru publicare: 9 ian.2015.
Autor: Marinică POPESCU.

Publicat: 9 ian.2015.

Vasile Popovici: invitaţie la „ora luminii

                                            

Vasile Popovici se arată („precum în cer, aşa şi pe pământ”) cu un nou volum de poezii: „Între esenţă şi nimic”. Puntea, punere „între”, cu pecete subiectiv-auctorială dintre acest volum şi imediat precedentul lui, „Obsesia nonsensului”, apărut în 2014, e dată de versurile: „Nimic n-ar fi prin Marele Nimic/ de n-aş fi eu, fiinţa care leagă/ bucăţi de veşnicii în veşnicia-ntreagă.// Nu mă ucideţi dacă vreţi s-aveţi/ şi rai cu sfinţi, şi iad cu draci,/ Şi îngeri bucuroşi ori trişti prin Elizeu,/ dar, mai ales, s-aveţi un Dumnezeu.// Nimic n-ar fi, de mă ucideţi.” În opera sa marcată de fizică şi metafizică aparte, poetul tratează „Pământul ca o punte” (volum apărut în 2012), statut ce revine şi omului, poetului, „că nu-i nimic, de nu exist-o conştiinţă”, după cum suntem asiguraţi. În spirit upanişadic (aşezare, interpretare, interioritate), Rabindranath Tagore adesea menţiona – cu statornică şi de discernere invitaţie de primire şi primenire – faptul aflat oricui la îndemână că prin aceeaşi fantă intră atât lumina, cât şi întunericul, iar cântecul inimii rămâne totuşi indescifrabilul cântar, măsură.

Proaspătul volum identifică în cheie urgentă tonul unui strigăt capabil să te trezească, în viaţă fiind, şi din trecutul de tine netrăit (încă), până şi din moarte. Dacă fiecare om are propria lui moarte (Rilke), atunci fiecare muritor conştient îşi moare-trăieşte propria moarte ca pe-o înviere în fiece unitate de timp din viaţă, ca durată personalizată, durere şi deopotrivă bucurie, cunoaştere şi cunoaştere de sine; poate astfel pentru om timpul depăşete starea de obsesie-moarte, se face sens şi totodată asumare (a Fiinţei), prelungire şi prezenţă, fiinţare a originarului, ceea ce justifică cu argumente intrinseci, ontic-axiologice, opera. Se cuvine precizarea: poetul Vasile Popovici este un poet cu Operă.

Nu întâmplător poetul „din” Corni-Botoşani îşi datează poeziile (făcând joncţiunea între biografie şi istorie) ca pe un jurnal de campanie militară ţinut în inima sa, unde intim-smerit îşi coboară mintea, şi-o înflăcărează, îmbracă serafic – şi pe dinlăuntru, şi pe dinafară – cu ochi de simboluri, priviri de imagini. În fapt (firesc suprafiresc), el are intuiţia-intenţia să localizeze – ca într-un puls şi totodată început-sfârşit nesfârşit – timpul, spre a-i da sens, valoare de felul vieţii. După ascuţita şi dramatica, de înaltă conştiinţă, luptă (în care „între” moarte şi viaţă se află doar eroica şi sublima graţie, mai dreaptă decât dreptatea şi chiar decît mila, mai liberă ca libertatea), poetul ştie – cu nobleţea cavalerului de la Mancha – că, iată, timpul nu poate fi stocat în rănile prefăcute podoabe, merite de felul cicatrizării-scriiturii, că viaţa, opera supremă, poate fi apărată şi poate apărea doar „din” viaţa de felul învierii, în stare să trăiască şi să sufere cu trupul şi cu sufletul mai mult decât moartea.

Pentru că nu acceptăm, ca şi poetul Vasile Popovici, că viaţa-unu „din” doi e cunoaştere şi moarte (omul fiind astfel doar fiinţă conştientă şi muritoare, într-un fel: damnată, predestinată, abuzată divin), punem la cheia scriiturii noastre gândul că viaţa-unu „din” doi e înviere, e învierea din moartea celor doi (a se citi şi: „învierea din moarte a celor doi”) care, sfidând ei cu „eroismul sincerităţii şi simplităţii” (stoicii Epictet, Marc Aureliu), de nobil-generoasă asumare, căderea, punându-şi propria viaţă drept punte peste orice cădere-decădere, tocmai au făcut saltul-înaltul, pactul-împăcatul ca să se trezească, firesc-normal – precum divinitatea s-a trezit din odihna de după creaţie – în nemurire-divinitate.

Dintotdeauna, uneori chiar cu preţul vieţii lor, cei aleşi au transformat-transfigurat nevoia lor proprie de semnificaţie, dintr-un dat, într-un dar deopotrivă înmulţitor şi mulţumitor precum transparent-reflexivă şi vie, lumina, atât pentru ei, cât şi pentru semeni. Adesea semnificaţia de a fi om e de către semeni adjudecată ca pe un drept, atribut intrinsec, valoare moştenită, ceva de apucat, sau direct smulsă prin violenţă, uzurpare, însuşită sau terfelită, maculată, aruncată.

Acolo unde, habotnic, se caută semne şi minuni, unde excelenţa nu e normalitate-simplitate asumată într-un alt şi mai înalt nivel de realitate, acolo e vorba de a instrumentaliza, pe orizontala nivelatoare, semenii, de a-i transforma în inşi spre a-i manipula în manifestări proprii unui sistem pragmatic al sistării omului-semenului ca unicitate, persoană. Referim – într-un fel pe urmele inchiziţiei, prigoanei religioase şi deopotrivă pragmatice, pentru care judecarea este prejudecare, condamnarea este (chiar înainte de a fi judecatul) damnare – despre predestinarea de aici-acum-aşa, copios adjudecată de sistemul tiranic-terorist al succesului, câştigului devastator-globalizator, cu preţul semenilor, globului. Reţinem că în sistemul pragmatic predestinator-discriminator, ca Dat, orice promisiune e în mod simultan merit şi pedeapsă, e promisiune ameninţătoare, ucigaşă de suflet, gata să prefacă darul în dat.

E-adevărat, există o disciplină, luptă spirituală în care excepţionalul se face normalitate, în care se practică ascultatrea drept proprie identitate. Desigur, poetul se întreabă-răspunde cum, cu puterea unui crez, timpul poate asculta ca un veritabil cavaler de regina inimii sale: veşnicia, divinitatea.

E de înţeles, desăvârşită probă, că poetul nu se mai foloseşte de oglinda opacă, nu ţine a performa în tehnica labirintului, a răscolirii de sine, a mereu căutării şi adiţionării plusului cu orice preţ, a câştigului după o logică pozitivă. El nu se află „de lângă” sine, ci „din” sine, fiind cu proprie conştiinţă-existenţă, „trăire”, consecvent mizând pe „logica negativă”, prin asumarea risipirii, pierderii (de felul cioplirii, stilizării) de sine („M-aplec răsfrânt asupra rosturilor firii,/ bezmetic, pus pe harţă şi pe şotii, parcă,/ sfidând imensităţile nemărginirii,/ deşertăciuni ecleziastice mă-ncearcă.”).

„Poetul lirismului transdisciplinar”, cum îl numim şi în altă parte pe Vasile Popovici, tinde a realiza saltul într-un alt nivel de realitate; are acces la interioritatea – de felul lui „dincolo” – a exteriorului, el se foloseşte de o altă oglindă: transparenţa reflexiv-ontică a luminii, pune în uz pârghia cu propriu punct de sprijin, cea precum cercul infinit – linie dreaptă, nesecată…! (Nicolaus Cusanus) – al cărui centru e una cu circumferinţa. Pe tema dată, spicuim din glosările (sentenţe, enunţuri gnomice) aflate în acest volum de un dramatism şi de o luciditate aparte: „E-un alter-ego-n fiecare dintre noi,/ cum universurile toate-s circumscrise,/ cum noi nu suntem decât visele ucise/ atâtor entităţi de dincolo de noi.”; „Şi timpul poate fi întors din cale,/ şi lumina, dar veşnicia, nu !” (evident, nu e vorba de „lumina neapropiată”, absolută, mistică); poetului îi repugnă perspectiva „ca să sfârşim obscen/ ca o ciudată stereotipie”.

De domeniul consecinţelor-cauze, această pârghie cu propriu punct de sprijin – în care recunoaştem transparenţa reflexivă, prin care timpul succesiv, al multiplicităţii, dispersiei, se face reflexivă clipă revelând unitatea, pur şi simplu identitatea – poate răsturna universul, dacă universului îi este, ca stare de singularitate (intim-cosmică disponibilitate), proprie răsturnarea-întoarcerea edificatoare la sine, acel entuziasm melancolic capabil să gestioneze imemoriala răbdare, ca preformă, conştiinţă, logos-legătură din început.

Spre deosebire de singurătate, singularitatea e singurătatea care leagă, articulează, e acel unu-propriu capabil de a „se” primi şi a „se” primeni, de a crea. Singularitatea e acel unu-propriu capabil de a „se” goli de el mai întâi şi mai înainte de întâi, capabil de anume tăcere, asceză-ascultare, de răbdare, într-un fel de asumare şi intensă trăire (cu preţul existenţei sale) a unei preforme (cum ştim, forma doar însumează, adiţionează, fără saţ şi soţ) precum limba, legătură-articulare, generoasă identificare prin întreg a părţii – cum întregul ar intra întreg, ca „a fi”, însă de neconfiscat, în parte –, identificare a ceea ce este particular-individual, ca entitate, de sine, persoană chiar.

Poetul Vasile Popovici se arată încrezător în pecetea de conştiinţă-existenţă a limbii, fundamentală pârghie, legătură şi totodată acţiune în lume a omului, rostire şi rost, în sine întoarcere, deplină-înaltă răsturnare cum dintr-un cuib sau dintr-un turn ai sorbi cerul sau te-ai lăsa sorbit de el ca într-o naştere din nou, ca într-un zbor nesfârşit al trupului şi al minţii, trăind şi întrupând minunea, mântuitor. Astfel, cercul – pîrghie cu propriu punct de sprijin – care leagă rotitor tot mai înalt, spiralat, se face turn ce cultivă întoarcerea la sine, se face darul, acel dat articulat, iar nu răsturnarea, dărâmarea în nearticulate daturi. („Un cerc, o roată ruginită de la plită,/un scrânciob spânzurat de creanga unui nuc,/ şi fata cea mai mică a lui Babiuc/ Făcutu-mi-au copilăria fericită.”). Nu întâmplător poetul face apel la probabil prima atestare istorică în protoromână: „torna, torna, fratre”, aparţinând lui Teofilact Simocata, de pe la anul 600, consemnînd o secvenţă dintr-o luptă pe teritoriul Traciei dintre bizantini şi avari.

Cum ni s-a spus: cine ţine la viaţă, o va pierde… După Stoljeniţân (dar şi după N. Steinhardt, în „Jurnalul fericirii”): „E destul de puţin ca să lupţi şi să câştigi. Cu o condiţie: să nu mai ţii la viaţă, care, oricum, e pierdută.” Adică: să fii în stare de singularitate, din timpul succesiv să dizloci şi să trăieşti clipa-clipele, să legi-dezlegi în felul tău timpul şi, divin de indiferent, să-l legeni-modelezi în leagănul, scrânciobul lui „dincolo” ca să eliberezi – ca pe nişte perle de toată durerea şi constrângerea lor – clipele. E privilegiul celor care au operă, a căror viaţă e operă. Poezia-jurnal a lui Vasile Popovici e o viaţă-operă, barocă revărsare de perle-clipe, punţi spre eternitate.

E de înţeles: viaţa de păstrat cu preţul vieţii-Vieţii ţine de timpul succesiv de pragmatic succes, e adiţionare de inventar, înşiruire dezarticulată, fără destinaţie-destin, gata să smulgă orice-oricât, tot mai mult, de la semeni, crasă indiferenţă faţă de orice pact. O astfel de viaţă înseamnă, cum reiterează poetul, „a exista, nu a trăi”. Ori, în viaţă-clipă fiind, să trăieşti moartea-învierea, să dai viaţă cu semnificaţie e transdisciplinaritate, avându-l pe „dincolo” strategic cap de pod. Câştigă cei a căror sabie sălăşluieşte, e acasă în teaca tăcerii-ascultării, a golirii care din sine se umple precum începutul („Voi cei care încă nu aveţi destin,/ de ce zoriţi de parcă vă goneşte/ un vânător cu puşca-i fumegândă ?!// De ce veniţi să staţi la rând/ ca să vă vină rândul ?!// Ori poate-aveţi şi voi/ un alt destin, al nenăscuţilor/ ce mintea mea puţină, a imagina, nu poate ?!// Voi cei fără destin,/ de ce cu-nverşunare/ şi inconştienţă, vreţi s-aveţi destin ?!/ Ca mine ? Păcat !// Ori chiar acesta e păcatul lumii ?!”).

Prin noua oglindă, a transparenţei reflexiv-ontice, omul intră, primire-primenire, el păşeşte, se întrupează – continuu prezent – în/din chiar urmele sale, cum ar merge înaintea sa, lucrând propria sa aşteptare-venire… Cu nonşalanţă, poetul trece dincolo de sloganul (adesea interpretat brutal-vulgar) „carpe diem”, el îşi trăieşte clipa ca pe-o înviere, suprem-mântuitor dar, şi ea, clipa succesivă, un punct doar, tocmai i se face clipă reflexivă, cu proprie întoarcere la sine, un cerc, se face durată, nod şi legătură, adică viaţă, şi viaţă din belşug.

Referim despre starea autentic dramatică, tragică, în care strigătul, tonul trezirii se dovedeşte precum tăcerea şi deopotrivă dragostea – ascultare mai presus decât moartea –, proprie limbii dintâi (vorbită de chiar începutul, de timpul dintâi, cel în stare prin ea să asculte veşnicia şi să se facă clipă, astfel spre a se înscrie în, aspră, disciplina ascezei şi, cu în sine reculegere, să practice, metodic-riguros cum şi-ar anula trecerea, însuşi sacrificiul ajunării la sacra sărbătoare a creaţiei). Poetul precizează că doar limba omului (marcat de un dor de netradus) e cea care a născut şi naşte încă – în sălbatic, dureros-sfâşietor travaliu – omul şi omenirea, lumea prea adesea manifestându-se complet indiferentă, cumplită, cu nesaţ în umplere. (Un gol care de el nu se goleşte, care pe el nu se primeşte-primeneşte, tocmai se umple rapace cu indiferent orice, hămesit-hidos-cumplit, leviathanic, ca şi cum astfel pe sine s-ar face din resturile, groapa de gunoi a lumii, neînvăţând nimic din lecţia purgator-edificatoare, dătătoare de îndoită viaţă-daruri, de felul învierii, a lui Iov.)

Şi numai prin limba sa omul se află încă în timpul-clipa creaţiei – căreia îi zicem „dintâi”, originară –, spre a fi fiinţă creatoare, unicitate şi unitate, unime-lume. În univers, opera omului este omul, fiinţă intim-universală, care tinde din origine – ca purcedere, limbă – înspre divinitate. Omul este cu divinitate proprie, ştiut fiind că divinitatea purcede – prin om – din divinitate; cum viaţa purcede din viaţă, omul purcede din om. (Poetul s-a lăsat surprins-cuprins de straşnicul gând al lui Heraclit ajuns până în creştinism, până la Plotin şi până la noi, cum, prin om, divinitatea tinde – incomensurabil dar de sine, de felul contemplaţiei, eternităţii-infinitului, şi nu al comparaţiei, timpului-spaţiului finit, ca dat – înspre ea însăşi, cum Unu, în sine, simultan-etern, întreg-pulsează, e însuşi Întrele, Viul ce se diversifică, e Frumosul, Persoana în relaţie cu persoanele).De referinţă pentru poet sunt părinţii, fraţii, copilăria, tinereţea, iubirea…

Desigur, limba omului cultivă, investeşte semnificaţie în timpul (omului) care astfel consună – demers pregătitor propriu răbdării imemoriale, asumării – cu timpul dintîi ascultător de eternitate, într-un fel: născător, al facerii. Altfel spus, limba omului înseamnă atât timpul succesiv, ca deja fărâmiţat-trecut-uitat, cât şi, deopotrivă, timpul reflexiv-ontic de felul clipei, evei evenimenţial născătoare, ca a fi cu propriu-proxim loc lăuntric-natal, precum uimirea, contemplarea (pentru om: a fi cel iubit, aşteptat, cu proprie aşezare, „acasă”, chiar înainte de a fi, înainte de a iubi, necondiţionat). Cu gingaşă şi relevantă amintire, cu duioasă recunoştiţă, poetul mărturiseşte: „Mă doare dor de fata care/ mi-a pus mângâiul ei pe frunte;/ ne-ntârzie pe fiecare/ de vremuri schilave, cărunte !”

În acest sens, limba-timpul pentru om nu se vrea un indiferent-posesiv ritual, rapace inventar şi evaluator cântar cantitativizând în exces calitatea, ci pur şi simplu este travaliu de naştere, creaţie. Starea de singularitate (singurătate care leagă, din plus-plusuri realizând pulsul, viaţa ce tinde spre şi dinspre divinitate) a creaţiei vorbeşte astfel – prin mărturisirea-martirajul poetului – de la sine despre noua oglindă: transparenţa reflexiv-ontică, cum lumina trece prin ea însăşi şi se vede-naşte, de felul darului, pe sine.

În poezia lui Vasile Popovici, dacă timpul, cel ce a şi trecut, e răspunzător de transparenţă, asigură pătrunderea întregului întreg în parte, atunci lumina (care e con-templare, timp la puterea a doua, timpul înmulţit cu timpul, cunoaştere-conştiinţă) e mai mult decât spaţiul, ea, lumina, e răspunzătoare de reflexivitatea-consistenţa cu cheag ontic, e opticul ontic. Spre precizare, avem a face cu transparenţa reflexiv-ontizatoare. şi doar poezia, limbă dintâi, ar putea spune în ce măsură lumina creaţiei – ca traducere şi simultaneitate, unitate ce se diversifică, articulează ontic în sine – e timpul creaţiei. E de reţinut: până şi divinitatea a ţinut să se nască din om, întrupare a graţiei, harului mântuitor, a fi drept-milos-liber „fiu al omului”. Poetul e cel care are organ pentru a percepe fireasca-fiiasca divinitate, căci însuşi excepţionalul nu e decât un mod de a descoperi, a arăta, revela normalitatea.

Pentru omul-omenirea care se fereşte de propria menire, de normala fericire de „a fi”, care se dezbracă de orice intimă îmbrăţişare, de articulata asumare calitativ-simbolică, cu sensuri adesea contradictorii chiar, iată că pentru omul-omenirea în cauză uitarea a ceva-cineva e veritabilă uimire, iar în acest caz contemplarea – ascultarea pe firul timpului şi în ţeserea-fiorul veşniciei-întregului, infinitului – defineşte mai degrabă capacitatea de consumare, posesia fără de saţ şi fără soţ, ca a fi fără de tine însuşi, ca „a avea”. Cu expresivă rigoare, în lumea pragmatică în care trăim, poetul Vasile Popovici se simte chemat, somat chiar, să discrimineze între a fi şi a avea, între asumare şi sumă. Neputând îngereşte dezbrăca întruparea, poetul e numit adesea „demon sacru”, a cărui esenţă e a fi ne-bun decât de nimic, încât să trezească invidia de felul indiferenţei: „Lăsaţi-l dracu ! E poet.”

Tot mai tranşant omului i se cere să performeze în supravieţuire, să exerseze ca peştele pe uscat starea de a sta şi a de a articula, de a fi „între”, de a cultiva (cu vocaţia întregului, cu speranţa ivită din disperarea strivirii şi înstrăinării, cu asumarea menirii de a fi din a nu fi) însăşi viaţa, până la cele mai mici articulaţii, ca pe o maşină de reguli, norme, legi, căci pare de acceptat că numai o maşină poate pro-duce – arunca precum o ducere, fără de întoarcere la sine, cunoaştere de sine – o maşină. Desigur, omul-poetul nu poate trăi ca o maşină, ceea ce-i sporeşte nedumerirea: „Ce caut eu în viaţa mea !/ Ce caut eu în viaţa mea ?/ Păi, asta e filosofia:/ ce caut eu în viaţa mea !?” (Prins într-o relaţie de iubire la 70 de ani – cu îndoită vârstă faţă de partenera sa –, Cioran nota într-o scrisoare: „Nu înţeleg ce mai caut pe această lume în care fericirea mă face mai nefericit decât fericirea.”) Poetul va nota cât de şters poate: „În mine nimeni nu mai vine să mă vadă”, ştiut fiind faptul că a te vedea tu însuţi înseamnă „a fi doi” (Sartre), conform şi diferenţei semnalate dintre singurătate şi singularitate. Desigur, poetul „se” vede în stare de „doi”, imagine, are conştiinţa creaţiei (sale), după cum ştie că însuşi Nevăzutul pe sine Se vede creând.

De fapt această „ştiinţă” a sa – poezia – poetul o traduce prin „dor”, ceea ce înseamnă mai mult decât o imagine, reprezentare (a ceva), ci ca fiind prezenţa verb-logos la modul „mai mult ca prezentul”, mai-mult-ca-substantivul, în stare să creeze, origineze („Şi-aşa mi-e dor de Dumnezeu,/ să-i văd înfăţoşarea toată,/ să-l văd din cap până-n picioare,/ cu chip de om, El cum arată.”.) Subiectul-verbul, „a fi” (cel care afirmă, creează, care îşi face calitativ sensibil şi spornic, cu generozitate şi cu nobleţe lucrarea sa), e cel care îşi asumă lumea prin a se da el însuşi, drept dar, astfel dezinvolt tinzând spre transparenţa reflexivă ca domeniu propriu (de „a fi”). Spre deosebire, obiectul-substantivul, „a avea” (care neagă negustoreşte, care corupe, aface, care duce-aduce, mereu schimbă ca orice stârpitură totul pentru a-l pune pe piaţă, pe oglinda opacă lucrând rapacitatea), e cel ce urmăreşte prin adiţionare suma, numai suma, câştigul obsesiv – pe nimic dacă se poate –, cât mai multul, spre a smulge ca pe un dat însăşi viaţa, sufletul.

Asaltat de existenţiale întrebări, poetul filosofează: „Viaţa e un stat la rând ca să ne vină rândul,/ (…) /E-ajunsul într-o gară unde numai se coboară;/ e drumul cercului ce se închide,/ acronie-diacronie-acronie,/ Calea-ntre Esenţă şi Nimic.” Îi repugnă faptul că viaţa, întruparea care este omul, e tratată, pusă în scenă ca disimulare, devenire care nu ajunge la divinitate, căci divinitatea nu devine, ştiut fiind că din divinitate purcede divinitatea, iar din om se naşte omul. E pusă la îndoială însăşi sinceritatea fiinţei care accede la starea de singularitate, capabilă de „a veni şi a se vedea” pe sine, adică de „a fi doi”, fiinţă cu proprie conştiinţă şi totodată aptă de a crea.

Desigur, în acest sens, credinţa nu e devenire, succesivitate de succes pe orizontala timpului, ci mai degrabă e ajunare, starea de a ajunge la divinitate ca într-o sărbătoare, spectacol evident divin, dar spectacol (doar). Aflat în chiar dorul „consubstanţialităţii” divine, poetul – căruia îi repugnă faptul de a fi actor „cabotin” – exclamă contrariat: „Ce parodie ! Soartă ?”. El mărturiseşte, gata de asumare-suferinţă-martiraj, cu menirea şi demnitatea, cu virtutea eroismului sincerităţii, că omul doreşte mai mult decât spectacolul, „imaginea divinităţii” (C. G. Jung), el tânjeşte după normalitatea-simplitatea divinităţii. Citim: „O, Doamne Sfinte, nu-mi fie cu bănat;/ de spun o vorbă proastă, rogu-Te să ierţi !/ Nu-mi place tot ce ai făcut, cum ai lăsat,/ iar pentru vorba asta, ştiu c-o să mă cerţi.”

În unele poezii, în marginea tivită cu tipic a sărbătorii (a se citi: „a stereotipiei”, una şi aceeaşi cu „imaginea divinităţii”), desluşeşti frânturi din visul (de neodihnă, de noapte ?!) al divinităţii aflate în odihnă după ce-cum „a făcut” şi „a lăsat” creaţia. Poetul are de adăugat doar: „din toate câte ceru-mi ia, să-mi lase visul;/ cu el m-oi duce cu-mpăcare în mormânt.”, să aibă astfel acces la Eden, care, a şa cum s-a spus-scris, e „pe pământ”. De fapt cheia-miza omului, aici, e ca să fie cu divinul în acelaşi vis: divinul să fie în visul lui, iar el să fie în visul divinului, ca într-o nouă naştere, „din” doi, umano-divină. Nu întâmplător, drept normalitate divină, mulţi muritori conştienţi se roagă ca divinul să se nască în ieslea inimii lor, ştiut fiind că naşterea e prin sine o sărbătoare, sfinţenie. Vedem aici o restituire origenică a fiinţei umane căzute înainte de a se naşte (caz cras de damnare, abuz divin, predestinare) la pomul cunoaşterii şi morţii, spre a se face pom al cunoaşterii şi al învierii, al vieţii veşnice, căci „povestea aceea cu mărul/ şchioapătă rău”, e ea însăşi cădere jalnică. (Profund cunoscător al acestei teme, savantul George Popa – cu surprinzătoare, revelatoare intuiţii proprii privind geniul şi divinitatea – citează şi comentează, în chestiune, din Giordano Bruno şi din postumele lui Eminescu.)

În fel şi chip, poetul ne atrage atenţia dacă nu cumva cât suntem în trup (cu statut de „între esenţă şi nimic”), iată că prin credinţa şi deopotrivă creaţia noastră, ca ajunare, trebuie să facem distincţia-saltul „între” divinitatea-sărbătoare, drept Ajunare, şi divinitatea-divinitate – divinitatea ce purcede din divinitate –, drept Divinitate. E de ştiut-crezut (a şti pentru a crede), adică e de înţeles, că, din omul ca ajunare întru sărbătoare divinitatea purcede ca Ajunare-Sărbătoare spre a fi, a se manifesta pur şi simplu Divinitate. Cu claritate poetul distinge pe traiectul mântuirii – pregătire-primire-primenire – trei stări: ajunare, sărbătoare, divinitate. Lepădând oglinda opacă, tăios-acaparatoare, posesivă, omul aflat în ajunare „se” străbate, se purifică prin asceză-ascultare, dobândeşte starea de transparenţă reflexivă, nu atât pentru a sărbători sărbătoarea, a-şi bătători aici locul sub un cer flamboaiant ci, asistat consistent de divinitate fiind, el să străbată astfel şi sărbătoarea, ca într-o purcedere, spre a ajunge-intra în divinitate, „îndivinizat”.

Preocupat de menirea-mântuirea omului, poetul îşi foloseşte cheia: a fi unu „din” doi, adică unu făcut, născut, purces „din” doi. Important e ca în demersul vieţuirii sale el, omul, să nu rămână la mâna căderii, a atotşiitoarei-proniatoarei deveniri, ca a fi dintr-un fals, damnat doi, în starea fără de soţ şi fără de saţ care mereu promite nemăsurat câştig, care zideşte în gol (cu entuziasmul co-rupt, atins de promiscuitate, de felul reclamelor), zideşte deci fără, mai întâi, a goli golul până la temelie, ca astfel din sine acesta, golul, să se „plinească” temeinic. Devenirea democraţiei de piaţă electorală aduce în faţă pe un neliber, indistinct doi, între care să alegi; candidaţii se dedau a practica fără excepţie promisiunea de campanie electorală ajunsă la rang de democratică ameninţare, promisiunea-ameninţare, de civilizatorie mânie cu putere de „Amin” („Aşa să fie !”), de teribil Terminator. Între cine să alegi ? Spectacolul orbitor, năruitor, cu dihonie, panică al alegerilor electorale practică dezlocuirea de sine, depersonalizarea în tot mai largul orizont al globalizării.Te ia cu frison această sărbătoare a alegerilor electorale , pentru care nu poţi în asceză asculta, ajuna, căci şi se promite în mod obscen totul.

Ni se relevă strania strategie, puterea putregaiului exploziv… Perspectiva, ordinea lumii impusă prin reclame de câştig nemeritat-nemernic înseamnă devenire, multiplicare cantitativă în exces (prin stoarcerea măduvii, vieţii) a calităţii, inflaţie, „aşezare la rând ca să ne vină rândul”, fiecare dintre noi spre a ajunge un dat, deja-ducere fără de sine şi fără de întoarcere pe spirală nostalgică a unui mai înalt nivel de realitate. Mai nou, axul lumii se identifică cu eficienta bandă de producţie şi de consum (tip Valea Plângerii, în care vânătorul devine vânat, din basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”), iar în acest caz scopul-omul e subordonat mijloacelor, iar efectele – cu miza apăsată a eficienţei – sunt uniformizarea, standardizarea, reificarea subiectului, drept care poetul propune: „Să-ntârziem zorirea-n altă clipă dată”, căci e „păcat că existăm şi nu trăim”. Cu subtil şi esenţial criteriu, Vasile Popovici face distincţia dintre clipa ca un dat, şi clipa ca un dar. Clipele-daturi ţin de numărare, reflectare în oglinda opacă, ţin de succesivitatea adiţionantă a timpului, ele formează succesul cu marca promisiunii cantitativ-uniformizatoare, cu preţul subiectului-semenilor. De netranşat, de nepus într-un ritm cazon-mecanic, lor exterior, clipele-daruri, de graţie, sunt ca într-un suspans în transparenţa reflexiv-ontică proprie libertăţii şi deopotrivă calităţii, conştiinţei de a fi. Omul-om poate preface din timpul succesiv clipa ca atare, deopotrivă dor şi dar.

De la poeţii dintâi, presocratici, prin Hegel, avem gândul (cum confirmă şi volumul de faţă) că nimicul „este”, altminteri într-un continuum eleat – ca şi cum totul ar fi esenţă, existenţă ca esenţă –, iată, nu ar mai fi mişcarea, devenirea, posibilul. Poeţii-filosofii dintâi au avut Gândul-Metaforă că NeAsemănătorul s-a făcut sieşi Asemănător, s-a văzut, s-a făcut doi, adică cunoaştere, conştiinţă („că nu-i nimic de nu exist-o conştiinţă”), altfel spus că din NeFiinţă, din golul, pântecele care s-a golit-smerit pe sine, tocmai s-a născut, ca din doi, Unu, Fiinţa. În poemul său filosofic Parmenide dă legitimitate ontologiei: „a gândi este totuna cu a fi”.

E, aici, de înţeles – demers propriu conştiinţei –, pe de o parte, că „Ne”, în NeFiinţă, e o repetare şi totodată întărire prin negare a afirmării, a lui A fi, Fiinţă; „Ne” înseamnă „Doi”, doar un fel de numărare a lui Unu, doar un fel de facere, de naştere, de naştere din sine ca propriu Dor şi Dar, ca din Doi, a lui Unu (cum ştim, Unu, divinitatea, nu se numără, în acest caz numărarea e ca şi cum ai cădea în capcana „infinitului prost” – căruia poetul Vasile Popovici îi spune „făcutul prost”, uneori „datum”-ul –, ce se formează, insaţiabil-leviathanic, ca fără soţ şi fără de saţ, prin numărare-adiţionare, cantitativizare).

Neantul, golul (fără de limite în mărimea lui mereu adiţionant-numărătoare) care în el se întoarce, se goleşte, se smereşte-limitează, care ca în asceză ajunează printr-o numărătoare inversă şi ajunge la „doi”, la cheie – esenţiala întoarcere ontică –, iată că el, Neantul, se face astfel sieşi asemenea şi, cu anume tensiune ca fiind doi (un unu, „în” sine, şi deopotrivă doi, „între” sine), el „se” vede, „se” cunoaşte deci, pur şi simplu „se” face nimic”, nimicul care este.

Prins, prelevat din neant cu menghina, abstractorul „doi” (referim despre funcţiuni ale pârghiei cu propriu-lăuntric punct de sprijin), nimicul se dovedeşte a fi „particula de neant” (de care vorbeşte credinţa-gândirea tibetană), adică acea parte din neant în care el, neantul, intră întreg, se face „în” şi deopotrivă „între” sine, se face „unu” şi deopotrivă „doi”, ca de neconfiscat, deci acceptă (ca intrare-întregire, început) anume ordine consistentă şi anume sens de felul „esenţei” identitare, de felul independenţei şi libertăţii ontice cu intim-cosmică articulare. Tocmai, intrând în parte – abstrasă, prelevată din întreg –, întregul se dă, Dor şi deopotrivă Dar, sieşi, astfel el, viu-fiinţă, pulsând intră în sensul lui, e una cu sensul lui. Menţionăm că aşa cum numai „din” doi este-apare unu, tot aşa din această simultaneitate a lui doi – „din(tre)” două clipe strict succesive – este-apare clipa („cea veşnică ce ni s-a dat” ca dar, cum spune Poetul), clipa reflexivă care originează pulsul, şi fără de care nu s-ar putea vorbi de anume sens, viaţă-fiinţă. Referim despre sensul (categoric al) paradigmei caracterului-chipului, sens ale cărui semne sunt chiar urmele sale pe care nu le lasă, ci le proiectează, astfel ele singure merg-sunt, pulsând, în multe feluri-chipuri, veşnicia, Fiinţa.

Poetul îşi dezvăluie în intim-largul „trăirii şi existenţei” tutelarele şi prietenoasele repere: Eminescu, Dante, „Şecspir”… Dintre „presocraticii” noştri, la inima poetului Vasile Popovici îl simţim pe Ion Creangă, cu laconismul său hâtru de stilist născut iar nu făcut, pentru el cuvântul fiind fiinţa, el găsind, printre multe altele, de cuviinţă să afirme propoziţia: „ia, sunt şi eu pe lumea asta un om din doi oameni”, adică din doi anonimi care au ajuns în ajunarea-sărbătoarea aceluiaşi puls – viaţă-Viaţă, ca simultaneitate şi reflexivitate, asceză-ascultare –, astfel să zămislească clipa reflexivă, lăuntric legătoare, din(tre) două clipe succesive, să-l zămislească-nască pe Ion, un om, care pe drept e recunoscut măsură şi legătură-articulare „a ceea ce este pentru că este şi a ceea ce nu este pentru că nu este” cum, parcă pre-dedulcit din opera humuleşteanului, a zis despre om Protagoras. Creangă bine-ştia că omul în prostia-simplitatea sa naturală este divin, e unu-entitate de nenumărat, de neredus la un număr, ca la o sumă (fie şi de cunoştinţe), şi astfel fiind el articulare, nobilă şi generoasă legătură, să poată întrupa în lume însuşi darul, onticul libertăţii, spre a fi cu lăuntric-propriu loc rezonant, orizont intim lui „dincolo”, iar nu doar datul, legatul-luatul, ca a avea, de felul schimbului şi câştigului fără de loc propriu, de felul eva-luării obeze şi obscene de piaţă…

Poetul Vasile Popovici urmăreşte prin anume ecuaţie de nedeterminare (Heisenberg) – în care, la el, intră esenţa, nimicul, neantul, punctul terminus, infinitatea spre plus şi spre minus, consubstaţialitatea – ca să determine „misterioasa claritate”, calmul statornic cu anume atitudine de scepticism modern, asumat. Cavalerul nostru are drept scut şi amintire pânza-flamura ce mereu (de apele răzbunătorului Poseidon, care voia să stingă şi să şteargă victoria războinicilor ahei) se ţese-destramă, a Penelopei, iar ca lance, purtată şi de Odiseu, el are intuiţia, subtila-puternica virtute, pulsândă, cu perspicacitatea analitic-sintetică (Pavel Florenski) a vieţii – parte în care, de neconfiscat, intră întreg întregul, se personalizează în relaţia viaţă-Viaţă, aesthetic-divin, precum frumosul. Pur şi simplu viaţa, de bun simţ natural-divin, crede Vieţii. Cităm din ecuaţia de nedeterminare-determinare numită „Ora luminii”: „E ora luminii în faptul himeric,/ zoreşte să vezi ce nu poţi să vezi/ noaptea, pe întuneric// (…) E ora luminii ce ţine cât clipa,/ cât trecem în marea risipă/ – un alt paradox dintre câte-s/ – când lucrurile firii abia se-nfiripă,/ din lucrurile care atâtea-s,/ nu mai rămâne nimica.// (…) În noapte, dacă-i eternă,/ ţi-e noaptea fraternă;/ (…) Cum îţi închipui, omule, viaţa,/ nu moartea, eternă ?”

Cu aceste rânduri doar am încercat să intru în conştiinţa poetului Vasile Popovici.

E drept, într-o conştiinţă nu se poate intra decât numai din interiorul ei, ori nu eu l-am născut pe el punând – ca „doi” al lui originar – pentru el lumea, neantul în paranteză (fenomenologică), prin anume deznumărare… Ca metodă clară, am încercat, evident, împreună cu poetul – după lectură şi aplicate discuţii – să realizăm o odiseică „peregrinare prin sufletele omeneşti” (Lev Şestov), experienţă, trăire-gândire dramatică, mergere sisifică îndărăt: în răspărul apei, cu marea în spate tinzînd sus înspre izvor; în strivitoarea asprime, cu muntele în spate tinzând înspre vîrf-cer… După tot ce se putea scrie-spune, de felul peregrinarii, „s-a părut duhului şi nouă” – după formula consacrată pentru un sinod ecumenic – că astfel cele două capete ale drumului-peregrinării par să se unească, merg împreună (început şi sfârşit, sfârşit şi început, pas cu pas, înaltă rotire, în spirală articulare, puls viu într-un cristal), cum că realizează „din” ele, „din doi”, intimitatea şi deopotrivă saltul propriu arătării, a ceea ce nu se poate spune, decât tăcea-asculta, „precum în cer, aşa şi pe pământ”… E important să poţi prinde sunetul, tonul unei veritabile opere.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

2 comentarii la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    ,,…E important să poţi prinde sunetul, tonul unei veritabile opere.”

  2. Vasile Popovici spune:

    Mulţumesc pentru trecere şi semn lăsat, prieten drag. D.M. Gaftoneanu!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5