Primit pentru publicare: 18 april.2015
Autor: Georgică MANOLE
Publicat: 18 april.2015

ZECE  ÎNTREBĂRI   PENTRU . . .  MARIN  IFRIM

„Mă deranjează tămâierea președintelui Nicolae Manolescu, dar și faptul că se încearcă bascularea actualei conduceri”.

Georgică Manole: Marin Ifrim, s-o luăm metodic. Eşti un declarat prieten al cărţilor, un neobosit cititor căruia, se spune, i-a intrat cuvântul în sânge. Cum se ia acest virus?
Marin Ifrim: Am început să citesc din curiozitate umană, am continuat din plictiseală și am ajuns să mă ”contaminez” din neatenție; adică să fiu dependent de citit, apoi de scris. Asta nu înseamnă că am citit destul. Citesc la limita supraviețuirii. În privința sintagmei ”cuvânt în sânge” nu știu ce să zic, sunt într-o dilemă farmaceutică, homeopatică. Nu sunt sigur dacă pot folosi eficient cuvintele doar pentru că le cunosc înțelesurile, cât de cât. Și nici nu pot spune că aș avea cine știe ce însușiri native. Adevărul e undeva între cele două stări, între semiotica zilelor noastre și bolboroseala instinctuală dintotdeauna, ancestrală, dacă nu mă duc prea departe sau nu mă apropii prea mult de aceste extremități ale comunicării. Aș vrea eu să am cuvântul în sânge, asta însemnând, în percepția mea, că prin vene ar trebui să-mi curgă înțelepciune. La această întrebare nu știu câți oameni pot da un răspuns credibil. E o întrebare grea. Mai ales acum, când cuvintele nu mai sunt citite, nu mai sunt scrise și nici gândite, ci privite ca niște curiozități ale naturii robotice. Noile tehnologii ale cumunicării mă scot și pe mine din cuvinte. Asistăm la o mare alienare, la sterilitatea programatică a cuvântului , a celui care a fost ”la început”.  În lumea științelor medicale se spune că, în curând, oamenii vor putea trăi cu sânge artificial. Urmează să folosim și cuvinte golite de gândirea umană, ceva ce ține doar de comenzi, instrucțiuni, date, semne, coduri etc. Se pare că, niște muritori, ca atâția alții, din istoriile civilizațiilor mai mult sau mai puțin cunoscute nouă, au ajuns la concluzia că omul care gândește nu e bun la nimic. Dimpotrivă, încurcă lucrurile. E o treabă perversă. Telepaticogenă..

M.: Mi-a plăcut o vorbă a ta: „Ideile altora cresc în pomi / nu trebuie decât să întinzi mâna / şi tu nu mai eşti”.  Oferă-ne, din opera ta sau dintr-un colţ al minţii, alte cinci-şase-şapte… citate despre care crezi  că au o tot atât de foarte mare valoare  morală.
I.: Spunând astfel de lucruri, nu am vrut să le dau vreo valoare morală. Citindu-i pe alții, mi-am format o părere prea idealistă despre viața reală, dar și despre viața imaginară și despre cea de Apoi. Primele lecturi, cele de la vârsta adolescenței, sunt definitorii. Aș zice că, de la vârsta de 20 de ani, după vreo 25 de cărți publicate, nu am mai putut schimba sub nicio formă drumul cuvintelor mele. Și acum gândesc ca și atunci. Iată ce fel de versuri scriam în urmă cu vreo 4 decenii: ”Am jurat/cu degetul/la tâmplă/să nu apăs/pe cuvânt/decât în/caz de poem”. Acest scurt poem, intitulat ”Tăcere”, a fost scris în perioada în care poezia devenise prostituată politică. L-am putut publica abia după vreo 8 ani, la debutul meu editorial, în 1986. Era perioada în care suferința spirituală era una comună. Ajunsesem să urăsc disperat sistemul de atunci, pe care, evident, nu-l puteam defini pe față, în rosturile sale distructive. Reproduc poemul ”Exercițiu” din același volum de debut: ”nu caut locul/unde trebuie/să lovesc/atât de orb sunt/încât numai/durerea din gând/îmi spune că/am nimerit ținta”. Sunt lucruri care mă frământă și acum, treburi de om simplu, naiv și răbdător. Acum două zile am scris vreo câteva versuri tot în această notă ușor reflexivă: ”ne reproducem/mai repede decât cancerul/să privim lucrurile și invers:câtă moarte trăim…(”Protocol”) sau ”nu e greu să fii aici/în acest început de poem/plutind pe un cuvânt/ca pe un pai/în mijlocul oceanului/mai greu e să ajungi/ la cititor” (”Derivă”).

M.: Viaţa, dar cu precădere activitatea la „Jurnalul de Vrancea”, ţi-a demonstrat (tu o spui!) că există „o teroare politică a culturii şi o cultură politică a terorii”. Dezvoltă această paradigmă.
I.: Am spus și am scris despre multe lucruri care nu-mi convin. Perioada de la Jurnalul de Vrancea a însemnat lepădarea mea bruscă și definitivă de lașitatea specifică omului, în general. Trebuie să-i mulțumesc lui Liviu Ioan Stoiciu, care a avut încredere totală în mine. Dintr-o viață simplă, neînsemnată, dedicată unor activități profesionale modeste, pasionat de literatură, ușor înclinat spre boemă, m-am pomenit în vertijul unui sistem năucitor de asemănător celui din care tocmai ieșisem. Locul comunismului a fost luat de capitalismul de cumetrie.  Asistam neputincios la distrugerea țării. Singura reacție de care am fost capabil a fost scrisul, publicistica pamfletară. M-am dezlănțuit. Timp de doi ani am spus tot ce aveam de spus, fără nicio reținere, fără nicio interdicție. Mi-am făcut dușmani. Am fost la un pas de a fi linșat prin metode specifice politicienilor și securiștilor dintotdeauna. Nu aș vrea să repet niște banalități. Pe scurt, cel puțin în percepția mea, în ultimii 70 de ani nu s-a schimbat nimic esențial în cultura românească. Și nici în politică. E posibil să fiu în dezacord cu niște cutume al căror rost eu nu-l pot înțelege. Nu mă pot mulțumi să-l am drept șaman doar pe neostoitul Andrei Pleșu, domnul acela care ne dilematizează gastronomic, non-stop, de vreo câteva decenii, și înainte, și după 1989, cu același șorț  platonian pătat și decolorat de atâtea festinuri culturale în viu. Nu-i înțeleg pe cei care consumă cititori direct la masa de scris. Pe bulimicii ”elitei” actuale. Un poet obișnuit, cum este, de exemplu, Mircea Cărtărescu, nu trebuie transformat în ”salam cu soia” pentru un întreg popor. Există o teroare politică a culturii, instalată în forță nu de ieri sau de alaltăieri, ci tocmai de la începutul sovietizării nației noastre, o sovietizare la fel de grea precum contaminarea nucleară. Vor mai trece zeci de ani până când poporul român își va relua fluxul spiritual întrerupt brusc de  orbitoarea ”lumină de la Răsărit”. Nu sunt rusofob, dimpotrivă, îmi curge prin vene poezie eseniană. Am citit aproape toate cărțile marilor scriitori ruși. E vorba numai despre ”sistemul sovietic” instalat aici după încheierea ultimul război mondial. Tot așa, în umila mea percepție, ”cultura politică a terorii” este reversul ”terorii politice a culturii”, adică aceeași pălărie pe altă Mărie. Sistemul cultural românesc e învechit, iar apariția unor forme occidentale de cultură universitară e altoită pe acest sistem miciurinian. E complicat, e de discutat, de scris. Nu am timp pentru așa ceva. Mă rezum la a fi un simplu spectator al amurgului cărtărescian, sau ce-o mai fi însemnând acestă lungă și obositoare imitație culturală din ultimul timp filozofic, ajuns, inevitabil, la extensie. Prefer să citesc, ori de câte ori am ocazia, ce scriu câțiva poeți preferați, care nu au nicio treabă cu politica…culturală și nici cu…cultura politică: Passionaria Stoicescu, Daniel Corbu, Florina Zaharia, Nicolae Cabel, Cassian Maria Spiridon, Valeria Tăicuțu, Ioan Vasiu, Marin Moscu, Bebe Țânțăreanu, Nicolae Pogonaru, Marilena Lică-Mașala, Petre Rău, Virgil Diaconu, Aurel Sibiceanu, Ion Roșioru, Elena Radu, Daniela Șontică, Dorin Bocu, Emilian Marcu, Lucreţia Picui, Laurențiu Belizan, Şerban Codrin, Nicolae Teoharie, Marian Ilie și alți câțiva. Ei fac parte din linia ecuatorială care ține în echilibru poezia actuală. Mai sunt și alții, avem cel puțin 100 de poeți cărora nu le trebuie niciun fel de legitimație de scriitor.

M.: În acvariul numit Uniunea Scriitorilor din România există o  oarecare vânzoleală.  Cum te simţi ca membru al acestei uniuni?
I.: Ca dracu! Mă deranjează tămâierea președintelui Nicolae Manolescu, dar și faptul că se încearcă bascularea actualei conduceri. Nu sunt de nicio parte. Sunt un simplu membru, îmi plătesc cotizația și scriu despre tot ce mi se pare în neregulă în cadrul breaslei. Eu îmi ajung mie însumi, îmi e suficient membrul care este, vorba celebrului Vanghelie. Am fost primit în USR pe vremea când Laurențiu Ulici era președintele acesteia, în 1998, după ce primul dosar mi-a fost pierdut pur și simplu. O lucrătură făcută de un bolșevic din sistemul cultural despre care vorbeam mai devreme. Adevărul este că această ”oarecare vânzoleală” își are motivația sa. Grupul acela contestatar, de reformă, cum se autointitulează, dorește o schimbare profundă a sistemului administrativ, a mentalității colective. Eu cred că avem tot atâtea uniunii de creație  pe câți creatori există. Sunt de acord cu cei care consideră că USR e plină de veleitari, inclusiv cu Nicolae Breban, un scriitor ale cărui romane nu le pot frecventa,  care a afirmat că breasla nu ar avea mai mult de 500 de scriitori autentici. Așa o fi, însă eu cred că există și alți 500 de scriitori care nu sunt membri ai USR. Cunosc câțiva scriitori exepționali aflați în afara sistemului. Există și nulități, grafomani incurabili, care au ajuns să-și vânture în văzul lumii legitimația de scriitor. Personal, îmi este indiferent câți membri are USR. Nu fac parte din acest acvariu decât din punct de vedere recensământal . Nu am profitat de niciun drept prevăzut în statutul breaslei, nu am cerut vreodată ceva, nu am primit niciun premiu din acestă zonă controversată. Sunt un iobag liber din clipa în care am depus jurământul pe primul meu Abecedar. Sămânță rea. Nu înțeleg nici treaba asta referitoare la scriitorul-pensionar. O legitimație e pensionabilă, dar un scriitor…, nu știu, nu-l poate pensiona cu adevărat decât alzheimerul. Și chiar într-o atare situație, ce a scris scriitorul, tot scris rămâne. Nimeni nu ia cu el ceea ce a scris și nici ceea ce nu a scris. Eu consider că scriitorul adevărat este reprezentat de cititor, de eternul cititor anonim, nu de cel cu legitimație de cititor, cărtărescitul mediului dezambiant. Ca să răspund mai pe șleau întrebării, ”ca membru al acestei uniuni”, mă simt un cititor favorizat. Am acces la cărțile unor confrați și la unele reviste literare. Le primesc ca și cum aș fi vreun boier, acasă sau la servici, aduse de poștaș. E un ritual care-mi place. Mi-am transformat poștașul în cititor. Îi ofer cărți și reviste. La rândul său, poștașul și-a transformat soția în cititoare consecventă. În vreo patruzeci de ani, am schimbat vreo patru locuințe și cam tot atâția poștași. Am primit și am dăruit mii de cărți. Nu exagerez. Am deja propria mea Uniune. Una a cititorilor. Carevasăzică, sunt mai mult cititor decât scriitor. În USR sunt cititor, în afara acesteia sunt scriitor. Nu sunt popă la biserică, popă acasă, popă peste tot. Nu scriu pentru scriitori. Fiecare cu aia a mă-sii. Ne unește doar cotizația și cârja financiară, dată de stat, peste pensia obișnuită. Eu încă nu primesc așa ceva și poate, sper,  n-o să fiu exclus prea curând din breaslă.

G.: L-ai cunoscut pe Mircea Scarlat, a cărui părinţi s-au născut în judeţul Botoşani (satul Borolea) şi au fost deportaţi, prin 1947, cu domiciliu obligatoriu (DO) în Teleorman.  M-ar interesa un punct de vedere al tău faţă de acest critic plecat de foarte tânăr din această lume.
I.: Mircea Scarlat a fost, pentru mine, simbolul criticului și istoricului literar de geniu. A murit la doar 38 de ani. Avea un potențial uriaș, era ieșit din serie, cum se spune. Nicolae Manolescu l-a apreciat până să moară, apoi l-a uitat cu o repeziciune incredibilă. Un poetaș județean, ridicat la rang de cărturar cazon, îmi tot spunea, cu o ironie sadică, de proastă calitate, că marea mea șansă de afirmare categorică ar fi fost Mircea Scarlat, dacă acesta nu ar fi murit. Nu-l bucura faptul că a murit Mircea Scarlat, îl amuza teribil gândul că mi-a murit mie șansa unei afirmări spectaculoase. Da, l-am cunoscut pe Mircea Scarlat. A venit la lansarea cărții mele de debut, ”Spre orașul cu un milion de ferestre”, în 1986, la Buzău, împreună cu Florea Miu, poetul craiovean de la revista ”Ramuri”. Au fost invitați de fostul lor coleg de facultate, Mircea Costache. Din păcate, nu mai am caseta cu discursul său despre cartea mea. Tot mutându-mă dintr-un loc în altul, am pierdut-o. O fi rămas ceva prin arhivele Securității, pentru că, atunci, în 1986, cel puțin la Buzău, erau interzise astfel de manifestări. Nu intru în amănunte. Spun doar că, în sala în care a avut loc manifestarea, poate cea mai frumoasă lansare care s-a făcut vreodată în Buzău, a fost prezent un public de calitate, împănat cu securiști și cu turnători. Au fost prezenți poeți de elită precum Gheorghe Istrate și Dumitru Pricop, iar la protocol m-am pomenit cu Marin Sorescu în persoană. Era însoțit de prietenul său Bucur Chiriac și de doamnele lor. Și-au justificat prezența sub formă de glumă. Spuneau că erau în drum spre Focșani și, când au auzit (!) că se lansează o carte la Buzău, au coborât din tren și s-au prezentat la paranghelie. Regretata mea soție era și mai uluită decât mine, părea că dă mâna cu un manual de română, nu cu Marin Sorescu. Totuși, centrul atracției l-a reprezentat Mircea Scarlat. L-am așteptat la Gară. Era înconfundabil. L-am recunoscut fără să-l fi văzut vreodată la chip, nici măcar în vreo poză, în vreo revistă. Avea o față de copil, prospătă și îmbujorată cu o expresie senină ca și ochii săi albaștri. Nu știu dacă chiar se bărbierea. La sala de protocol nu s-a despărțit de pipa sa, în care turnase un tutun de calitate și pufăia tacticos, ritualic, povestind întâmplări cu și despre scriitori. Avea un echilibru misterios între seriozitate și glumă, ironie subțire de adevărat boier al minții. Ce să zic, era sclipitor! Îi apăruse primele trei sau patru volume din marele său proiect literar Istoria poeziei… Prezența sa îl eclipsa pur și simplu pe marele poet Marin Sorescu, care, așa cum  știm cu toții, era de o timiditate incredibilă. După întrunirea de la Buzău, Mircea Scarlat  a scris, în revista ”Viața Românească” (nr. 1/1987), unde el era redactor, că debutul meu ar fi unul notabil la nivelul anului editorial respectiv, alăturându-mă unui grup de poeți mult mai cunoscuți decât mine. Mai târziu, după ce n-a mai fost, datorită vorbelor sale, m-a căutat  Constantin Țoiu, care mi-a cerut un grupaj de versuri pentru a-l publica în ”România Literară”. Nu m-am ținut de cuvânt și regret sincer. Ar fi trebuit să fac acest gest în memoria lui Mircea Scarlat. Vă spun ceva care și acum îmi dă fiori. Atunci, în 1986, la Buzău, Mircea Scarlat era obsedat de gândul că va muri. Nu era superstițios, însă era convins că va muri dacă va termina de scris monografia despre Bacovia. Așa s-a și întâmplat ! După apariția acelei cărți s-a îmbolnăvit brusc și a murit în scurt timp. Am plâns. A fost pentru prima dată în viața mea când am plâns pentru un ”străin”, ca să zic așa. A doua oară m-a bușit plânsul la moartea lui Dan Spătaru. L-am revăzut pe Mircea Scarlat cu vreo 3-4 luni înainte de a muri, în grădina de vară a Restaurantului Uniunii Scriitorilor. Eram la aceeași masă cu Mircea Ciobanu, Gheorghe Istrate, Romulus Cojocaru și Gheorghe Iova. A venit și Mircea Scarlat, s-a așezat la altă masă, lângă noi. Era singur și privea prin noi, ca prin sticlă. L-am salutat, am schimbat câteva vorbe și cam atât. Părea plecat…Nu știam că familia sa a suferit și că a fost deportată. Nu am vorbit despre asemenea lucruri, erau acele vremuri în care nu te destăinuiai nici în fața oglinzii. Mie mi se spuseseră că a trăit în puf, că părinții săi îi cumpăraseră pian încă de când era mic și alte treburi din astea. Nu știu ce să zic. Știu doar că am avut șansa să-l cunosc pe unul dintre marii și autenticii intelectuali ai epocii. Pentru mine a însemnat mult. Și acum am strania senzație că spiritul său mă ocrotește! De câteva ori m-am gândit că moartea sa a fost suspectă. Nu am nicio dovadă în această privință, e doar o bănuială instinctivă, un reflex specific epocii.

G.: Cu câţiva ani în urmă (15 ianuarie 2012), la Casa de Cultură a Sindicatelor din Buzău ai organizat un mare simpozion, după cum spune Mircea Mihăieş,  cu „un titlu şoc”: „Eminescu, între poetul naţional şi „scheletul de care trebuie să ne descotorosim”. Ca trăitor în spaţiul botoşănean, te întreb: care au  fost ideile mari cu care s-a finalizat acest act cultural?
I.: Da, îmi amintesc. E vorba despre o manifestare literară dedicată lui Mihai Eminescu, intitulată ”Eminescu – de la lectură la statuie”. E un titlu ”furat” de undeva, cred că de prin revista ”Luceafărul” de atunci, cea condusă de Marius Tupan, parcă. O manifestare obișnuită, ceva care ține de propria mea educație, de respectul religios față de Eminescu. O treabă de cult. Nu știu ce l-o fi apucat pe Mihăieș, parcă se lovise la ”buba de la cap”.Atâta mânie proletară pentru o întrunire provincială nu are nicio motivație firească. A ”stricat” o întreagă pagină de revistă doar ca să mă tăvălească pe mine în balelele unei furii explicabile doar în anumite condiții. Am trimis un drept la replică. Nu s-a sinchisit nimeni să mă bage în seamă. I-am dat o replică în Jurnalul de Vrancea. A ieșit cu scandal la USR. I s-a reproșat poetului Liviu Ioan Stoiciu, coordonatorul Jurnalului de Vrancea, faptul că a permis publicarea textlui meu. Acum Mihăieș e șeful Comisiei de Monitorizare a USR, vă dați seama, omul potrivit la locul potrivit. Nu am nimic cu el, îl detest sincer, cu milă. Putea ca, în locul acelei mârșăvii, să publice un eseu despre Eminescu. A preferat să-mi acorde mie un spațiu tipografic demn de cine știe ce clasic în viață. Culmea e că, imediat, după apariția articolului său, am primit multe telefoane. Mă sunau scriitorii și mă felicitau pentru manifestarea respectivă. Totul s-a întors împotriva Mihăieșului. E straniu faptul că atacul său a venit exact în perioada în care scriam foarte urât despre idolul său Traian Băsescu, prezicându-i ca va mai avea dreptul la încă un mandat, unul de arestare. Gura păcătosului, pușcărie striga! Lui Mihăieș nu-i prevestesc decât un anonimat mondial!

G.: Ca unul care m-am născut în Vrancea (comuna Popeşti), nu ratez ocazia de a te ruga să-i faci un portret  poetului preaplin de civism, Liviu Ioan Stoiciu.
I.: Caut să evit orice tentă de subiectivism. Nu-mi place să mă îmbăt cu apă rece și nici să fac din țânțar armăsar. Am cheltuit o avere pe cărți și pe reviste literare. Sunt un cititor greu de păcălit. Exersat pe banii mei, îmi pot permite să-mi spun părerile fără nicio rezervă, chiar dacă știu că voi deranja multe somități și mă vor ironiza tot felul de sclifosiți și de cocote cu ifose de elită culturală. Despre Liviu Ioan Stoiciu am auzit pentru prima dată cu puțin timp înainte de debutul său editorial. Nu citisem nici măcar un vers de-al său. A anunțat iminenta sa intrare în lumea literară magister Laurențiu Ulici, un critic literar cu o intuiție și un simț estetic neegalate nici până în ziua de astăzi, un scriitor uitat, firește, de sutele și sutele de colegi cărora le-a sfințit debuturile. Nu cred în ierarhiile literare oficializate, nu dau nume de poeți minori cocoțați pe cotoarele diferitelor istorii literare, nu are niciun rost, nu mă preocupă inflexibilitatea nativă a unor experți în astfel de treburi. Ca atare, consider că, în prezent, în România există doar doi poeți de certă valoare internațională: Ion Gheorghe și Liviu Ioan Stoiciu. Amândoi au fost în vizorul unei Fundații particulare pentru a candida la Premiul Nobel. Amândoi au refuzat ce diplomație oferta respectivă. Nu înțeleg cum a fost posibil ca, un scriitor modest, Varujan Vosganian, a fost propus pentru Premiul Nobel. Dacă acest premiu s-ar acorda în urma unor alegeri literar-eloctorale internaționale, eu aș vota-o pe Passionaria Stoicescu. Nu pe Ana Blandiana, ci pe Regina scrisului feminin românesc contemporan. Liviu Ioan Stoiciu are o operă inconfundabilă, care poate fi comparată fără nicio ezitare cu cea a lui Marin Sorescu. Despre curajul și civismul său, ce să spun, pentru mine el este un reper moral, ca și Ion Gheorghe. În această privință, am toate punctele cardinale asigurate, oriunde m-aș îndrepta. Pe lângă cei doi, mai am drept modele de viață scrisă pe Magda Ursache și pe Dan Culcer, criticul literar de la revista ”Vatra” , stabilit în Franța de vreo 3 decenii. Acesta ar fi confortul meu ”moral și civic”. Dixit!

G.: Ultima ta carte, „Blocat în lift, spre cer”, mă determină să te întreb dacă pentru tine destinul este definitoriu.
I.: Da, îmi motivez tot timpul destinul. Sunt convins că am venit pe lume pentru a o diversifica. Nu-mi place turma. Nu sunt oaia sau măgarul nimănui. Sunt robul propriului meu spirit. Când muncesc, îmi merge bine. Simt cum Cel de Sus e cazat în sufletul meu, în casa Lui de vacanță. Destin înseamnă faptă. Toți suntem aleși să făptuim ceva. Unii se mulțumesc doar cu faptul că pot face umbră pământului. Eu nu-mi suport umbra. Ea reprezintă gravitația, imposibilitatea desprinderii de starea de larvă. Gândul că s-ar putea să mă transform în vreo entitate energetică, după ce n-o să mai fiu ”în carne și oase”, mă face să văd moartea cu multă relaxare. Umbra reprezintă aripile arse ale îngerilor care am fost cândva.

M.: În tot scrisul tău se distinge o filosofie a echilibrului. Ai ajuns târziu la concluzia  că nu-l poţi atinge fără  Dumnezeu?I.: Paradoxal, echilibrul meu s-a consolidat dinspre dezechilibrele societății. E firesc ca, atunci când simți că se clatină barca în care ești și tu, laolaltă cu ceilalți, să cauți a-ți menține echilibrul, treaba asta fiind benefică și pentru ceilalți. Despre Dumnezeu nu prea îndrăznesc să vorbesc prea des, de la o vreme ÎL tot scriu și tot am impresia că El este  invenția mea. De fapt, El este singurul echilibru al Universului. Uitați-vă la simetriile tuturor lucrurilor, la alcătuirea corpului uman, la simetria arborilor etc. Fără echilibru, pierdem acea gravitație care ne amăgește viața. Eu mă refer la un fel de echilibru conceptual, filozofic. Spre asta nutresc și nutrețuiesc.

M.:  Pregnant constatativă şi reflexivă, poezia ta e una care-mi place. Poemele tale sunt idei şlefuite cu migală până rămân esenţele. E o linie brâncuşiană din care lipseşte, parcă, nevoia de mirare. Să fie de vină copilăria?
I.:   Sunt flatat și împlinit sufletește. Mi s-a mai spus că poezia mea place. De-asta scriu, ca să umplu cuvinte cu miez din ființa mea. Mă simt foarte bine în cuvinte locuibile. E o stare pe care numai cuvintele adevărate o pot da.  Uite că tot la Brâncuși ajungem, la gravitație, la infinit. Aici ne împotmolim cu toții. Copilăria mea ar invidia-o chiar și Ion Creangă. Primii 14 ani din viață, de două ori câte șapte ani de acasă, au fost anii fericirii depline. Inocența îndelungată mi-a salvat maturitatea. Mai aveam un pic și muream fericit, fără să am nicio părere despre viață, despre ceilalți, despre lume în general. Am ajuns la concluzia că singurul lucru pe care îl pierdem definitiv e copilăria.  Dacă nu cumva copiii noștri suntem tot noi, reîncarnați pur și simplu. Ăsta da echilibru!…