Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Ion Iachim, Republica Moldova, la 65 de ani cu sănătate, despre Istoria expansionistă a Rusiei

Oprea Ion [320x200]Primit pentru publicare: 05 ian.2015.
Autor: Ion N. OPREA.
Publicat: 05 ian.2015

 

Ion Iachim, Republica Moldova, la 65 de ani cu sănătate, despre Istoria expansionistă a Rusiei

 

„Când un scriitor păşeşte pragul şcolii ca să se întâlnească cu elevii ei în interiorul copilului au loc nişte perturbări emotive, care fără doar şi poate îi poate schimba lui şi gândirea şi acţiunea, şi mentalitatea, determinându-l ca să privească cu alţi ochi la lumea din jurul său şi să se orienteze spre un alt viitor”, scrie Ion Cuzuioc în revista de cultură, artă şi civilizaţie Apollo nr. 1 (57), Bucureşti, 2015.

Apreciindu-şi colegul de condei că deşi foarte ocupat îşi găseşte timp să revină la Cărăneni-Hânceşti, satul de baştină ca „să-i înveţe şi să le altoiască elevilor dragostea de limba şi literatura română”, autorul despre care vorbim evidenţiază opera neobositului scriitor şi-i enumeră pe cei care au scris cu căldură despre dânsul: Spiridon Vangheli, Teodor Codreanu, Virgil Raţiu, Ion Ciocanu, Victor Prohin, Marcela Mardare, Nicolae Rusu, Ninela Caranfil, Corneliu Florea, Gheorghe Cutasovici…

Despre Ion Iachim,  cu comentarii la cartea sa Istoria expansionistă a Rusiei a scris şi Ion N. Oprea în volumul Carte I, Editura Pim, 2009, p.73-86:

 

„Istoria expansionistă a Rusiei” este cartea scrisă de „Ion cel fără de ţară”, pe nume adevărat Ion Iachim, profesor de română şi ziarist. Mai mulţumit ar fi fost să scrie „liniştit şi voios” – „Amintirile piţigoiului Zbanţ”, decât cartea de faţă, dar n-a avut încotro pentru că de câteva veacuri încoace el vede mereu cum Rusia, vecină cu Moldova lui, îi ocupă mereu din ea, că Bucovina şi Gurile Dunării nu mai aparţin astăzi României mame, că de la 1812 – şi mai dinainte şi până în prezent Rusia îi fură din Basarabia, iar acum însăşi Istoria Rusiei este strigătul său de durere şi ca o revendicare, a lăcomiei muscalilor se vede nevoit să facă istorie, să strige şi să arate cine înfăptuieşte şi astăzi o asemenea acaparare…

„Scriind această istorie, am consultat/citit diferite surse. Nu le-am nominalizat la subsol şi nu am îngreuiat lectura cu„Indice bibliografic”, deoarece mi-am propus să realizez un eseu concentrat, istorie, nu un tratat academic”, îşi mărturiseşte autorul intenţia, derutându-ne într-un fel.

Eseu? Literatură istorică? De câte ori n-am citit noi eseuri, unele întinse, tot aşa, pe foarte multe pagini, fără ca autorii lor să ne fi transmis măcar un palid mesaj, nişte informaţii cât de cât pertinente subiectului nominalizat?

Păstrând în minte, dar şi în suflet, frazele de început ale cărţii, care arată ce reprezintă Rusia astăzi – un stat uriaş, cel mai mare din lume după suprafaţă, cu douăzeci de republici zise autonome, plus zece districte, plus şase ţinuturi, plus… toate nominalizate dar şi autonome, am rămas să aflu nu numai Istoria Rusiei, ci chiar a României, a Basarabiei. Căci zice undeva autorul: „dacă excludem republicile autonome, apoi districtele şi ţinuturile adiacente, se va profila conturul, faţa adevărată a Rusiei.”

De la asemenea semnale la certitudini paşii sunt apropiaţi în paginile lui Ion Iachim, iar dacă m-am oprit să văd ce-i cu Rusia cea vorbăreaţă şi mereu ameninţătoare, cu România ori Basarabia moldoveanului nostru, bine am mai făcut!

În nici 150 de pagini Ion Iachim, profesorul, ziaristul, povestitorul, „cu har de la Dumnezeu”, apropiat de Ion Creangă prin vocaţie şi scriere, cum îl vede Spiridon Vangheli, un condei care din „lirismul discret şi uşor ironic îşi dă mâna cu simplitatea expresiei”, făcând şi refăcând istoria, înglobând „intertextul, anecdoticul, evocarea, ruptura cronologică” – care, în cazul de faţă duce şi mai direct către „leitmotiv, jurnal şi monolog interior” dar şi interogaţie şi acuzare îl completăm pe Theodor Codreanu care apreciază la realizatorul de romane „stilul indirect liber sau tehnica epistolară”, noi găsind aceleaşi atribute şi la creatorul de eseuri, de istorie locală şi europeană.

El face istorie nu acuzând, ci constatând şi redând faptele, multe culese de la proprii istorici ai ţării luate în discuţie, dar atent, ţinând seama după cum ne avertizează, că în tot ce s-a scris ani de zile „despre mai marele de la răsărit şi despre cei care i-au hărăzit hotarele, s-a făcut şi multă, multă mistificare.”

Aşadar, capitolul „Scandinavii întemeiază statul rus” face dovada că mult mai târziu decât puternicul stat a lui Burebista şi Decebal, deabia în secolul al IX-lea după Hristos, pe la anul 900, mult mai târziu de la contopirea dacilor cu romanii, cuceritorii triburilor slave -vikingii au fost fondatorii statului vechi rus, a puternicului şi bogatului voievodat rus al Kievului – şi aceasta doar din interesul cuceritorului de a avea de la cine strânge impozitele, dările. De la un singur cârmuitor slav, nu de la mulţimea răvăşită a triburilor. Iar cum birul însemna şi atunci îndestulare care favoriza răsfăţul, convieţuirea vikingi-slavi a dus la împreunarea lor, căci învinşii având femei frumoase şi iubăreţe au promovat iubirile, căsătoriile…

Trecând în revistă mulţimea cnejilor în succesiunea lor, pe negândite, cu multe date şi fapte, care mai de care mai interesante, cartea ne aduce în vremea lui Ivan al III-lea (1462-1505)… Esenţial este că ni se demonstrează etapă cu etapă, că de la întemeiere statul rus s-a extins an de an doar prin războaie şi cuceriri, prin cruzime şi banditism, prin minciună şi spoliere, prin supunerea, jefuirea şi arderea avuţiei învinşilor, prin deportarea şi înfometarea acestora şi aducerea în locul lor a noi colonişti, prin sfâşierea şi uciderea de către stăpâni a propriilor concurenţi la domnie. Acestea au fost metodele întrebuinţate pentru realizarea statului multinaţional rus, vecinul de la răsărit, de care ne desparte Moldova noastră.

Fie că a fost Rusia lui Ivan al III-lea, a lui Ivan cel Groaznic, a Romanovilor, a lui Petru I, Ecaterina a II-a, a lui Alexandru I, Lenin ori Stalin sau a urmaşilor acestora, că a fost vorba de războaiele lui Suvorov – în care mai mult a fost învins decât biruitor dar recompensat din belşug – de anexarea Basarabiei, de războiul Crimeii sau pentru Caucaz, de războiul ruso-turc de la 1877-1878, de expediţiile pentru cucerirea Asiei, mijloacele au fost aceleaşi: paloşul, sabia, tunurile, dar şi minciuna, cumpărarea conştiinţelor, potolirea în sânge a răscoalelor, deportarea opozanţilor şi învinşilor. Niciodată mai marii ruşilor nu şi-au respectat cuvântul dat cu ocazia înţelegerilor şi a tratativelor…

Nu au existat regrete sau ezitări nici arunci când a fost vorba despre omorârea propriilor copii, a soţiilor sau soţilor, a rudelor şi prietenilor. Ivan cel Groaznic şi-a ucis fiul, lovindu-l la mânie; Petru cel Mare îl omoară pe al său cu ferocitate, torturându-l şi obligându-l să recunoască ceea ce nici nu gândise; Ecaterina a II-a (tot cea Mare) îşi va omorî soţul şi va domni timp de 34 de ani; Romanovii vor fi omorâţi din ordinul lui Lenin, Lenin din porunca lui Stalin şi de propriul său sifilis, Stalin de…

Iar dacă ne gândim că asemenea metode au devenit lege mai târziu şi în statele foste socialiste, înţelegem de ce cruzimea şi faptele omeneşti devin actele nebunilor – nebuni…

Cum arătau ţarii sau împăraţii, generalii lor, nimic din ceea ce s-a scris, am citit şi am învăţat în Istoria P.C.U.S. despre ei – eliberatorii popoarelor lumii, nu mai are consistenţă, ei toţi fiind nu numai oameni cu defecte cât lumea, dar, adesea nişte iresponsabili cărora li s-au făcut statui din cuvinte.

Cel care s-a intitulat şi s-a autoproclamat întâiul ţar al ruşilor – Ivan cel Groaznic -groaznic nu numai ca nume a fost, ci şi prin defecte, istoricii l-au descris ca fiind, „în egală măsură nebun, sângeros, cuceritor”, ca un om care „nu şi-a respectat niciodată cuvântul”, în acelaşi timp „mare iubitor de diamante, aur, cositor, cărbuni şi reni”, ceea ce i-a justificat cuceririle de teritorii, angajând într-o asemenea slujbă împărătească chiar pe şefii bandelor de hoţi care hălăduiau la acea vreme; Feodor I, care îl moşteneşte, era, spun aceeaşi istorici, nu numai „debil mintal ci şi bicisnic”, iar Boris Godunov care i-a succedat, omul care a stimulat haosul general în ţara Rusia; Petru I, cel Mare şi învins la Stănileşti, pe Prut, în 1711, nu este nici într-un caz cel pe care l-am întâlnit descris în manualele de istorie scrise sub patronajul lui Mihai Roller. Vestitul lui „Testament care îi dezvăluie făţărnicia, viclenia dar şi cruzimea devin emblematice” pentru „Mama Rusia”, în ce o priveşte pe Doamna Sa Ecaterina I, cea care l-a însoţit în 1711 ca să-l „îmbrobodească” pe Dimitrie Cantemir şi să-şi alipească Moldova, atât de „eroic” s-a purtat în împrejurările timpului, încât vizirul turc care „i-a răpus soţul” i-a luat nu numai briliantele, aurul şi argintăria pe care le etala dar şi trupul, ea culcându-se cu învingătorul iar soţul socotindu-i purtarea ca o faptă de mare jertfă şi eroism a … viitoarei împărătesc.

Elisabeta Petrovna, cea mai mică fiică a lui Petru I, ajunsă şi ea pe tron, s-a dovedit a fi nu numai o „analfabetă”, ci şi o „foarte lenoasă” fiinţă care „în palatul împărătesei” ocupa „odăile cele mai mici, reci şi umede, murdare peste măsură”, din care, nu odată, chiar prin faţa soliilor străine, care veneau la palat în audienţă se ieşea „cu bideul în mână” scos de slugi de la împărăteasa leneşă, dar care era „o mare adoratoare şi folositoare a toaletelor, a mascaradelor dansurile, toaletelor de lux, garderoba ei conţinând peste 30.000 de rochii”… Ecaterina a II-a, cea care şi-a ucis bărbatul dar l-a scos decedat din cauze hemoroidale, nu şi-a potolit niciodată pofta pentru cuceriri de noi teritorii străine, dar nici plăcerile personale, prin patul ei i-a trecut pe toţi bărbaţii capabili să o satisfacă…

Şi dacă Mihai Lomonosov, savantul, cel cu ..Universalitatea” Lomonosov i-a consacrat ode linguşitoare – contra plată – contemporanei sale Elisabeta Petrovna de la care a căpătat din 1784 o leafă de 2000 de ruble, când alţii munceau pe nimic, ode i-a dedicat şi… „exaltatei Ecaterina a II-a.”

Marele ei linguşitor însă a fost Voltaire, iluministul, promotorul idealului de libertate în Franţa, ateistul… Ion Iachim probează că în 1768 când Ecaterina visa la acapararea Crimeii şi deschiderea accesului său către „Marea Neagră şi Dardanele”, cu gândul ascuns să ajungă la Constantinopol, visul care l-a avut şi Petru cel Mare, Voltaire o încuraja scriind: „ exemplul pe care îl dă împărăteasa Rusiei este unic în această lume. Ea a trimis patruzeci de mii de ruşi să predice toleranţa, cu baioneta în vârful puştii”… iar mai târziu, acelaşi, îi scria chiar ei: „îngerul Gabriel mi-a dezvăluit (ateistul?) întreaga înfrângere a armatei otomane, căderea Hotinului şi mi-a arătat drumul spre Iaşi. Sunt realmente, Doamnă, în culmea bucuriei, sunt încântat, vă mulţumesc.”

Omul culturii şi a ştiinţei franceze făcea osanale „iluministei” Ecaterina a II-a care în 1765 cumpărase toată biblioteca de la redactorul Enciclopediei franceze, iar în 1778 – toată biblioteca lui Voltaire, doar ca să pozeze ca intelectual avansat; ea cheamă la Petersburg pe Denis Diderot (1713-1784) autorul Călugăriţei (1760), „înconjoară cu onoruri şi bani, îl flatează în diferite chipuri şi bărbatul deştept al Franţei se întoarce acasă îmbrobodit şi el de Ecaterina Rusiei…

La 1772, când cei trei mari împăraţi creştini se sfătuiau şi puneau la cale prima mare dezmembrare a Poloniei, cel care fusese cumpărat, Voltaire, îi expedia Ecaterinei scrisori de îmbărbătare: „intoleranţa poloneză este atât de odioasă încât merită să fie trasă de urechi.” Şi îşi justifica îndemnurile: „Eu nu sunt ucigaş, dar cred că aş deveni pentru a vă servi cauza.”

Un poet de curte, Dejarvin, îi face ode însuşi unui bărbat, unuia Platon Zubov, „un orgolios descreierat, slab la balcon dar tare la parter care, la bătrâneţele Ecaterinei, îi oferea „ultimele plăceri lumeşti” şi pe care Derjavin îl compara cu nimeni altul decât cu… Aristotel!…

În ce priveşte generalii, care deschideau faţa conducătorilor, lăsându-i „biruitori” în istorie, cazul Suvorov, a celui care, de pe un cal falnic străpungea după 1945 cu privirea triumfalistă priveliştile Milcovului din mijlocul unei comune focşănene, care i se dăduse numele de Suvorov, revine în cartea lui Iachim la adevărata dimensiune : „uscat ca o coarnă, un babalâc gârbovit, mic de statură, şchiop, cu faţa mică şi plină de riduri, cu sprâncenele ridicate, nas strâmb, cu păr rar şi cărunt, adunat deasupra frunţii într-un fel de moţoc”; „bătrânul ghebos”, „un bufon de marcă”, „la moşia sa, în zilele de lucru, umbla prin sat numai în izmene, alerga şi se zbenguia cu copiii ţăranilor, aşa că lui i se potriveşte numele Generalul izmana.”

După ce sunt descrise cele zece războaie ale lui Suvorov, din care în multe a fost înfrânt, şi şi-a părăsit răniţii, fugind peste munţi, dar de fiecare dată „senilul comandant de oşti, bolnav fizic şi mintal, încerca s-o facă pe cocoşul”, iar stăpânii îl încărcau cu decoraţii, „mângâindu-i neputinţele”, iar lor conservându-şi viitorul istoric, i-au rămas peiorativele: „Generalul înainte”, Generalul izmană”, „Generalul Slab de Vână”, „Generalul Varga”, „Generalul Baionetă”. Altele ,deci, decât cele consacrate de istoria URSS; altele decât cel care i s-ar fi dat privit de pe calul statuie din comuna Suvorov, raionul Focşani, regiunea Bârlad.

Alta este şi ţara rusească în raport cu România şi Basarabia, fapt care l-a făcut pe Ion Iachim să-şi zică „Ion fără de ţară.”

Ivan al III-lea, cuscru cu Ştefan cel Mare, se angajează să-i dea ajutor contra turcilor dar îşi uită cuvântul. Ce îl interesa pe el crucea creştinătăţii, când preocuparea lui de bază era cucerirea de teritorii străine? Nici Ivan cel Groaznic nu l-a ajutat pe Petru Rareş în luptele lui cu Sigismund al Poloniei, deşi i-a promis că „nu-l va lăsa singur nici în ruptul capului!” Ioan Vodă cel Viteaz la 1574 cade răpus de tătari. Vedeţi vreo deosebire între ruşi şi tătari? ne întreabă povestitorul de istorie românească.

Că ruşilor, dar şi nouă ni s-au servit multe minciuni în materie de istorie, este pilduitor cazul citat referitor la oraşele moldoveneşti Roman, Suceava, Siret şi Hotin pe care istoricii ruşi le-au socotit că le aparţin de când lumea… Când românii aduşi de Bogdan sau de Dragoş pe malul Prutului – spune Karamzin, au găsit acolo pe ruşi, iar după ce moldovenii s-au dat cu obiceiul „localnicilor” şi s-au mai şi înmulţit, i-au eliminat din teritoriu pe ruşi. Cocluzia? Nu numai Romanul, Siretul, Suceava sau Hotinul au fost şi au rămas ruseşti, ci şi Bohotinul cu viile lui, toată Moldova, susţine minciuna istorică. De aici şi justificarea ocupării şi stăpânirii Akermanului – Belgorodului – Cetatea Albă – pierdută de Ştefan cel Mare la 1484 către turci, cedată apoi ruşilor prin pacea de la Bucureşti la 1812, deşi Cetatea Albă n-a fost rusească niciodată… Documentar se cunoaşte că de la 1322 şi până la 1484, timp de 162 de ani, Cetatea Albă a fost neîntrerupt a Moldovei dar ruşii o cred a lor.

După ce trupele Ecaterinei a II-a a Rusiei ocupă Crimeia la 1783 şi face ca tărâmul de nord al Mării Negre să devină rusesc, avanpost de înaintare spre Principate, în 1790 aceeaşi soartă o are Ismailul şi Gurile Dunării, Suvorov lăsând pe câmpul de luptă peste 30 de mii dintre ostaşii săi morţi şi face ca întreg teritoriul dintre Bug şi Nistru să devină prin sabie şi baionetă a Rusiei, alături de Crimeia şi Oleakov…

Ceva mai devreme, în războiul ruso-turc din 1768-1774, sosit pe pământ românesc, acelaşi Suvorov trimis să ne elibereze de turci, avea drept scop să ne subjuge ruşilor. Numai că, buimac de băutură se salvează în ultima clipă…

Dar beţia lui Suvorov n-a însemnat potolirea poftelor ruseşti. Tratatul de la Kuciuk-Kaynargi din 1774 şi pacea încheiată la Huşi-Iaşi, le-a asigurat ruşilor nu numai controlul la Marea Neagră, ci le-a deschis perspectiva ca din 1793 Rusia să se învecineze cu Moldova, pregătindu-se astfel anexarea de la 1812.

De la 1801 la 1825 la cârma Rusiei a fost Alexandru I, care, împlinind pofta bunicii sale Ecaterina a II-a, continuă opera de alipire a teritoriilor străine, printre acestea fiind şi o parte din Moldova, numită mai apoi Basarabia.

Răpită de ruşi la 1812, bucata aceasta din Moldova, care nu-i aparţinuse niciodată, nu avea decât 45.630 km2 adică ceva mai mult decât Danemarca, dar de 17,64 ori mai mare decât Luxemburg, cu o populaţie în majoritate (86,7%) români, este şi a rămas de atunci „o vale a lacrimilor sau o vale a plângerii” – scrie Iachim.

După ce Basarabia a fost alipită la Rusia, pe teritoriul moldovenesc, adevărată gură de rai, spune el, au venit să o colonizeze puhoaie de ruşi şi ucranieni (p.85). Pe aceste locuri desfătate slavii veneau fără nici un fel de constrângere din partea ţarului moscovit…

Cu toate acestea, în anul 1817 totalul gospodăriilor româneşti din Basarabia era de 94% şi numai diferenţa a altor etnii. În 1842 limba rusă devine obligatorie, şcolile româneşti încep să dispară. Nici reţeaua de şcoli ruseşti nu are dezvoltare, ceea ce face ca în 1914 peste 80% din populaţia Basarabiei să fie analfabetă, în 1871, când Basarabia devine gubernie rusească, din poruncă împărătească, se strâng şi de pe la biserici cărţile în limba română, depuse la Mitropolia din Chişinău, unde, timp de 7 ani servesc drept combustibil pentru încălzirea pe timp de iarnă a palatului mitropolitan. Din 1871 predarea limbii române în şcolile din Basarabia devine tot mai dificilă. Dacă în 1874 mai activau în Basarabia 774 şcoli – aşa zis parohiale, în 1878 numărul lor fusese redus la doar 414, ca în 1911 în şedinţa Dumei de stat iresponsabilii să ceară în mod şovin: „dacă se dau drepturi la şcoli în limba maternă moldovenilor, atunci trebuie permise şcoli naţionale şi iakuţilor, ceremiştilor, bureaţilor, osteacilor şi altor sălbătăciuni!”

Moldovenii „sălbătăciuni” în ţara lor!

Românii n-au dus lipsă de demnitate vreodată. Este evocat episodul istoric referitor la anul 1831, când în Obşteasca Adunare Extraordinară, generalul Kisselef adună boierii din Ţara Românească la Mitropolie să cerceteze Regulamentul Organic şi când chemat să prezideze Adunarea consulul general Minciaki ia cuvântul, Iancu Văcărescu, descendent din vechea familie a Văcăreştilor care făcând opoziţie Regulamentului, apără dreptul românilor de a-şi face singuri drepturi şi cere răspicat ca Mitropolitul ţării, preşedintele legal al Obşteştii Adunări, să prezideze, nu un străin, care nu poate să o facă.

Urmarea? Este luat imediat între baionete ruseşti, dus în exil şi lăsat (vorba vine) să aştepte până ce Regulamentul a intrat în vigoare, confirmat şi parafat de împăratul Nicolai al Rusiei!…

Trecem peste pacostea cu Eteria de la 1821, înfiinţată la Odesa şi care, prin viclenia lui Alexandru I i-a adus moartea lui Tudor Vladimirescu şi înfrângerea pandurilor – singura forţă armată a ţării şi ajungem la războiul ruso-turc din 1877-1878, la războiul pentru independenţa României.

Rusia – generoasă! – vine în Balcani să apere creştinii, dar cu ochii către Bosfor şi Dardanele. Ploieştii, locul de găzduire a oaspeţilor care îl însoţeau pe marele duce Nicolai, s-a purtat deosebit de curtenitor cu sosiţii. Trufaş, comandantul suprem al armatei ruseşti, deşi îl vizitează protocolar pe rege la Bucureşti, refuză la început încercările de cooperare propuse de Carol I şi armatele sale. Constrâns de situaţie, Nicolai, în cele din urmă dă în seama regelui conducerea întregului teatru de operaţiuni militare şi astfel cu un efectiv de 100.000 de ostaşi, regele trece Dunărea, participă victorios la bătăliile de la Plevna şi Griviţa iar temutul Osman Paşa capitulează în faţa generalului român Mihai Cherchez, fiu al Bârladului. Ulterior, alte victorii româneşti la Smârdan şi Vidin pecetluiesc în bine pentru noi soarta războiului. Numai că pacea de la San Stefano o fac ruşii şi turcii, ca şi pacea de la Congresul internaţional de la Berlin, unde trimişii României – Brătianu şi Kogălniceanu sunt „doar auziţi nu şi ascultaţi”…

Aşa se ajunge la prietena noastră Rusia, cu stat major cantonat la Ploieşti, ocupat cu petreceri şi desfătări, nu pe câmpul de luptă, după ce i se recunoaşte României independenţa şi drepturile fireşti asupra Dobrogei-fiică, Rusia vrea tocmai Dobrogea! Dar cum Rusia era şi atunci creştină, ba pravoslavnică „cedează României Dobrogea dar în schimb îi ia (ce?) Belgradul, Ismailul şi Cahulul care, chipurile, îi fusese retrocedate Moldovei prin Tratatul de la Paris în 1856. Iar dacă Moldova mai are astăzi, în 2007, ceva din fostul judeţ Cahul, judeţele Bolgrad şi Ismail, ca şi Gurile Dunării şi Marea nu-i mai aparţin… Nici Insula Şerpilor! Discuţiile de la Bucureşti între preşedintele României şi cel al Ucrainei pe tema Canalului Bâstro, care afectează ecosistemul Deltei Dunării au fost date de Victor Iuşcenko pe seama apărării suveranităţii de stat a Ucrainei…

Are dreptate sau nu, să se numească Ion Iachim „Ion fără de ţară”?

Alianţă militară şi colaborare cu Rusia am avut şi în conflagraţia europeană din anii 1916-1918. Cu ce ne-am ales din această prietenie? Nu numai că am rămas descoperiţi în faţa inamicului la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, dar arunci, după întoarcerea situaţiei, iar trupele române chemate de Sfatul Ţării al Republicii Moldova, au intrat în Basarabia, Lenin, deşi ocupat până peste cap cu bolşevizarea Rusiei, încălcând toate principiile dreptului internaţional în materie – de care ştia să facă atâta paradă – sfidând pe toţi cobeligeranţii, n-a ezitat şi a semnat o hotărâre a Consiliului Comisarilor Poporului, conform căreia nu numai că raporturile diplomatice cu România au fost întrerupte iar diplomaţii români închişi dar a declarat şi confiscarea tezaurului românesc, cărat cu trenul la Moscova şi încredinţat autorităţilor ruseşti spre păstrare şi conservare la începutul războiului.

Revoluţia bolşevică avea nevoie nu numai de finanţarea celor interesaţi din Germania dar şi de aurul şi argintul, de operele de artă şi arhivistice, de tezaurul românesc!  Să mai amintim despre Pactul Molotov-Ribenrrop din 1939 şi purtarea despotului Stalin care şi-a purtat degetul pe harta României şi a ciuntit ţara cât a voit, urcându-se cu stăpânirea rusească mai sus de Herţa, gata-gata să înşface până şi mormântul lui Ştefan cel Mare de la Puma, dezmoştenindu-ne?; despre Insula Şerpilor furată ceva mai târziu, despre…

Imperiu şi stăpână a Europei a rămas Rusia şi după perestroica lui Gorbaciov, după coborârea de pe tanc a lui Elţân, dar şi astăzi în timpul lui Putin. Când în Republica Moldova se vorbeşte tot mai des despre posibila ei federalizare, când limba română este încorsetată şi nu mai este recunoscută, iar acolo unde se mai învaţă a fost rebotezată numind-o limbă

moldovenească, parcă românii nu ar proveni din acelaşi trup al mamei lor România! Când pe teritoriul Moldovei staţionează trupe ruseşti, ca pândari ai populaţiei locale, când se fac referiri la ceea ce mai este în Rusia „nuca cecenă”, avertizându-te cu degetul, poţi să fii indiferent şi să nu cutezi a cunoaşte „Istoria expansionistă a Rusiei”?

„Istoria statului rus” – Istoria gosudarstva Rossiskogo – scrisă la începutul secolului al XDC-lea de N.M. Karamzin – care afirmă: „nici sarmaţii, nici goţii, nici chiar hunii nu erau pentru imperiu mai straşnici decât slavii”, că „noi suntem obişnuiţi a lua pământuri şi nu a le ceda pe ale noastre duşmanului. Aşa va fi de acum înainte, cât va exista pe lume războiul şi paloşul” -fireşte, respectiva Istorie conţine şi erori, inexactităţi inerente sau afirmaţii care se mai cer verificate, dar un lucru e clar, îl spune Iachim şi subscriem la el: moldoveanul (românul) nu poate o clipă să nu fie şi să nu rămână profund şi pururi îngrijorat…

Iar dacă Ion Iachim făcând literatură eseistică din Istorie, o face cu durere, dar şi cu multă responsabilitate, aceasta se întâmplă pentru că el în mulţimea expresiilor crude – şi de data aceasta – nu ocoleşte deloc adevărurile vieţii, ci scriind „extrem de simplu, accesibil, uşor şi foarte poetic”(Iurie Colesnic), face Istorie din drama propriului său popor, istorie pe care o realizează cu talent, punând noi file fundamentale şi în dosarul istoriei româneşti. Prin aceasta el îşi dovedeşte „marea cultură creativă” cum o spune undeva prof.univ. Anton Moraru realizând o lucrare de referinţă. În esenţă, Ion Iachim scriind despre „Istoria expansionistă a Rusiei” ne dăruieşte o carte minunată, plină de învăţăminte şi care se citeşte cu interes, fără să ştii când ai ajuns de la primele pagini la ultimele. Reluările în întregime ori pe felii sunt alte plăceri nu numai ale cercetătorului în documente istorice… O carte de interes maxim, cu multe învăţături, o carte de reflecţii adânci dar şi cu avertismente.

Scrise din durere cetăţenească, rândurile cărţii de faţă au şi multe note de optimism…

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M. Gaftoneanu spune:

    …,,Românii n-au dus lipsă de demnitate vreodată.”

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5