Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

1953 – 2013: 60 de ani de la moartea lui Stalin. O viziune asupra dictatorului

1953 – 2013: 60 de ani de la moartea lui Stalin

O  viziune asupra dictatorului

Gruia,Cojocau-Autor, Gruia Cojocaru

                Printre românii preocupaţi, întrucâtva, de destinul propriului popor încă n-am întâlnit pe cineva care să aibă o vorbă de bine despre Iosif Vissarionovici Stalin. Ce-i drept, în Ţară, pe dictatorul care a dominat o parte din rostirea secolului XX doar istoricii îl disecă, în lucrări cu un grup ţintă din ce în ce mai redus, la aceştia adăugându-se cei lezaţi de regimul stalinist, agenda prezentului lăsându-ne din ce în ce mai puţin combustibil pentru a stărui pe fila de memorie consumată de la căderea ţarismului şi până în anii de după Al Doilea Război Mondial. Totuşi, în  Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, ca de altfel în întreaga Românie de Est – smulsă din trupul Ţării în anul 1812, revenită la Patria Mamă în 1918 şi pierdută iarăşi în vara lui 1940 – numele liderului sovietic Iosif Vissarionovici Stalin – pseudonimul lui Ioseb Djugaşvili – e asociat de către moştenitorii dacilor nu doar cu tragedia Neamului Românesc, generată de Pactul Ribbentrop-Molotov, ci şi cu o catastrofă personală, de care nu pot uita, darămite să se vindece…

                De fapt, aici se face diferenţa: noi, cei din Ţară, încadrăm în fibra rece a Istoriei această personalitate, pomenind despre ea în talk-show-uri (uneori) reuşite, pe când românii din provinciile enunţate se izbesc de umbra lui Stalin chiar şi după mai mult de jumătate de secol de la moartea sa. ,,Exagerezi! mi-ar spune, poate, cititorul care cunoaşte mai puţin viaţa românilor nord-bucovineni sau basarabeni. Timpul nivelează şi cicatrizează rănile trecutului!”

                Fireşte că, de cele mai multe ori, timpul estompează în noile generaţii intensitatea asimilării tragediei unui neam, oricât ar fi fost acesta de vitregit. De pildă, masacrul de la Fântâna Albă, din Duminica Paştelui anului 1941 – când un alai de mii de români din satele de pe Valea Siretului, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, purtând steaguri albe şi însemne religioase, au căzut în plasa N.K.V.D-ului, serviciul secret sovietic, plătind cu viaţa pentru că au crezut în promisiunea de a li se permite trecerea graniţei, în România! – e o realitate cunoscută de toţi românii din Nordul Bucovinei, însă, deşi adesea este analizată în străvechea provincie valahă, nu mai are aceeaşi încărcătură emoţională ca odinioară. Traiul cotidian, dificultăţile de tot felul îi conectează la tensiunea prezentului şi pe fraţii noştri de dincolo, dar, spre deosebire de noi, cei din Ţară, care identificăm în decidenţii politici români sursa sistematicelor noaste înfrângeri şi a decadenţei, ce zilnic ne contaminează fiinţa naţională, fraţii din nord văd în Stalin obârşia tuturor neîmplinirilor personale. De ce? Pentru că, atunci când cele 1001 probleme de ordin social, politic sau administrativ le răvăşesc ori le îngreunează viaţa, românii din afara graniţelor Regatului de la 1918 cred că în România Mare n-ar fi avut parte de nefericirea şi suferinţa în cauză… Ironia e că şi în Ţară s-ar fi izbit, poate, de situaţii similare, însă cu siguranţă sentimentul apartenenţei la zestrea spirituală şi materială a Neamului Românesc le-ar fi crescut gradul de suportabilitate! Să mai adaug cine, când  şi în ce context a sfâşiat România?!?

                … În data de 5 martie 2013 se împlinesc 60 de ani de la moartea lui Iosif Vissarionovici Stalin (1878-1953), cel mai important lider din istoria Uniunii Sovietice, unul dintre dictatorii care, într-un top al personalităţilor macabre ale omenirii, şi-a dobândit un loc privilegiat de vreme ce, timp de câteva decenii, a înspăimântat sute de milioane de oameni, fiind totodată responsabil de exterminarea unui procent semnificativ dintre aceştia. (E greu de precizat un număr, fie şi aproximativ, al celor care şi-au pierdut viaţa din ordinul lui Stalin, sau graţie regimului său de represiune, instaurat în anii de după Revoluţia din Octombrie, desăvârşit în Marea Epurare din perioada 1936-1938 şi păstrat în forme paroxistice până la despărţirea dictatorului de cele lumeşti, în anul 1953.)

                Detaşându-ne de Istoria (relativ) recentă, trebuie să recunoaştem că parcursul liderului sovietic e, în esenţă, similar cu cel creat odinioară de Ivan cel Groaznic – primul ţar al Rusiei – ori de acela al lui Petru cel Mare sau Ecaterina a II-a a Rusiei. Toţi au dorit şi au dobândit grandoare şi slavă, fiind în permanenţă flămânzi de spaţiul de lângă graniţele imperiului pe care-l conduceau cu mână de fier. Iar dacă ţarul Evului Mediu îşi consuma timpul liber la vânătoare de cerbi ori de  căprioare în catrinţă, vandalizând fără remuşcări convoaiele de negustori, pentru a se elibera apoi prin generalizarea terorii asupra supuşilor, dar şi în prelungite explozii bahice, Tătucul Popoarelor a desăvârşit arta complotului pentru a deţine, doar pentru sine, controlul puterii absolute în Uniunea Sovietică; asta nu l-a împiedicat, în tinereţe, să extorcheze bani de la bogaţii timpului, ca taxă de protecţie pentru bolşevici, aşa cum, la fel de senin, nu şi-a cenzurat până la finalul vieţii dionisiacele nevoi nocturne, vegheate cu credinţă de serviciul de securitate, replica fidelă a agresivilor opricinici ai lui Ivan al IV-lea al Rusiei…

                …Aşadar, lumea dictatorilor, care au dominat lumea în diverse secvenţe ale Istoriei, nu s-a modificat prea mult, doar coordonatele emoţionale plasându-i sumbru ori strălucitor în mentalul colectiv. Posteritatea, mai ales după anul 1953, l-a încadrat pe Stalin în categoria criminalilor perfecţionaţi în tehnicile de ucidere în masă, dar i-a recunoscut şi meritele, mai ales în Marele Război pentru Apărarea Patriei şi în transformarea Uniunii Sovietice în a II-a superputere mondială.

                Fiecare evaluează diferit lumea în care fiinţează. Personal, în ultimii ani, îmi repugnă mai puţin oamenii precum Stalin, deoarece îi cântăresc atât în relaţie cu epoca lor istorică, cât şi prin prisma vremurilor de astăzi. Şi?… Dacă decidenţii actuali – de la nivelul unui patron de tricotaje, director de companie şi până la înălţimea unui ministru, preşedinte sau rege – ar avea pârghiile de putere de care a dispus Stalin, după anul 1922, evenimentele funeste prin care ar putea să treacă  omenirea ar depăşi grozăviile trecutului! Pe ce mă bazez?!?

                Doar naivii şi cei refugiaţi în Patria Credinţei nu văd ori eludează această realitate în fiecare zi! Bine că, totuşi, democraţia – cu toate limitele şi stupizeniile ei – a lăsat balanţa puterii într-o permanentă mişcare…

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. D.M.G. spune:

    DE EXCEPTIE ARTICOL!… De retinut: Desigur,atat de frecvent uzitata afirmatie ca „Timpul nivelează şi cicatrizează rănile trecutului!” are adevarul ei… Doar ca una e sa vina de la cei care au avut de suferit pentru crezul lor de viata si cu totul alta cand vine de la observatorii-spectatori din tribuna…

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5