Lilioara MACOVEI

Nu demult dansam cu anotimpul

Am dat drumul cailor albi pe lanuri. S-a amestecat portocaliul cu galbenul stins, cu verdele puţin ostenit, cu grâul colorat de sienna şi am plâns iarăşi după petale. Ne strigă crizantema albă, se scutură de rouă cea roşie, ne-ndeamnă cea lila şi slobozesc de tot frâiele cailor suri. Eu n-o să plâng la vedere, o să plâng cum ştiu eu,deşi sufletul îmi fumegă de o bucată de vreme. Chiar arde, arde mocnit, dar arde. Se fac răni, s-au făcut şi cred că încă se vor face. Mi se frig tălpile de pietrele reci ca marmura mortuară şi albicioasă precum Calea Lactee.

Mai vreau să merg printre curpenii din grădina aproape prăfurie. Nu vătămăturile m-ar durea, nu neatingerile m-ar dori, nu cearcănele mi-ar umbri ochii, nu zorii m-ar trezi, doar dorul m-ar zdrobi şi nopţile mi-ar fi albe indiferent de cum s-ar face înserarea. Şi totuşi, mi-am luat pălăria albastră, cămaşa de in albă şi pantofii i-am aruncat în spatele copacilor. Mai fac în ciudă cerului, mării, pescăruşilor şi ţie, privitorule cu ochii verzi, stăruitor până la vârf de munte.

– De ce cauţi ciorapii de mătase? Nu crezi că exagerezi?
– Nu ştiu. Voiam să te uiţi la mine.
– Mă uit, dar vreau să uit.

Şi m-am închis într-o zare încă azurie, cu puţine sclipiri de auriu sideral. Păşesc pe cuvinte caligrafiate ori poate întoarse pe dos, mă-mpiedic de fraze scrise cu stânga, mă rod punctele, mă sâcâie virgula, mă scoate din sărite semnul întrebării şi mirarea stă dreaptă precum îi este semnul, dar este mereu în calea mea. Puzderia de paranteze mă muţeşte. Mă simt aliniată de liniuţele de dialog, îmi închid gura punctele de suspensie. Cine or fi toate astea, azi?

– Ah, Doamne! Îmi tremură inima, nu cumva s-au întins arterele? Cine le trage de la locul lor? Doctore, unde eşti? Mă-ntrebi cum îmi merge numai când deschid fereastra şi mă vezi că aştept? Îţi urmăreşti scopul personal sau…? Aiurea! Întrebări numai puse. Răspunsurile chicotesc pe la colţuri.

Mi-am pierdut eşarfa. Abia asta era din mătase şi avea culori de micsandre. Nu-mi voi ierta neglijenţa, era amintire de la… era amintire.

În spatele casei aproape nu mai este umbră. S-au dus copacii spre rădăcini şi nu ştiu de ce. S-au desfrunzit parcă mai repede decât credeam eu. Se-ndreaptă toate crengile spre aşteptatele furtuni. Mă doare umilirea lor, mă-neacă lacrimile tuturor. S-au pus toţi pe bocete şi m-am înfiorat cât de rece am ajuns. Intrasem în perioadă glaciară? Mă părăsiseră licuricii? Ştiam că eram muză, s-o fi lipit vreun blestem de la fetele cu părul negru?

– Da, de unde! Ţi-ai uitat norocul după pietre, cine să ţi-l scoată de acolo?
– De unde ştii?
– De la cel căruia îi erai muză. A întins mâna, i-ai dat o frunză şi-ai plecat. Voia să meargă cu tine după pietre. Nu mai sfărâma florile de iarnă şi lasă punctele cardinale la locul lor.
– Le alint şi nu clintesc nimic. Sunt îndurerată că afară e tot mai rece şi toate pe mine-s de mătase. Nu voi rezista aşa devreme la îngheţ. Se stârnesc nori de griji, mormane de dureri, munţi de neputinţe.

Şi eu încă mai vreau un dans cu vara.