Al.Florin ȚENE

.

.

FIECARE LECTURA A UNEI CĂRŢI REÎNOIEŞTE TEXTUL ÎN IMAGINAŢIA NOASTRĂ

În general, biblioteca este o lume văzută prin miile de ochi ale autorilor. Iar Emerson spunea că este un cabinet magic în care există multe spirite vrăjite. Înţelegem lumea prin ochii autorilor şi prin spiritul de percepere al cititorului. Când citim o carte, este o întâlnire a acesteia cu cititorul său, atunci se declanşează actul estetic. Altfel cartea este un obiect mort. Însă, remarcăm, că aceeaşi carte se schimbă, din moment ce noi suntem în permanentă schimbare. Vorba lui Eminescu din Glossa: „Vremea trece, vremea vine/ Toate-s vechi şi nouă toate “, sau cum zicea Heraclit: „Omul de ieri nu este omul de azi, iar cel de azi nu va fi cel de mâine”. Iar dacă noi, cititorii, ne schimbăm necontenit, pot spune că fiecare lectură a unei cărţi, fiecare recitire, fiecare rememorare despre această carte în imaginaţia noastră reînnoieşte textul. Când eram la vârsta de 14 ani citeam cu plăcere cărţile lui Jules Verne, iar la 21 de ani „Martin Eden” ,de Jack London. Carte pe care am citit-o până la 30 de ani de cinci ori. Azi, nu mai am aceleaşi emoţii estetice la cărţile autorului romanului „Insula misterioasă “, iar romanul „Martin Eden “ nu mă mai îndeamnă la experienţe scriitoriceşti. În concluzie şi o carte, nu numai noi, poate fi considerată „râul schimbător”, de care făcea vorbire Heraclit.

Această constatare ne poate conduce la doctrina lui Benedetto Croce – şi anume ideea că literatura este expresie. Iar aceasta ne duce la o altă doctrină a  criticului italian, care, spune: dacă literatura este expresie, iar literatura este alcătuită din cuvinte. Atunci şi limbajul este un fenomen estetic. Spunem, spre exemplu, că spaniola este o limbă sonoră, că româna o limbă semi-sonoră, că rusa îşi formează cuvintele în cerul gurii, că engleza este o limbă cu sunete variate, că latina are o distincţie aparte la care aspiră toate limbile apărute după aceea. În concluzie, aplicăm la limbi categorii estetice. În general, se presupune, în mod eronat, că limbajul corespunde realităţii – acest fapt atât de misterios căruia îi spunem realitate. Dar, limbajul este altceva. Este o creaţie estetică. Nu este nicio îndoială, dovadă este că atunci când studiem o limbă, când suntem obligaţi să vedem cuvintele de aproape, le simţim ca fiind frumoase sau nu. Este ca atunci când studiem o limbă, când aprofundăm cuvintele şi gândim că acest cuvânt este urât, sau celălat frumos, acesta este greoi…

Croce spunea că poezia este o expresie şi pentru faptul că un vers este o expresie şi fiecare din părţile din care este alcătuit versul, fiecare cuvânt, este expresiv prin sine însuşi. Poezia este întâlnirea cititorului cu cartea, lectura cărţii, descoperirea cărţii ca text şi nu ca obiect. Există altă experienţă estetică şi anume momentul, destul de surprinzător, în care poetul concepe opera, în care el descoperă sau inventează opera.

Bradley spunea că unul din efectele poeziei este să fie acela de a da senzaţia, nu de a fi găsit ceva nou, ci de a ne fi amintit ceva uitat. Când citim un poem bun, să zicem „Castelul” de Alexandru Macedonski, gândim că şi noi am fi putut să-l scriem după ce-am văzut Castelul Bran, deci acest poem preexista în noi. Astfel, ajungem la definiţia platoniană a poeziei: „Acest lucru gingaş, înaripat şi sacru”.

Când poezia este ceva ce se simte, la fel şi proza, şi dacă cineva nu o simte, dacă nu aveţi sentimentul frumosului, dacă o relatare nu vă stârneşte dorinţa de a şti ce s-a întâmplat după aceea, atunci acel autor nu a scris pentru  dumneavoastră.