Primit pentru publicare: 26 oct. 2017
Autor: Lili BOBU, Asociația Culturală ,,REGAL D’ART”
Interviul a fost publicat în ,,LITERATURA SI ARTA”, nr. 43/ 25 octombrie 2017.  
Publicat: 26 oct. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

 

,,MISIUNEA NOASTRĂ ESTE SĂ FIM FERICIȚI!”

Motto:

         ,,Dacă ar fi ascultat muzica Maestrului Eugen Doga, Creatorul ar fi deschis Sfânta Scriptură astfel: ‹‹La început a fost Muzica….și nu cuvântul.›› Arta domniei sale – riposta dată zeilor.”
Nicolae Dabija

17 mai 2017, ora 22:00. Teatrul Național ” Vasile Alecsandri” Iași. Aristocratic! Fastuos!
Cade cortina unui fabulos spectacol organizat sub auspiciile Asociației Culturale ,,REGAL DʼART”.
Spectatorii părăsesc sala, zăbovind în foaierul teatrului pentru a admira un grup de dansatori profesioniști, vibrând pe acordurile celebrului vals ,,Dulcea și tandra mea fiară”.
Scena este pustie, dar ecoul aplauzelor furtunoase persistă încă.
Se strânge decorul. Se sting reflectoarele. Doar o fantă de lumină cuprinde caietul de sală, uitat printre aranjamentele generoase de hortensii: Concertul extraordinar aniversar al maestrului Eugen Doga, ,,Dialogurile dragostei…” pe versurile poeților Mihai Eminescu și Veronica Micle.
Mâine îl va găsi cineva și-l va citi. Un monolog al unui tânăr intelectual visător, care a crezut sincer că poate schimba lumea, că o poate face mai bună, atingând sublimul. Candoarea și limpezimea muzicii are chipul protagonistului spectacolului.

L-am sechestrat în cabină pe maestrul Eugen Doga, interesată să provoc confesiunea unui personaj magnific, purtător de lumi și de povești… dincolo de aparențe, de luminile rampei, să-și desprindă cu tandrețe aura celebrității și să mă lase să descopăr esențe. Acel ceva inefabil, indicibil, fantastic al existenței. Și mirarea. Și nostalgia. Și umorul. Dar mai ales tristețea. Și peste toate atotstăpânitoare – muzica. Printre amintiri, sunete, melancolii, tăceri, șoapte strecurate printre rânduri, învolburarea unui verb,  să acced către vibrații noi care să mă îmbogățească, să mă înnobileze, să văd nevăzutul și să cuprind necuprinsul.
Fără pretenții, fără prețiozități, simplu și profund. Imaginile au fost însoțite în această magică călătorie către sine și de distinsa prezență a fiicei domniei sale, regizorul de televiziune  Viorica Doga, caldă și protectoare la fiecare ieșire în scenă a maestrului.
Și gândurile acroșate interlocutorului s-au întâlnit cu ale noastre și cu mâinile inimilor noastre, într-un interviu acceptat cu nedisimulată disponibilitate.

Lili Bobu:

Celebrul scriitor columbian Gabriel Garcia Marquez, laureat al premiului Nobel pentru literatură (1982), ,,titanul realismului magic”, plasat astăzi într-un panteon indiscutabil al marilor artiști ai cuvântului, întrebat fiind ce este inspirația (o întrebare devenită clișeu), a răspuns că nu o concepe ,,ca pe o stare de grație, nici ca un suflu divin, ci ca pe o reconciliere cu tema… Când vrei să scrii ceva, se stabilește un fel de tensiune reciprocă între tine și temă, așa încât inciți tema și tema te incită pe tine. Există un moment în care toate obstacolele cad, toate conflictele se separă și ți se întâmplă lucruri la care nici nu visai și atunci nu există nimic mai minunat pe lume decât să scrii. Asta aș numi eu inspirație.”
Pentru dumneavoastră ce este inspirația?

Maestrul Eugen Doga:

E o scânteie…, dar omul este resursa tuturor actelor creatoare, suficient în sine, capabil să transforme scânteia într-o operă de artă durabilă, nemaifiind nevoie de suplimente.

Muzica singură nu vine niciodată. Sunt niște invenții ale unor oameni neputincioși poveștile despre inspirație, muze etc. Muzica nu vine, pentru ea trebuie găsit un sol prielnic, o platformă potrivită. Ea nu vine în deșerturi… Sosirea ei trebuie pregătită, e o chestiune atât de subtilă, încăt nici nu știu cum ar putea fi împărtășită, din această cauză am decis să nu dau lecții altora, nici chiar la Conservator.

Inspirația e o energie acumulată, e rezultatul unei munci reușite.

Eu nu înțeleg creația prin chinuri. Cred în creația care îmi aduce plăcere și fericire. Dacă eu sunt nefericit când compun, ascultătorul va fi și el nefericit când ascultă. Când creezi este ca și cum ai merge în necuprins și nu te poți opri.

De fapt nu știu să definesc inspirația, cum nu știu ce este femeia, dragostea… Ele sunt infinituri…

 

Lili Bobu:

În volumul ,,Parfumul de Guayaba”, în dialogurile cu prietenul său Plinio Apuleyo Mendoza, același prestigios romancier, Gabriel Garcia Marquez, mărturisește:
,,Am început să scriu din întâmplare… După aceea am căzut în capcana de a scrie din plăcere, pentru ca apoi să cad în cealaltă cursă, aceea de a nu-mi fi plăcut nimic mai mult pe lume decât să scriu.”
Maestre, și dumneavoastră ne-ați surprins plăcut cu dăruirea, talentul, coloratura emotivă din scrierile ce vă poartă semnătura, o altă latură creativă măiastră a personalității dumneavoastră. Au existat de-a lungul vieții momente care ar fi putut să vă deturneze destinul spre unul literar?

Maestrul Eugen Doga:

Sunt convins că talentul e de la Dumnezeu. De la El cred că vine toată această energie ce se implantează într-un cip de ordinul micronilor odată cu conceperea viitorului om și care este o „substanță” energetică de natură cosmică, care se poate dezvolta, se poate direcționa, specializa, dezvălui ori dimpotrivă, din start, se poate ucide.

Aș fi scris și proză, aș fi practicat și creația literară (ei, iluzii amatoricești…), dacă nu mi-ar fi ocupat muzica tot timpul. Muzica rămâne prima și eterna mea iubire! Așa, ca un fel de pauză muzicală, într-un exil literar, de-a lungul timpului, la Moscova, în limba rusă, au văzut lumina tiparului câteva scrieri: volumul ,,Bijuterii nemuzicale sau spirala virtuală a timpului” și cărțuliile pentru copii ,,Djoi și aventurile lui câinești”publicate la S-Petersburg (despre cățelul meu) și ,,Amur și aventurile lui amurești”, dedicată celui mai fidel ascultător al meu, motanul. Acum lucrez la un volum care va avea peste 400 de pagini scrise, completate cu fotografii, cu titlul provizoriu ,,Meditații sau sclipiri pe marginea autografelor memoriei mele”. Cel mai mult sufăr că nu cunosc limba română așa cum mi-aș fi dorit. Să scriu în limba care „tânguiește” în genele mele și care mă îndrumă spre casă.

Lili Bobu:

Am în față o fotografie peste care timpul a așternut amintiri: privirea unui băiat de nici paisprezece ani, parcă ar vrea să spună: „eu sunt cel pe care-l așteptați”. Atitudinea sigură contrastează cu vârsta puberă…

Maestrul Eugen Doga:

Nu-mi place mersul vremii. Eu l-aș întoarce invers, spre tinerețe. Tinerețea este admirabilă. Pentru ea nu există obstacole de netrecut. Tinerețea nu știe de timp, de oboseală, de liniște… Pe atunci ori chiar de la prima suflare, descopeream lumea cu lună și soare, cu păduri și pârâiașe, cu ciripit de păsări și turme de oi, cu frumoasele povești ale bunicii… Hai mai bine să urcăm noi mai sus de cer, spre aștri, „luceferi și infinituri”. Acolo e veșnica tinerețe. Spre ea ne duce visul. Și muzica. Ori poate invers.

În această fotografie chipul meu trădează tristețea mamei care și-a făcut mari emoții când a auzit că noi, câțiva băieți din sat, după ce terminăm școala de șapte ani, dorim să învățăm muzică. Nopți nedormite, perne ude de lacrimi vărsate în taină și „of-urile” izbucnite din adâncurile sufletului rănit al mamei caracterizau acele grele momente în casa noastră. O vedeam dimineața, cu ochii inflamați și privirile ei lungi, în care se putea citi dragostea nemărginită față de copilul ei rămas orfan… Nu știu dacă mama a prevăzut într-un final viitorul muzician din mine sau nu, dar ea mă iubea într-atât, încât, probabil, Forța Supremă a binecuvântat-o, iar ea mi-a transmis cu ușurință și din tot sufletul această binecuvântare, lăsând pe fruntea mea câteva lacrimi fierbinți și o povață duioasă, așa cum n-o putea exprima nici vioara fermecată a lui Stradivarius, cu urarea de a deveni Om. Pentru mine, etalon a fost și va rămâne viața și munca mamei mele.

Lili Bobu:

Cel mai sensibil și înduioșător eseu al dumneavoastră este cel dedicat mamei, pe care ați divinizat-o. Versurile memorabile ale regretatului poet Liviu Damian ne transpun în lumea copilăriei dumneavoastră, în curtea casei părintești de la Mocra, umblând desculț prin iarba dătătoare de energie.

„Rugați-vă pentru nemurirea salcâmului meu,
poeți cu lire înstelate,
și voi stejari de pe cetate,
și pești ce fulgerați în heleșteu.
Că el curat răsărind din lut
prin trai sfințindu-și locul
la răi nu s-a vândut
spre a-și spori norocul.
De căngile rădăcinilor sale
se mai țin casele, dâmbul,
cum de norme morale –
sufletul, blândul.
E cerul sfânt în lucrare.
Îl ară albinele, trezele.
Graiule – fulger și floare ,
pure ți-s meterezele.
Salcâmul acesta care-mi crește
din pragul casei părintești
la frunză-i tânăr,
iar la gânduri
e ca bătrânii din povești.
Salcâmu-acest cu frunză rară,
cu trunchi brăzdat de semne-adânci,
fântâna, casa și suflarea
mi le-a cuprins în rădăcini.”

Salcâmul unește rădăcinile telurice cu stelele înaltului, păzind matricea, locul, baștina, casa. Nu doar el, semn al perenității și rezistenței, s-a plantat la poarta casei părintești, în pragul ei, dar și fântâna săpată de un neam mândru și neascuns, ea fiind reprezentarea lirică a mamei:

„Mama nu plângea între noi,
își lua căldarea și se ducea la fântână.
Aplecată peste vârtej
în lumina puțină a serii,
scotea supusă
din gura izvoarelor
căldarea cu apă
și lacrima ei.”

Semnul salcâmului și izvorul fântânii, liniștea și înaltul tărâmului care v-a zămislit și pe care-l considerați probabil centrul universului le-ați zugrăvit cu atâta profunzime și sensibilitate în capodopera „Balada pentru vioară și orchestră”, care este patria, copilăria, durerea acestui pământ, speranța…
Din acel sătuc de pe malul Nistrului, desculț la piatra de hotar, în calitate de ambasador al propriei demnități, ați plecat să cuceriți o lume cu solemnitatea, măreția și mesajul solar al operei dumneavoastră, ocrotit de rugăciunile măicuței.

Maestrul Eugen Doga:

Ceața amintirilor se topește și nu mai văd bojdeuca cea veche de lut. Mă opresc și mama, cu părul alb ca pânzele acelea întinse lângă izvoare pe iarba verde, mă așteaptă la portița din ograda casei copilărei mele. Mă înfior de fiecare dată când îmi aduc aminte de ochii ei umezi de bucurie. Ca și acum, când stau la masa de scris, cu pianul în preajmă, care tace și el pentru a-și aduna gândurile… Ce straniu e…! Cum se întâmplă astăzi că eu sunt compozitor și nu plugar, scriu muzică și nu cresc pâine? Și iarăși prind a răscoli amintirile… Aplauze, aplauze… Și numai mama în sală plânge. Alături de ea, întotdeauna mic, o întreb: De ce plângi, mamă? Dacă ai ști, îmi răspunde, cum mă doare sufletul… și dacă ai ști cât de bucuroasă sunt că am ajuns până în această zi… Bucuriile și suferințele mamei. Nu știu dacă este o muzică mai frumoasă decât vocea mamei. Încerc să o pun pe note și atunci cântecul ei de leagăn, pe care l-am uitat de mult, îl simt și îl aud cântat în filmul „Maria, Mirabela”. Încerc să-i surprind în sunete pașii ei ușori și mereu grăbiți și, poate, anume atunci o văd alunecând pe Cătălina, fata de vis și de basm a Luceafărului Poeziei noastre. Ce izvor fantastic de melodii este memoria noastră!

Lili Bobu:

Sunteți mândru că v-ați născut în Moldova și nu ați renunțaț niciodată la această identitate, chiar și sub cumplite vremi, dimpotrivă, i-ați dat grandoare și recunoaștere internațională.
Sunteți un homo viator infatigabil, străbătând lumea în lung și-n lat, făcând câteodată din Chișinău, „orașul dumneavoastră alb”, un nod aerian sau feroviar, fără a mai trece uneori pe acasă, pe strada care, nu întâmplător, poartă numele poetului național Mihai Eminescu, în zilele când, debordat de diferite proiecte culturale, trebuie să ajungeți de la Moscova la Chișinău, de la Chișinău la București și de aici spre marile capitale ale lumii, cu neprevăzute schimbări de agendă.
Numai dumneavoastră ne-ați putut demonstra cum e să te duci mai la est ca să ajungi mai la vest, privilegiind viața, contactele umane și relațiile dintre mentalități.

Maestrul Eugen Doga:

Eu aparțin spațiului românesc, îmi iubesc Moldova, creez pentru binele ei și nu am fost niciodată tentat să renunț la ea, nici măcar pentru un alt colț de Rai, fiindcă aici a coborât Luceafărul, poate chiar și pentru mine…

Iubesc orașul Chișinău și îmi este dor de el, fiind mai mult timp departe. Aici am primit educația profesională, aici m-am format, aici am început o familie și aici sunt admiratorii mei. Aici îmi invit prietenii din străinătate. Am un salon muzical în propria-mi locuință, unde invit oamenii apropiați mie spiritual, la șezătoare, să ascultăm muzică, să comunicăm și pur și simplu să ne revedem. Este orașul căruia i-am dedicat o parte din muzica mea, printre care și Imnul „Orașul meu alb”.

Oriunde ne-ar purta pașii, pe marile scene ale lumii, m-am convins de nenumărate ori că arta ne trezește la viață memoria  afectivă, uneori puțin amorțită: ne aduce mereu Acasă, la izvoarele genelor noastre, cu cântece și dansuri pornite de la crestele bătrânilor Carpați, legănate pe valurile azurii ale Dunării și duse hăt, cu chiote și tropote de opincuțe în orașele și satele dorului nostru….

După concertul grandios dedicat aniversării a 80 de ani, de la Teatrul de Operă și Balet din Chișinău (07.05.2017), ca un gest moral reparatoriu pentru anii în care am fost ,,înstrăinat” și ignorat, cu sprijinul Ministerului Educației, Culturii și Cercetării, prin persoana doamnei ministru Monica Babiuc, voi avea mai multe recitaluri la cunoscute obiective de patrimoniu restaurate din raioanele Anenii Noi (Castelul ,,Mimi”), Căușeni (biserica ,,Adormirea Maicii Domnului”, Casa de Cultură), Soroca (Palatul Culturii), Hâncești (Complexul istorico-arhitectural ,,Manuc Bey”), precum și la Teatrul Verde –  Chișinău.

Lili Bobu:

În aceste peregrinări prin lume, ați concertat vreodată la Mocra, satul care v-a zămislit, care v-a dăruit universalității?

Maestrul Eugen Doga:

Eu știu că am o mare datorie față de neamul meu, față de pământul acesta unde am respirat primul cer curat, unde am făcut primii pași, cu mâna prinsă de fusta mamei. Destinul mi-a trasat o traiectorie mai largă ca acest spațiu natal. Eu călătoresc departe de Mocra, de Nistru, de codrii mei, dar mereu mă simt atras acasă, la baștină. Să achit datoria. Cu forțele mele neegalate.

Dumnezeu nu a știut geografie. El a creat Pământul și oamenii, iar oamenii, din orgoliu, au născut hotare cât mai înguste, cât mai separate. Mi-a fost greu până acum să cânt pentru acei care mi-au furat mormântul mamei și mi-au ucis bucata mea de cer… dar în toamna aceasta voi concerta  cu orchestră simfonică și soliști din Tiraspol în centrul raional al orașului Râbnița și, din păcate, nu la Mocra, în satul meu natal, fiindcă nu s-au găsit fonduri suficiente pentru renovarea Palatului de Cultură. O parte din consătenii mei vor fi aduși cu autobuzele la acest concert. Acolo sufletul mamei încă cred că mă așteaptă să vin. Și voi ajunge, chiar dacă voi fi nevoit să concertez  în aer liber.

Lili Bobu:

Din ziua în care buna dumneavoastră prietenă din studenție, Ludmila Mișov, v-a dăruit un volum cu versurile lui Mihai Eminescu, v-ați îmbolnăvit de „eminescianită”, înfruptându-vă din măduva cuvintelor pentru a trăi o intensă stare de poezie, într-o juxtapunere de exerciții, tatonări, într-un efort de a găsi filtrul propriu de percepere a universului eminescian.
Odată cu trecerea vremii, pentru dumneavoastră poezia marelui poet a devenit un subiect de inspirație inepuizabil, un atribut al geniului și al mitului lucrător, creativ.

Maestrul Eugen Doga:

Nu cred că voi fi original dacă voi spune: Eminescu deține un loc enorm în creația mea. Aceasta e ca și cum aș spune că respir, privesc, aud. El este o parte din mine. Și pentru această declarație nu exagerez cu nimic. Poate că eu sunt una dintre milioanele de coarde invizibile ale acestei lumi, imensă liră a Universului pe care a creat-o cu atâta talent Eminescu și de care eu am îndrăznit să mă apropii… Eminescu este atât de mare, încât și universul este mic pentru el. Către el trebuie să mergem în toate direcțiile: înapoi la Eminescu sau înainte spre Eminescu… Fiecare îl caută pe Eminescu în sine, în forul său interior. El este cosmic, geniul său aparține tuturor. Vocea lui este a unei figuri universale. Mă bucur că m-am născut pe acest pământ, care l-a dat înaintea noastră pe Eminescu. Mi se pare  că poeziile sale le cunosc din copilărie, atât de aproape le simt, atât de personale, conforme cu sufletul meu.

Lili Bobu:

Răsplata supremă a creativității și a valorii operei de inspirație eminesciană o constituie partitura baletului „Luceafărul”. Momentul cel mai dificil în scrierea baletului a fost să începeți. De la un punct încolo totul a fost un fel de frenezie care avea să dureze zece ani, într-o stare de erupție vulcanică, căci, cu cât forța, talentul sau geniul compozitorului sunt mai mari, cu atât mai insurmontabile se dovedesc dificultățile construcției operei în ansamblu, dar și în detaliile ei.

Maestrul Eugen Doga:

Eu aveam ideea „crudă” a baletului Luceafărul de prin anul 1971, dar nu aveam un libret pe potrivă. Emil Loteanu, fascinat de opera lui Mihai Eminescu, a realizat o creație excepțională, poetică, teatrală, spectaculoasă și mie nu mi-a rămas decât să descifrez muzica eminesciană care era în libret. Ambii am scris din profunzimea sufletului acest balet, cred că de aceea ne-a și reușit. Am început baletul în 1971, dar l-am finisat abia peste 10 ani (după ce am scris muzica la filmele „Maria –Mirabela” și „Anna Pavlova”), prezentându-l publicului de la Chișinău pe data de 6 iunie 1983. A fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea de creație.

După prezentarea a două montări ale baletului la Teatrul de Operă și Balet din Chișinău, dar și o pauză mai mult de un sfert de  veac, ar fi minunat ca acesta să fie transpus coregrafic de un artist român, căruia nu ar fi nevoie să i se spună cine este Eminescu și că „Luceafărul” nu este „Demonul” lui Lermontov.  Deși un artist mare nu e dependent de codul său genetic. Dar unde e de găsit un asemenea artist?

Lili Bobu:

Prin 1992, doamna Ambasador Iuliana Gore Costin v-a dăruit un volum în miniatură cu versurile Veronicăi Micle. Ați descoperit astfel poezia muzicii și muzica poeziei unei creatoare vândută iubirii. Nu ați avut un dialog cu această poezie, ci pur și simplu, ca pe o doamnă frumoasă, ați luat-o de braț.

Maestrul Eugen Doga:

Versurile Veronicăi Micle par să fi fost scrise special pentru muzică. Întocmai cum aș fi descoperit o lume nouă, un continent necunoscut, am scris cu entuziasm încontinuu o lucrare după alta. M-am aprofundat într-atâta în creația Veronicăi Micle, încât la un moment mi-era greu să-l pun pe muzică pe Mihai Eminescu – asta până-n clipa în care am înțeles că este, de fapt, un dialog ce trece de la o persoană la alta cu aceeași forță poetică, cu aceeași intensitate a trăirii sufletești. E greu să găsești în toată opera lui Eminescu un loc unde nu-i și o adiere din această imagine a Veronicăi Micle. Atâta dragoste, atâta căldură, atâta ură, devotament, pasiune, atâta spațiu în aceste sentimente transpuse pe note…

Am încercat să împac trăirile pământești ale Veronicăi Micle cu cerul și trăirile universale ale lui Mihai Eminescu, am dorit să fac ceea ce nu s-a putut înfăptui în viață, să-i cunun prin artă, prin dialogurile lor de dragoste. Și sunt foarte fericit pentru că  mi-am îndeplinit un vis. Am adus aceste dialoguri muzicale de pe mari scene ale lumii, acasă, la matca poeziei, la Botoșani și în orașul marilor iubiri, la Iași, grație gestului de solidaritate artistică și implicării prodigioasei Asociații Culturale REGAL D’ART și a unor artiști remarcabili: soprana Alexandra Coman, tenorul Sorin Lupu, virtuozul acordeonist Vitalie Advahov, orchestra simfonică  REGAL D’ART, sub bagheta admirabilului dirijor Marius Hristescu, într-un melanj artistic de înaltă ținută, moderat cu profesionalism și dăruire de Octavian Ursulescu.  

Dialogurile dragostei născute din mrejele iubirii mistuitoare dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle s-au adunat în primul volum de arii și romanțe, lansat în luna aprilie, 2017, la Chișinău și prezentat magistral publicului spectator de scriitoarea Lucia Olaru Nenati, împreună cu volumul ,,Muzica este prima și ultima iubire”, realizat de reputata scriitoare și regizoare Luminița Dumbrăveanu, care, într-o carte încăpătoare și luminoasă  ca o Casă Mare, a adunat toate materialele ce poartă semnătura domniei sale și a unor apreciați colegi de breaslă. M-a descusut atât de profesionist, adânc, amănunțit și cu răbdare, încât m- a predispus la o sinceră confesiune despre viața și creația mea.

Până la sfârșitul acestui an va ieși de sub tipar și al doilea volum de arii și romanțe pe versurile lui Mihai  Eminescu și ale Veronicăi Micle. Dar bat la ușă alte noi lucrări din ,,Dialogurile dragostei”, care sper că vor vedea luminile rampei.

Lili Bobu:

A existat în cariera dumneavoastră un moment în care să fi simțit dorința de a „opri clipa” – cum spune Faust?

Maestrul Eugen Doga:

Momentele scrierii baletului „Luceafărul”. Mai mare fericire eu nu am mai trăit niciodată! Cinci sute de pagini de partitură cu sute de mii de note le-am scris în două luni și jumătate. Săream în sus de bucurie, dansam de unul singur, zâmbeam, plângeam… Toate astea din cauza succesiunilor fericirilor ce mă surprindeau pe măsura „dezvăluirilor” sau din cauza torentului acela afectiv-inspirativ „din care nu știi care și nu știi de unde”, ce mă mișca continuu  și nu îmi dădea odihnă deloc. Era destul să dorm câte 15 minute pe zi… Câtă plăcere apoi parcă nici că nu mi-ar fi făcut foițele partiturilor terminate…!

Afectivul creștea progresiv odată cu măsura de realizare a proiectului, a dezvăluirii ideilor ce stăteau acolo undeva în mine ori din eter ca să-mi coboare prin creație. Câteva note mult așteptate și găsite în mod strălucit mă aprindeau, îmi dublau forțele de imaginație creativă, apoi îmi aduceau încă o doză de dragoste și nu mă lăsau  deloc în pace, vrând a mă stoarce până la capăt… Atunci nu aveam cum să mă împotrivesc… fiindcă îmi  plăcea asta!

Da, fără plăcere, chiar fără un pic de dragoste, nu se face nimic bun…

Lili Bobu:

Ați abordat cu atâta măiestrie mai multe genuri muzicale, promovând libertatea de expresie, manifestarea fanteziei, originalității și spontaneității în registre diferite – o sinergie a artelor care întâlnesc geniul, opera dumneavoastră cucerind prin sinceritatea emoției și sublimul sentimentelor…

Maestrul Eugen Doga:

Mie îmi plac toate genurile muzicale. Nu genul stă la baza muzicii, nu cantitatea sau sofisticarea acordurilor, ci încărcătura emoțională a acestor acorduri, energia fiecărui sunet în parte.

Nu văd care este diferența între balet, operă, romanță sau cântec pentru copii. Scrierea lor presupune același afort, aceeași mare răspundere, căutare, pornire în neștiut.

Și îmi place să rămân cu prima impresie. Rareori ascult de două ori aceeași muzică, nu citesc poezia până la capăt înainte să fac muzica, nu citesc de două ori o carte, nu privesc aceleași filme… mai mult decât atât, când scriu muzica, le spun tuturor artiștilor: voi grăbiți-vă să luați partiturile de la mine, pentru că eu le stric dacă mă întorc la ele.

Lili Bobu:

Există un mister al puterii creatorului și o alienantă singurătate a celor care acced la ea și o dețin. Este o profesiune solitară. Nimeni nu te poate ajuta să creezi ceea ce ai de dăruit lumii.

Ați fost un privilegiat în acest sens, pentru că soția dumneavoastră, distinsa doamna Natalia, a dat dovadă de un devotament și de o putere de înțelegere a destinului cu totul excepțional al celui de care și-a legat viața, care mă duce cu gândul la Anna Grigorievna Dostoievskaia, menită să aline neodihnitele dureri nestinse, confirmând astfel că punctul dumneavoastră de sprijin e iubirea familiei. Căci nu e deloc ușor să fii soția unui geniu…

Maestrul Eugen Doga:

Ea a fost partenerul de drum discret, alături de care am putut realiza toate lucrurile telurice, cu care am împărțit tăcerea, îmbinând armonios temperamentul meu exaltat cu discreția unei anemone…

Eu mă ocup cu creația și din cauza aceasta a suferit și suferă familia mea. Nu pot să le acord suficient timp persoanelor dragi, chiar dacă îmi doresc acest lucru foarte mult. Creația și dragostea sunt de genul feminin, iar femeile sunt egoiste, capricioase, ca tot ce derivă din admirație, prietenie sau din entuziasm necontrolat. Nu cred că vreo femeie acceptă să împartă dragostea cu cineva sau cu ceva. Și creația, și femeia doresc dragostea dăruită integral și exclusiv.

Lili Bobu:

Întruchipați astăzi perfecta concordanță dintre valoare și calebritate, dintre biografie și operă. Dacă ar fi să vă calificați opera, dacă ar fi să o evaluați, ocolind notele subiective, cum ar suna această evaluare?

Maestrul Eugen Doga:

Încerc ca tot ce scriu să îmi placă, altfel nu pun creionul pe hârtie, nu încerc să mâzgălesc această hârtie și să aduc un gunoi în societate. Trebuie îndreptată sulița creației către sine, spiritul tău trebuie să se miște. Dacă nu se mișcă spiritul tău, nu se va mișca cine vine în sală. Ce mă poartă pe mine în timpul scrisului? Eu tot timpul îmi imaginez ascultătorul în fața mea, iar muzica mea, acest suport spiritual, să pătrundă în inima ascultătorului. Tot ce conține această simțire pornită de la compozitor, transpusă de interpret, să nimerească pe câmpul simțirilor celor care ascultă. Este un proces comun. Este o creație comună. Unii cântă și reproduc aceste sentimente de bucurie, alții recepționează această stare. Când urc pe scenă și văd fețe luminoase care absorb această energie, trăiesc mereu aceeași stare emoțională, știu că aceasta este evaluarea trudei și operei mele. Sunt fericit că am acest lucru, pe care mi l-a dăruit Dumnezeu, acest privilegiu de a comunica cu lumea. Sunt fericit când  pot să-i fac mulțumiți pe oameni. Căldura publicului, zâmbetele de fericire de pe fețele spectatorilor, inimile înălțate la o nouă vibrație – iată împlinirea mea. Le mulțumesc tuturor celor care mă ajută să le dăruiesc oamenilor o sărbătoare!

Lili Bobu:

Asemenea unui remarcabil eseist, îndoielile ni le câștigăm trudind din greu, dar dezamăgirile ne vin de la sine, ca și cum ne-ar aștepta dintotdeauna. Care este cea mai mare dezamăgire profesională a vieții dumneavoastră?

Maestrul Eugen Doga:

Mă întristează când sunt ignorat. Ignoranța pentru mine este mai rea decât critica. Atunci când ești criticat, înseamnă cel puțin că ești urmărit, că le pasă oamenilor de tine și de muzica ta.

Cei care creează astăzi ar trebui susținuți de stat. Autoritățile ar fi bine să comande lucrări noi pentru fiecare sezon teatral sau muzical. Dacă nu ești distribuit, cântat, citit, respectiv apreciat, creatorul din om moare. Creația este un organ viu. Păcat că statul este atât de indiferent față de oamenii de creație. Nu mai vorbesc de retribuțiile și pensiile lor mizere….

Lili Bobu:

N-ați păcătuit decât prin eleganță. Ar fi trebui să trăiți în epoca romantică, care pleda, așa cum a afirmat Emil Cioran, pentru „o abandonare în fluiditatea noastră interioară, sorbind cu o voluptate intimă toate fierberile și agitațiile lăuntrice, trăind cu intensitate infinit bogată întreaga creștere interioară pe care experiențele spirituale o dilată până la plenitudine”.
Cât de acasă ar fi fost Mozart, Chopin, Ceaikovski, Beethoven, Strauss, Verdi, Brahms…  muzica lor contopind trăiri multiple și diferențiate ce se dezvoltă într-o efervescență dintre cele mai fecunde…

Maestrul Eugen Doga:

Societatea noastră, din păcate, este poluată de o muzică mediocră, nearmonioasă. Eu sunt un romantic, îmi place romantismul, îl caut. Acum romantismul a dispărut și din acest motiv nu mai scriu muzică pentru filme. Astăzi, filmul promovează vulgaritatea, violența, crima… iar eu caut romantismul, acea muzică care să te înnobileze, să curețe oamenii de toate elementele negative care îi împovărează, îi subjugă, ca o sinucidere latentă. Sper, totuși, că filmul romantic va renaște. Va veni și pentru mine.

Lili Bobu:

Eu cred în talentul de Pasăre Phoenix al acestui neam. Sigur că fără ctitorie, fără a zidi ceva în țara ta, nu ai cum să intri într-un dialog în galeria uriașă a culturii universale.
Cultura e ca o stâncă: oricâte valuri, unele năpraznice, ar lovi în ea, rezistă dacă-i autentică. Ea poate deveni moneda noastră de schimb. Printre atâtea crize care bântuie lumea, având în vedere toate schimbările sociale, ale mentalităților, ale psihicului uman, corelate cu revoluția tehnologică, încotro credeți că se îndreaptă cultura?

Maestrul Eugen Doga:

Dumnezeu nu ne-a dat petrol și bogății, dar ne-a dat oameni și har. Oamenii aceștia investiți la cârma culturii trebuie să elaboreze politici culturale mereu regândite pentru a fi adaptate unei nevoi de reînnoire, de deschidere către satisfacerea unor noi necesități imperative, evidente nu doar pentru cercurile culturale, ci și pentru particularitățile unei societăți în permanentă mișcare.

În a reconfigura lumea și mersul culturii nu este suficientă numai muzica. Ea ne poate doar ajuta. Societatea e ca o orchestră simfonică mare, cu o sumedenie de instrumente diferite. Fiecare are glasul său propriu. Și numai datorită combinației de sunete căpătăm o sonoritate perfectă. Rămâne numai să fie un dirijor de forță, care să conducă această orchestră și să cucerească inimile celor care o ascultă din sală.

Lili Bobu:

Care sunt amintirile și satisfacțiile din aceste fabuloase călătorii, la care țineți cel mai mult, referitor la diversele întâlniri pe care le-ați avut, decisive, copleșitoare, cu personalități marcante ale vieții culturale? Cu ce prietenii v-a răsplătit viața de-a lungul anilor?

Maestrul Eugen Doga:

Eu am avut un mare noroc să-i cunosc, să colaborăm și să învăț de la oameni cu harul lui Dumnezeu, valori autentice care nu mai sunt printre noi. La începutul începuturilor au fost profesorii mei, Pablo Baccini, care mi-a insuflat dragostea de muzică și muncă, compozitorul Solomon Sobel, care m-a învățat să scriu muzică și Marc Copîtman, care m-a inițiat în arta polifoniei pe care se țin pilonii și edificiul unei partituri. Artistul Gheorghe Vodă m-a invitat la primul film pentru care am scris muzică. Anatoli Badhen din Sankt Petersburg m-a învățat să iubesc orchestra și să fiu artist. Regizorul Ion Popescu Gopo m-a orientat spre propriile mele resurse de creație pentru a le scoate la suprafață și a cânta frumusețea copilăriei în musical-ul „Maria, Mirabela”. Celebrul Emil Loteanu, un poet romantic, un fantezist, un îndrăgostit și un cutezător mi-a deschis porțile marilor universități cinematografice la care am studiat rolul muzicii în dramaturgia filmului. Marele Grigore Vieru m-a cucerit cu forța sa poetică și creativă. Pe versurile lui am scris foarte multe cântece care au avut și mai au și astăzi succes la public. Vieru și Loteanu mi-au fost sursă de creație, de simț artistic, artizanism pe încercări serioase în  arta comună. Cu ei am trecut traseele necunoscute de mine în ale creației, asemenea lui Columb și Magellan în drumurile lor pe mări, către ținuturile ulterior descoperite. A fost o încercare spirituală puternică, care putea să aibă loc numai pornită de la marile talente sau de la marile forțe creative artistice, după cum erau acești doi trimiși ai Domnului în calea mea, dar și pentru toată cultura românească și cea universală.

Eu mereu le simt lipsa…mie mereu nu-mi ajunge nici acum tăcerea lui Vieru, pe care o ascundea el acolo în adâncul lui, în comoara lui spirituală, energia cea cosmică care se prefăcea în bijuterii poetice.

Îmi lipsește și Loteanu…. Era un vulcan căruia i-au stopat erupția aceia care se temeau de lava lui fierbinte, ce venea precum torentul cel puternic care și așa a rămas numai pe jumătate descoperit și explorat… Dar ce jumătate!

Cu plecarea lui a dispărut și filmul poetic, romantic. De atunci nu mai scriu nici eu muzica care mi-a creat cândva o anume carieră, m-a făcut cunoscut și solicitat pe tot globul pământesc. Din acest triunghi creativ, a rămas doar o singură latură în care s-a strămutat pentru totdeauna memoria anilor petrecuți împreună. În mine s-au adunat sclipirile astrale pe care le-am cules de la acești mari artiști și le-am împletit împreună într-o cunună de diamante, o coroană pe care noi am pus-o pe capul neamului nostru și așa dezbinat și anevoios cu speranța… Cine știe oare dacă această cunună se va mai încununa cândva cu marea noastră familie a neamului nostru întregit, ce anume i-ar putea aduna la o masă rotundă la care noi tustrei am petrecut copilăria și am gustat mămăliguța galbenă ca floarea soarelui… S-ar putea vreodată, cândva?

Eu am avut și am prieteni buni și devotați. Nu mulți, fiindcă prietenii cer și ei atenție, timp. Dar de unde să-l iei pe acest domn enigmatic numit timp?

Și mereu m-am întors la prietenul meu cel mai bun și devotat  ce se află în interior – la Sine.

Lili Bobu:

De-a lungul pasionantei și pasionatei dumneavoastră vieți, ați dat nenumărate interviuri. Care anume dintre întrebări nu vi s-a pus încă și v-ar plăcea să vi se adreseze?

Maestrul Eugen Doga:

O, multe sunt! Poate… de ce îmi este frică?

Lili Bobu:

Și de ce vă este frică, maestre?

Maestrul Eugen Doga:

Principala condiție cum să duci totul la reușită este să eviți orice neîncredere în sine, orice frică față de sine. Trebuie să crezi în ceea ce faci și să mergi cu încredere, să nu te gândești la ceea ce ar spune cineva, dacă vor bate sau nu cu arcușurile… Stai în sală și nu în scenă, ascultă-te! Cel care te ascultă din sală nu te va minți niciodată, îți va spune adevărul.

Pentru mine este important nu doar a cuceri publicul, ci mai ales a-l păstra. Mă tem să nu-l dezamăgesc! Mă tem de momentul când un spectator ar putea părăsi dezamăgit sala de concert… Mă tem ca nu cumva vreodată să mă părăsească muzica…

Și îmi mai este frică de ziua risipită în lucruri secundare, fără să las nicio urmă, trăind acea zi deșartă…

Lili Bobu:

Am cedat măgulirilor muzicii dumneavoastră, chemărilor ei, tuturor universurilor pe care le-a trezit în noi, într-o epidemie de extaze… Am îndurat stăpânirea ei despotică…
Sunt în asentimentul distinsei doamne Monica Babuc, Ministrul Culturii, care, citându-l pe Nichita Stănescu – „suntem ceea ce iubim”, a declarat că noi îl iubim pe maestrul Eugen Doga! Ireversibil! Și îi iubim muzica pentru că ea face cu noi ceea ce face cu un om dragostea: îl înalță deasupra rutinei, îl face să uite necazurile vieții, îl face mai drept și mai luminos.
Acesta este mesajul lumii către dumneavoastră. Care este mesajul maestrului Eugen Doga către Univers?

Maestrul Eugen Doga:

Muzica mea este o formă de comunicare universală. Ea nu are nevoie de traducere. Vreau să cred că ea aduce oamenii împreună, șterge limitele, naște binele…

Îmi place să mă iau la întrecere cu timpul: „spectacolul vieții continuă”, este în plină desfășurare, iar protagonistul lui este în putere și se simte neînvins. Strigătul meu: Îmbătați-vă din dragoste de viață, de lumină, de oameni buni și frumoși! Purtați în sinele vostru dorul dragostei! Misiunea noastră este să fim fericiți!

Lili Bobu:

Umilă condescendență maestre, pentru împroprietărirea cu dragoste!
Parafrazând versurile bunei noastre prietene întru spirit, scriitoarea Lucia Olaru Nenati, am primit ordin să trăim Lumina și trudim să-ndeplinim porunca grea, cu speranța întâlnirilor, la adânci tinereți, la Seratele dumneavoastră de la Casa de Creație de pe Planeta Eugen Doga!
Până atunci, așteptăm ca Providența să vă înscrie prin vârstă și operă pe orbita unei performante longevități, pentru care să vi se decerneze singurul trofeu care vă lipsește din palmares, Trofeul Longevității!

P.S.
Prezentul interviu a fost completat de reflecțiile maestrului asupra muzicii, onoarei, nobleții, iubirii, decenței… din cadrul unor interviuri consemnate într-o serie de publicații prodigioase, străfulgerări de imitație, extaze împrumutate, fiori deprinși de la distinși și onorabili jurnaliști profesioniști: Alice Năstase Buciuta, Luminița Dumbrăveanu, Emilia Ghețu, Aneta Grosu, Rodica Iuncu, Valerian Mihoc, Liliana Popușoi, Daniela Tiger, Tatiana Țîbuleac. Adâncă plecăciune!