Doamne

-Ce ți-am cerut,
Tu ce mi-ai dat?
Aveam nevoie, dar m-ai lăsat
să orbecăiesc între credință
și-a altora neputință.
Cer ajutor nimeni nu-mi dă
lumea-i cuprinsă-n patimă.
Cer îndurare, Tu n-auzi
cum nu aud cei ce sunt surzi.
Să întind mâna, nu s-ajut
ci să te simt, n-ai apărut.
Preferi să te ascunzi să fugi
să n-auzi vaicăre și rugi.
Ne-ai lăsat singuri pe ‘ăst drum
scăpare nu avem nicicum
parcă-n pământ ne afundăm
morților să ne alăturăm.

-Ce ai trimis asupra noastră?
Nu ne trebuia altă năpastă!
Avem nevoie toți de tine,
ne-ai trimis dubii și suspine,
cum să mai cred Doamne în tine
n-ai fost cu ei, nu ești cu mine.
Se pierd, se duc vieți omenești
iar Tu susții că ne iubești!
Și urlă sufletul în mine
mă simt pustiu și-mi e rușine
c-aș fi putut să fac mai mult
c-am delăsat și n-am făcut…
cu toți am face de-am putea
nu mai e timp căci umblă moartea
și urlă tare și izbește
iar frica în noi crește, crește.

Când ne-ndreptăm fața-nspre tine…
Tu te ascunzi îți e rușine.
Rușine mie de îmi este
e pentru că greșesc, firește!
Iar de-am greșit am să plătesc
pentru ele să mă căiesc.
-Dar tu… oare cum îți speli fața
acum și pentru toată viața?
Ne-ai dat molimă, morți și ură
și-ai lăsat printre noi minciună
ce-a devenit o grea povară
se așterne încet peste țară.

-Ce crezi Tu Doamne despre noi?
-Ce vezi în ochii noștri goi?
-În sufletul nostru citești?
-De noi totuși te îndoiești!

Ne ajuți, ne-ndemni de colo sus
ne pedepsești de, nesupus?
Nu-ș ce să cred sau să gândesc
nu știu cum să mă pocăiesc.
În van îmi curg lacrimi și mă rog,
căci mă mișc, mă simt ca un milog
ce pleacă capul cu rușine,
fac promisiuni crezând în Tine…
știu, vocea de-mi vei auzi
de rele mă vei mântui.