Autor: Dumitru BARĂU
Primit pentru publicare: 12 Apr. 2022
Editor: Ion ISTRATE
Copyright: © 2022 Dumitru Barău, © 2022 luceafarul.net
© 2022 by Agata
Scopul publicării: promovarea și diseminarea informațiilor culturale.
Este exclus scopul pentru a obține avantaj pecuniar Revistei Luceafărul sau autorilor publicați.
NB
Conținutul acestei publicații nu reprezintă în mod oficial opinia revistei Luceafărul.net, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea și coerența informațiilor prezentate, precum și eventuale consecințe revin autorilor, conform prevederilor legale. 

Înainte de Anul Nou, când poştaşul mi-a adus romanul „Jocul cu focul” de Mihai Maxim, fost coleg de an la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi,  mi-am adus aminte de Vârsta de aur. Am numărat anii care s-au scurs şi i-am confruntat cu realizările promoţiei  noastre. Şi  am ieşit pe plus.    Am retrăit apoi momentele emoţionante ale întâlnirii  noastre din 14 iunie 2019  la Muzeul ” Mihai Eminescu” din Copou,  eveniment considerat de prof. dr.Valeriu Pricop, unul dintre organizatori, ca „ o întâlnire de promoţie cu totul specială”. De ce specială ? Pentru că  ne aflam pe locurile eminesciene la împlinirea a o sută  treizeci de ani de nemurire a poetului nostru naţional.  Iar pentru mine şi Mihai Maxim, cu totul specială,  deoarece  atunci ne-am lansat fiecare câte un volum de proză. Eu – romanul Corina, Mihai Maxim –  romanul Egoismul unui vis.  A  fost un examen al calităţii noastre de scriitor în faţa unui public de specialitate – colegii de promoţie, toţi profesori de limba română  – şi a unui juriu exigent – scriitorii Constantin Călin şi Vasile Iancu. Juriul ne-a dat pe loc o bilă albă, iar ceilalţi colegi ne-au felicitat telefonic după ce au citit romanele noastre. M-am prins  în „Jocul”  lui Mişu, aşa cum îi spuneam  în urmă cu şaizeci şi patru de ani şi am fost copleşit de romanul scriitorului de astăzi. Citisem la vremea apariţiei romanele sale. Volumele autobiografice „Satul de sub ape”(ed. Paideia, 2006) şi „Scutul de speranţă”(ed. Semne, 2015) m-au emoţionat, retrăindu-mi  şi eu copilăria şi adolescenţa într-un cătun din Moldova. Aşa am conştientizat fraza scriitoarei Ileana Vulpescu, Marea Doamnă a Romanului Românesc:  „Citind  „Scutul de speranţă” al lui Mihai Maxim, te simţi ca după un drum lung, ajuns la un liman de linişte netulburată”. Am trecut împreună cu autorul  prin vârsta de aur la Alma Mater ieşeană, astfel că am vibrat la lectura romanului  „Fereastră spre altădată” (ed. Semne, 2017) şi am înţeles de ce Filiala Literatură Pentru Copii şi Tineret a Uniunii Scriitorilor din România i-a acordat Premiul „Cartea anului 2017”. După absolvirea facultăţii  fiecare a mers pe drumul hărăzit de ursită şi ne revedeam la întâlnirile din ultima joi a  lui Florar.  Aflam veşti despre Mihai Maxim de la foştii colegi   sau din revistele literare. „Egoismul unui vis” (ed, Semne, 2019)  m-a fascinat prin documentarea autorului, prin trăirile personajelor şi prin relaţionarea lor  cu locurile pe unde  au peregrinat. Citeam deja un roman  pe care scriitorul Nicolae Dan Fruntelată l-a considerat „un fel de elegie a generaţiei” sale (…) „scrisă parcă dintr-o răsuflare, cu colţul inimii muiat într-o lacrimă”. Am trăit aceeaşi bucurie atunci  când  am deschis romanul „Jocul cu focul” cu o lună în urmă şi am citit  „rândurile de întâmpinare, cum îşi numise  Prefaţa  Maestrul  Nicolae Dan Fruntelată – scrise nu cu pretenţiile unui critic literar, ci cu prietenia şi deschiderea unui cititor de proză bună, în condiţiile în care această carte mi se pare a fi un vârf al prozei pe care o scrie autorul din marginea Bucovinei”.

Pentru prezentarea  romanului citez în continuare tot din Prefaţă:  „Jocul cu focul” este o poveste în care dragostea şi istoria sunt aşezate în umbra timpului de care eroul romanului, tânărul frumos şi talentat, Genu Stănescu, nu vrea să ţină seama niciodată. Ursitoarele i-au menit, ca în basmele româneşti. numai lucruri bune. Dar i-au menit şi suferinţă, în aşa fel încât talerul să stea drept mereu. Tânărul ,  fiu de diplomat, îşi împarte viaţa între trei mari oraşe ale Europei: Berlin, Bucureşti, Moscova. Trei oraşe, trei mari iubiri (…). Trei destine, care se întâlnesc în lumea parcă mirată a lui Genu, constructor de talent, poliglot, sportiv, bărbat frumos şi sincer în fiecare iubire şi în fiecare trădare. Acesta este primul strat al romanului (…) Mihai Maxim nu lasă, însă, cartea numai  aici. Al doilea strat, poate mai puternic, îndeosebi pentru cititorii din generaţia noastră, care au trăit în acea vreme, este stratul istoriei. Istoria nebună a veacului al XX-lea, cu războaiele nimicitoare, apoi cu pacea spartă rapid de cortina războiului rece (…) Împletită mereu, dragostea şi istoria dau farmecul cărţii lui Mihai Maxim. La o  retrospectivă a prozei lui Mihai Maxim  mi-am dat seama că în romanele  sale nu am întâlnit  personaje negative  în adevăratul sens al cuvântului.  Toate relele se datorează nu unor trăsături de caracter negative,  ci unor factori obiectivi. Deşi se iubeau, Ani şi Sveta din „Fereastră spre altădată”,  Genu şi Trudi din „Jocul cu focul” nu s-au putut căsători,  iar căsnicia  atomistului Stelu cu diva Netty din „Egoismul uni vis” s-a destrămat din cauza unor legi aberante. Chiar şi Nuţi din „Jocul cu focul” îşi înşeală bărbatul care nu este lângă ea tocmai atunci când hormonii îi dau în clocot. Iar Genu schimbă femeile pentru a-şi alunga singurătatea.   Prozatorul evită gustul arsenicului, preferând aroma ambrei. Acest lucru este remarcat indirect şi de Constantin Călin (laureat al  Premiului Academiei Române, Secţiunea Filologie şi Literatură, 2019 ) în cronica sa despre „Scutul de speranţă”, carte cu miez plăcut, doldora de amintiri frumoase şi caracterizări pozitive, scrisă într-o dispoziţie sufletească fericită (poate prea fericită!),rară astăzi, care nu afectează  impresia generală de sinceritate şi autenticitate, însă nici nu te lasă să uiţi că autorul  e – de felul său şi prin funcţiile îndeplinite – un diplomat,  persoană preocupată de efecte, fără a ignora „ţinuta” şi „stilul” . În „Satul de sub ape” personajul principal nu se revoltă faţă de nenorocirile ce s-au abătut asupra familiei – prizonieratul tatălui şi pierderea prematură a mamei sau asupra satului natal  Bold– războiul, foametea, colectivizarea şi demolarea caselor, a bisericii şi a şcolii, urmată de  strămutarea sătenilor în satele din jur. El îşi înăbuşă bocetul într-o păunesciană rugă pentru părinţi. Este defetismul autorului în faţa loviturilor soartei, însuşindu-şi filozofia lui Tolstoi Neprotivlenie zlu nasiliem, respectiv îndemnul biblic de a întinde şi al doilea obraz. Şi, mergând mai departe cu gândul – omul trăieşte sub pecetea istoriei. Originală mi se pare şi reluarea peste ani a unor personaje într-o  altă textură narativă. Pe inginerul Muşat din „Scutul de speranţă” şi  pe Andi cu Sabina din „Fereastră spre altădată” îi reîntâlnim la Moscova în „Jocul cu focul”. Se impune să remarcăm discursul autorului şi al personajelor, caracterizat prin acurateţea şi eleganţa stilului; se folosesc cuvinte alese ce ne trimit spre limbajul de salon din perioada interbelică. Până şi rarele momente erotice sunt sugerate cu o sfială feciorelnică. Şi revenind la „Jocul cu focul”, după ce l-am citit mi-am dat seama că  scriitorul Nicolae Dan Fruntelată nu a riscat deloc atunci când i-a girat cu prestigiosul său nume  romanul, pentru că acesta face parte din „literatura adevărată”.