Povestire de Mihai Mihăescu  –
*din volumul de proză scurtă „Noaptea geloziei. Scrisori de dragoste”,
publicat în 2012 la Editura Sedcom Libris Iași

• “Locuia într-o garsonieră din zona Gării de Nord. Singur. Din tinereţe. Fusese căsătorit, atunci, în tinereţe, cu o femeie de o frumuseţe rară. Avea fotografia ei atârnată sus pe perete, la care ţinea ca la o icoană. Pe ceilalţi pereţi însă atârnau şi alte poze cu femei, de data aceasta goale şi în poziţii indecente. 
• Wolf ajunsese la o vârstă înaintată. Avea 90 de ani. Era prietenul meu de multă vreme. Îl cunoscusem la premiera unui film, la care mă invitase compozitorul filmului, o cunoştinţă mai veche de-a mea şi care mi-l prezentase atunci pe amicul său Wolf. Pe compozitor îl cunoşteam de la o manifestare culturală desfăşurată în cadrul Liceului Teoretic din Bucureşti, unde eram angajat ca profesor de istorie. Venisem din Cernăuţi la studii în România şi fiindcă mi-a plăcut mult Bucureştiul am hotărât să rămân. Mă angajasem la liceu înainte de a termina facultatea.  Villi, cum îi zicea compozitorul, era traducător de limbă germană. Se specializase cu mulţi ani în urmă în această meserie cu ajutorul căreia mai câştiga un ban acum la bătrâneţe. 
• În tinereţe însă, Wolf a avut mai multe activităţi. După război, în a doua jumătate a anilor ’40, ajunsese chiar directorul economic al unei întreprinderi din Bucureşti. Mai târziu, a lucrat barman pe litoralul Mării Negre.  
• Wolf făcea parte dintre evreii deportaţi în Transnistria în toamna anului 1941. Locuia atunci în Bucovina, împreună cu părinţii săi, şi toată familia a fost inclusă în primul lot de deportaţi evrei. Mai târziu, odată cu înclinarea balanţei războilui în favoarea aliaţilor, familia sa a revenit în Cernăuţi.. Au locuit acolo până în ’44, când, de frica sovieticilor, s-au refugiat în Bucureşti. Veneam, aşadar, din oraşul în care Villi locuise o vreme în tinereţea sa zbuciumată. El avea faţă de mine o deosebită stimă…
• O cunoscuse pe viitoarea sa soţie în Transnistria. Ea era fiica unei alte familii de deportaţi evrei. Erau, pe atunci, foarte tineri. Villi avea şaptesprezece ani, iar fata care urma să-i devină soţie avea doar şaisprezece. Familia ei revenise împreună cu cea a lui Wolf la Cernăuţi. Aici s-au şi căsătorit. Peste un an însă, au părăsit Cernăuţiul îndreptându-se spre Bucureşti. Wolf era fericit. Urma să devină tătic. Tinerii soţi se plimbau fericiţi pe aleile frumoase ale Bucureştiului, neatinse de război. Se ţineau de mână şi-şi vorbeau cu multă speranţă despre viitor. Însă frumoasa soţie a lui Villi căuta să-şi ascundă cu orice chip tristeţea sfâşietoare…
• După călătoria incomodă, pe drumuri impracticabile, sfârtecate de bombe, stresul în faţa pericolelor războiului, condiţiile inacceptabile în care a trăit în Transnistria, soţia lui Villi începuse să acuze dureri chinuitoare de spate şi burtă. S-au adresat unui doctor. Concluzia fu însă  tristă, foarte tristă. Pentru a salva viaţa soţiei sale, era iminent un chiuretaj. Tragedia însă fu şi mai mare. Tanăra şi frumoasa soţie a lui Villi nu a supravieţuit. Ea s-a stins ca o floare neîmplinită chiar în momentul când iată-iată scăpase parcă de toate necazurile şi suferinţele.
• Wolf şi-a revenit cu greu după această nenorocire. A jurat să nu se mai căsătorească niciodată, doar aşa va putea păstra amintirea frumoasei lui soţii pe care o iubise atât de mult. A mers la facultate pe care a terminat-o cu brio. Mai târziu, a fost numit director al unei întreprinderi din Bucureşti. A ocupat mai mulţi ani la rand acest post, timp în care a ajutat foarte multă lume, printre care erau şi evrei ce fuseseră deportaţi în diferite zone în primii ani ai războiului. Unii dintre ei nu l-au uitat şi mai târziu, au încercat să-i întindă o mână de ajutor. Aceştia emigraseră după moartea lui Dej în Elveţia, unde reuşiseră să-şi agonisească destulă avere, din munca şi priceperea lor. Într-un cuvânt, o duceau foarte bine. Şi-au amintit de prietenul lor Villi, care le-a dat o bucată de pâine angajându-i pe posturi importante, atunci când era director al acelei intreprinderii din Bucureşti. Aşadar, prin intermediul unor cunoştinţe venite în România ca turişti, i-au trimis lui Wolf o scrisoare prin care îl înştiinţau că va primi de la ei o  invitaţie, care să-i permită obţinerea vizei pentru Elveţia.  Era în 1968, în toiul evenimentelor din Cehoslovacia. România protestase atunci împotriva introducerii trupelor Pactului de la Varşovia în această ţară, care-şi cerea, prin acţiunile sale, dreptul la libertate. La Bucureşti, unii s-au folosit de moment şi au plecat în Occident pentru totdeauna. Prietenii din Elveţia ai lui Wolf sperau că el va înţelege să părăsescă România pentru o viaţă mai bună în Occident. La urma urmei, o merita. Suferinţele prin care a trecut în tinereţe îi dădeau acest drept. 
• În acea perioadă lucra ca barman pe litoral, în Constanţa. Ce prost e, îşi ziceau prietenii din Elveţia. Păi, cu priceperea lui, gândeau ei, poate învârti aici o afacere bănoasă. Aşa însă, în România, e un oarecare barman pe litoral. Îţi dăm, i-au mai scris ei, o maşină, casă şi bani ca să poţi începe o afacere. Iar încolo, te descurci. Aici în Elveţia, talentul este apreciat. 
• Wolf însă nu a fost impresionat de scrisoarea vechilor prieteni şi le-a răspuns că nu-şi poate părăsi ţara indiferent ce bunătăţi l-ar aştepta în Elveţia sau în oricare altă ţară. Nu peste mult timp, el a primit o altă scrisoare în care prietenii din Elveţia îl certau pentru nesăbuinţa lui, iar mai jos, Wolf citi şi rândul cu litere mari de-o şchioapă: „ești un bou”. O uşoară ironie apăruse atunci în surâsul abia schiţat al lui Wolf, al omului pe care viaţa l-a învăţat că bogăţia nu înseamnă mai nimic, pe lângă o amintire trăită zilnic alături de fiinţa iubită, chiar dacă sufletul acestei fiinţe pe care Wolf îl simţea mereu în preajmă îşi părăsise demult învelişul material. Când venea la Bucureşti, în zilele libere sau în timpul concediilor, “se întâlnea” cu frumoasa lui soţie care îl privea cu dragoste de sus. Imaginea ei din portretul de pe perete îl făcea să stea mereu prin preajmă, să nu se depărteze prea mult…Portretul acesta era doar un semn material pentru el, care-i amintea mereu de cea care a trăit aici, lângă el, în această ţară, în acest oraş…unde s-au iubit, unde au suferit şi unde viaţa, destinul crâncen i-a despărţit. 
• Nu! El nu putea părăsi locurile pe unde s-a plimbat, ţinându-se de mână, împreună cu femeia pe care a iubit-o nespus. El nu putea părăsi această ţară în care şi-a petrecut cele mai frumoase clipe din viaţa lui, alături de marea lui iubire. Pe litoral, nu a putut sta prea mult. Se gândea mereu la ea. A abandonat postul de barman şi s-a întors la Bucureşti. În garsoniera sa. Aici era împreună cu ea. Îl învăluia mereu cu privirea ei plină de dragoste, de sus, din portretul de pe perete. Nu. Nu putea să ia portretul cu el la mare sau în altă parte. El trebuia să stea acolo, unde l-a pus ea cu mâinile ei. Nu mai putea părăsi locul pe unde au călcat paşii ei…Nu mai putea să se întoarcă nici la mare, la postul lui de barman. Va rămâne aici, în această ţară, în acest oraş. Ulterior, plecările lui erau din ce în ce mai scurte. Fie la munte, sau în altă parte. De fiecare dată, se întorcea la ea.
• După părăsirea postului de barman şi revenirea sa la Bucureşti, Wolf nu s-a angajat nicăieri. Câştiga din traduceri şi meditaţii la limba germană. Ulterior, a ieşit la pensie. Însă a continuat să traducă şi să dea meditaţii. 
• Cu femeile, Villi nu o ducea deloc rău. Ba din contră, constituţia lui robustă, atletică, îl făcea foarte atrăgător. Chit că avea şi o sănătate ireproşabilă. Se plictisea însă repede de ele şi le schimba des. Mai ales că după ce stăteau un timp cu el, incepeau să-i bată apropo-uri despre căsătorie. El însă jurase că nu o va face niciodată, păstrându-i astfel amintirea celei care i-a fost soţie în tinereţe. Imi spunea că nu poate fără femei. Dar are nevoie de ele doar pentru sex. Amintirea soţiei lui dragi nu-i permitea să se îndrăgostească. 
• Când l-am cunoscut pe Wolf, el avea deja 80 de ani. Arăta însă mult mai tânăr, faţa fără riduri, destul de mobil şi fuma din pipă, bea cafea şi umbla cu femei. Işi contabiliza aventurile într-un jurnal pe care-l ţinea de foarte mulţi ani. Numărul femeilor cu care se culcase ajunsese la peste trei mii. A început să facă sex la paisprezece ani. Îmi spunea că tatăl său îi dădea bani în adolescenţă, ca să aibă cu ce plăti femeile la bordeluri. Mergea acolo chiar de mai multe ori pe zi. Dacă nu făcea sex câteva zile, îl chinuiau insomniile. Odată cu înaintarea în vârstă, nu mai avea atât de des relaţii sexuale cu femeile, însă nu putea renunţa la ele definitiv. Într-una din vizitele pe care i le făceam, mi-a arătat un album cu fotografii, în care erau surprinse femei goale, după ce făcea sex cu ele. Acestea îi pozau cu plăcere, în diverse ipostaze. Se vedea clar că le făcea plăcere să-şi expună corpul. Mi-a atras atenţia una din ele. Părea foarte tânără şi era destul de frumuşică. Mi-a spus că atunci când a cunoscut-o, ea avea douăzeci de ani, iar el şaptezeci şi şase. O cheamă Amelia. A stat cu el un timp, dar a rugat-o să se mute, căci i se părea că aproape se îndrăgostise de ea şi astfel, în sufletul lui, se dădea o luptă crâncenă. O luptă între amintirea ce o păstra soţiei sale şi pe care nu voia să o întineze căsătorindu-se cu o altă femeie şi realitatea pe care o trăia zilnic cu această femeie tânără, frumoasă şi foarte senzuală. Aşa că, de câţiva ani, îi permite doar să-l viziteze, dar să nu rămână cu el mai mult decât o noapte. 
• Recunosc că simţeam o anumită curiozitate pentru acest aspect al vieţii prietenului meu Villi, aspect care îi contura, într-un fel, personalitatea. Wolf însă avea o serie de traduceri  din germană, care mă interesau în mod special. Ca profesor de istorie înţelegeam utilitatea de a-mi completa cunoştinţele şi din alte surse. Iar Wolf dispunea de ele. Astfel, am citit multe lucruri interesante despre istoria războaielor dintre romani şi iudei, despre Isus Hristos, Nostradamus, Einstein, dar şi traduceri din literatura universală sau cărţi de etică familială, aşa cum o înţeleg germanii.  Biblioteca lui Villi era ticsită de cărţi. Stivele de cărţi ocupau şi o parte a mesei şi aproape tot spaţiul de sub masă. Şi totuşi, ceea ce apreciam cel mai mult la Wolf era sufletul lui plin de bunătate şi blândeţe. 
• Atunci când veneam în vizită, Villi mă servea, la alegere, cu ceai sau cafea. Aşa ca să mai putem sta de vorbă. De regulă, înainte de a mege la el, îi telefonam ca să ştiu dacă e liber. Câteodată, îmi răspundea că e cu cineva şi-mi propunea o altă zi. Ştiam, în cazurile acestea, că se află cu o femeie. La următoarea vizită, îmi povestea aventura. Odată, a reuşit chiar să înregistreze la casetofon o partidă de sex cu una dintre amante. Mi-a pus caseta şi am ascultat-o. În timpul vociferărilor orgasmice, femeia îl îndemna pe Wolf: „Hai, evreule! Aşa, evreule! Mai adânc! Aşa! Bravo!”
• În una din vizitele mele, l-am găsit pe Villi mai trist ca de obicei. Mi s-a confesat că s-a îndrăgostit de Amelia, cea care avea douăzeci de ani când a cunoscut-o și care acum a devenit o femeie în toată legea. Amelia avea trăsături asemănătoare cu ale soţiei lui.  Se uita la fotografia care o înfăţişa goală pe Amelia, apoi la portretul iubitei sale soţii, care-l privea de sus. Ochii lui îi cereau iertare. Pentru că şi-a permis să se îndrăgostească de o altă femeie. Iar el a jurat că va face tot posibilul să nu ajungă la asta. Sex – da. Dar fără dragoste şi fără căsătorie. Şi uite ce s-a întâmplat. Amelia îl vrea de soţ . Iar el o iubeşte. 
• -De ce vrei să te căsătoreşti cu mine?, a întrebat-o. Am trecut deja de optzeci şi trei de ani. Sunt atâţia tineri în jur. 
• -Cei tineri nu-mi pot oferi în pat ceea ce-mi oferi tu, i-a răspuns Amelia. Şi-apoi, nu am întâlnit un bărbat mai blând şi mai bun ca tine. Nu-ți arăţi deloc vârsta. Eşti robust, puternic, sănătos. 
• Mi-a cerut sfatul. Era tulburat şi foarte încurcat. Nu am ştiut ce să-i răspund. El singur trebuia să hotărască. 
• -Problema este atât de personală încât nimeni, din punctul meu de vedere, nu vă poate da un sfat rezonabil. Aşa i-am spus. Am plecat lăsându-l să se gândească şi să hotărască.  
• Trecuseră două luni de când nu-l mai vizitasem pe Villi. Mi-a telefonat acasă şi m-a invitat să mai trec pe la el. Am dat curs invitaţiei. Avea starea unui om care scăpase de o povară. 
• -A plecat, mi-a spus bucuros. Am vorbit cu un prieten din Germania, care are un restaurant. A angajat-o chelneriţă. Deocamdată, locuieşte în mansarda restaurantului, adică în pod. Cu timpul, îi va găsi o locuinţă. Aveam o greutate pe inimă. Acuma nu o mai am, de când a plecat Amelia.
• Anii treceau şi Wolf se apropia cu încetul de venerabila vârstă de nouăzeci de ani. Era încă destul de mobil. Continua să fumeze şi se putea deplasa fără probleme până la Comunitate, unde lua masa. Totuşi, odată mi s-a confesat.
• -Bătrâneţea este o luptă permanentă pentru viaţă, domnule Ungureanu. E o luptă îndârjită şi grea pentru fiecare zi, pentru fiecare noapte, ceas, minut, clipă…
• Trecuseră mai mulţi ani de când Amelia plecase în Germania. Vorbea din când în când cu ea la telefon. Îl suna ea, căci el nu-şi permitea…Pentru că nu găsise un sponsor, îşi investise ultimii bani agonisiţi în editarea ultimei cărţi traduse, dar a constatat, din păcate, că posibilităţile de comercializare a acesteia sunt destul de greoaie. Librăriile nu primeau cărţi pentru vânzare decât de la edituri sau persoane fizice autorizate. Ca să devină persoană fizică autorizată trebuia să-şi facă actele la primărie, iar el nu avea putere să umble, dar nici bani să plătească taxele necesare pentru o asemenea autorizaţie. Editura care i-a publicat traducerea nu avea şi drepturi de difuzare. Astfel, cărţile lui Villi zăceau sub masă şi sub pat, iar el nu le putea scoate la vânzare. Lucrase până nu demult la o firmă ca traducător, dar nu putea ţine ritmul cu ceilalţi şi a fost nevoit să renunţe. Nici meditaţii nu mai avea cui să dea, căci majoritatea celor ce doreau să înveţe o limbă străină preferau engleza, mai puţin franceza şi aproape deloc germana. Pensia era atât de mică, încât nu-i ajungea nici măcar să-şi plătească întreţinerea la timp. Noroc de Comunitate unde putea merge să ia masa. Şi tocmai acum, Amelia l-a anunţat că va veni la Bucureşti pentru scurt timp şi că îl va vizita. Spera că ea va înţelege situaţia lui şi nu se va supăra că nu prea are cu ce să o primească… 
• După vizita Ameliei, Wolf a tot amânat întâlnirea cu mine. Abia peste două luni de la plecarea ei, a acceptat să ne vedem. Era slăbit şi palid. Nu mai avea coerenţa de mai înainte. Îmi încurca numele. Intrase în al nouăzecelea an de viaţă.
• -Vai, domnule Iorga.
• -Ungureanu!
• -A-a, mă scuzaţi domnule Ungureanu. De-aţi şti ce necaz am avut. Ce necaz!… se văita Villi. M-a molipsit idioata de blenoragie!
• -Cine?, Am întrebat mirat.
• -Amelia. A venit din Germania şi a fost pe la mine. A vrut cu tot dinadinsul să retrăiască clipele pe care le-a avut cu mine, cu ani în urmă. Abia mai târziu, am înţeles că este o idioată şi o nenorocită cum nu am mai văzut. Mai târziu, când a trebuit să merg la medic şi să constat că m-a molipsit de blenoragie. Două luni de zile m-am tratat. Unguent, pastile, injecţii…Dar asta nu ar fi fost o problemă atât de gravă, dacă şocul pe care l-am avut la aflarea veştii nu m-ar fi afectat atât de tare. Am avut preinfarct. De la oricine m-aş fi aşteptat la o asemenea porcărie, însă de la ea, nu. Ştiţi ce mi-a spus într-un final? Că a adunat peste trei miliarde de lei în aceşti trei ani. Credeţi că din muncă cinstită? Nu. În primul rând, din prostituţie şi mai puţin din muncă cinstită. Trăia din te miri ce când am cunoscut-o. Nu mai avea nicio legătură cu părinţii, care se alcoolizaseră irecuperabil. I-am acordat sprijinul meu. Am ajutat-o să plece în Germania. Într-un cuvânt, am scos-o din rahat. Şi acum uite ce mi-a făcut!
• Villi mi-a dat o carte tradusă de el, din cele ce zăceau sub masă. O carte despre medicina viitorului. Mi-a mai spus că după preinfarctul suferit, se simte din ce în ce mai rău. Era aproape hotărât să se interneze la cardiologie. Când a făcut infarct, a căzut în stradă. L-au dus cu salvarea la spital. A stat o săptămână şi, fiindcă se simţea bine l-au externat. Acum, starea lui se agrava însă pe zi ce trece.
• La următoarea întâlnire, Wolf mi-a spus că şi-a făcut analizele. Erau proaste şi urma să se interneze. Se hotărâse pentru operaţie pe cord.
• -E o operaţie foarte grea, domnule Iorga.
• -Ungureanu!
• -Mă scuzaţi, domnule Ungureanu. Trebuie să-mi înlocuiască o valvă. La vârsta mea, în cazul unei asemenea operaţii, sunt doar zece procente şanse de reuşită. Dar m-am hotărât să mă bag sub cuţit. 
• -Poate ar fi mai bine să renunţaţi la operaţie? Zece procente şanse în cazul dumneavoastră mi se par prea puţine!
• -Nu mai pot suporta, domnule Ungureanu. Nu sunt obişnuit să fiu bolnav. Până acum nu demult, nu am fost internat în spital niciodată. Voi merge la risc…
• Vorbind cu mine, Villi îşi oprea din când în când privirile asupra portretului iubitei lui din tinereţe, asupra celei care i-a fost soţie, dar pe care soarta nemiloasă a luat-o de lângă el.
• După ce am terminat de citit cartea despre medicina viitorului, pe care mi-o împrumutase Wolf, m-am grăbit să trec pe la el ca să i-o restitui, dar mai ales să văd ce mai face, cum se mai simte şi dacă s-a internat pentru operaţie, sau poate s-a răzgândit… Am telefonat de mai multe ori, dar nu mi-a răspuns nimeni. Şi în zilele următoare, tăcerea se instalase la celălalt capăt al firului. M-am gândit că e posibil totuşi să se fi internat pentru operaţie.
• Mi-am amintit că Villi îmi vorbise de câteva ori de un frate al său, care locuia în Sibiu. Fratele avea 84 de ani. Atât. Mai mult nu ştiam nimic de el. M-am gândit să telefonez la Comunitate, mai ales că Wolf îmi spunea odată că editase cartea despre războaiele romano-iudeice cu sprijinul financiar al acesteia. Înseamnă că cei de acolo, mi-am zis, îl cunosc bine pe Villi. Am telefonat la informaţii şi am cerut un număr de telefon de la Comunitatea Evreilor din Bucureşti. Am format mai apoi numărul comunităţii. Mi-a răspuns o doamnă pe care am întrebat-o dacă ştie ceva despre domnul Wolf sau Villi. Cel care a tradus cartea despre războaiele romano-iudeice. I-am spus că sunt un prieten de-al dânsului, iar la telefon nu-mi răspunde.
• -Păi, mi se pare că s-a prăpădit, mi-a răspuns doamna. 
• -Dacă sunteţi amabilă, ce aveţi în vedere când spuneţi “mi se pare”? În vocea mea, cred că se simţea nelinişte.
• -Î-î-î, cum să vă spun…Dar el are un frate care cred că poate să vă explice mai concret. De ce nu i-aţi telefonat fratelui dumnealui?
• -Da, ştiam că are un frate, dar nu am cum să dau de el. Aveţi vreun număr de telefon la care aş putea să-l apelez?
• -Imediat. Am auzit răsfoit de hârtii, apoi, din nou, vocea doamnei. Aveţi cu ce scrie?
• -Da, vă rog! 
• Am notat telefonul fratelui lui Villi, după care i-am mulţumit doamnei.
• Am format numărul aşteptând cu nerăbdare. Simţeam cum neliniştea din sufletul meu creşte. În minte, îmi tot răsuna însă vocea doamnei: “Păi, mi se pare că s-a prăpădit!”
• -Alo! Alo!
• -Bună ziua, domnule. Dragoş Ungureanu este numele meu.
• -Vă ascult!
• -Fiţi amabil, sunteţi cumva fratele domnului Wolf?
• -Da! Ce doriţi?
• -Am aflat numărul dumneavoastră de la Comunitate. Sunt prietenul domnului Villi şi m-am hotărât să vă sun pentru că la telefon, dumnealui nu mai răspunde…
• -A murit, dragă domnule. Villi, fratele meu, a murit!
• -?
• -Alo!Alo!    
• -Îmi spu-spunea ceva de o operaţie pe cord, am bâiguit eu.
• -I s-a făcut, i s-a făcut, dar a murit la trei zile după operaţie…
• -?
• -Alo!Alo!
• -Fiţi amabil, am revenit eu, domnul Villi păstra atârnat pe perete portretul soţiei lui, care a murit în tinereţe…
• -S-a vândut, dragă domnule. Garsoniera s-a vândut cu tot ce era în ea…
• -?..

Bucureşti 2005-2006”